Bike-Concediu III. Herculane-Şopotu Nou. Banatul rural ne încântă

Notă: Episodul pilot cu hartă şi informaţii: Bike-Concediu prin Banat.

Notă: Locul şi timpul însemnării: Plugova, după ce-am părăsit E70 în drum spre Bozovici, în iarbă la umbra unui măr

Aseară înainte să adorm vedeam numai drumuri şi tiruri în faţa ochilor şi-a bicicletei. Ei bine, tocmai de ele am avut parte în prima parte a dimineţii. Plecatul pe răcoare a fost spornic, iar intrarea pe E70 în drumu spre Timişoara s-a lăsat cu o schimbare în aspectul  satelor ce se aseamănă celor din Ardeal. Mi-e clar că s-a gătat Oltenia.

[Cam aşa a fost pe E70 unde nu doar de tiruri şi super trafic am avut parte, dar şi de urcări serioase şi coborâri pe măsură]

Genunchiul mă cam doare, iar urcarea (un banal deja 10%) şi coborârea de acum o jumătate de oră încă îmi fac inima să trepideze. A fost destul de interesant în sensul că trafic mare, într-o parte era şanţul şi „magnetismul” său, în alta tirurile şi maşinile cu suflul lor, banda delimitatoare era din aceea cu denivelări şi era musai să merg prin dreapta ei şi să n-o calc de prea multe ori, eu având încă mari probleme cu menţinerea direcţiei la viteză mică, de urcare. Uf! Acum a trecut şi experienţa mea pe biclă a mai încasat brusc vreo două puncte.

Acum când scriu facem un mic popas sub un coricov cu mere bune şi le spun mere pentru că sunt doar puţin astringente. Am mâncat două şi voi lua şi la pachet. Doar eu mă bucur de deliciul fructelor la drumul mare şi-mi plac prea mult ca să mă pot abţine. Doar să nu fie în curtea omului că atunci nu culeg, altfel chiar şi de la cele pe jos nu mă dau deoparte.

Notă: Locul şi timpul însemnării: într-o benzinărie la orele amiezii

Peisajul s-a schimbat considerabil. Satele sunt mici ca întindere a caselor, concentrate, terenurile agricole sunt muncite aproape fără excepţie, cultivate cu porumb sau lucernă, dealurile sunt pline de clăiţe şi lăcaşe pentru vite sau de pomi fructiferi, mici livezi îngrijite în care predomină merii, prunii şi corcoduşii galbeni – o specie târzioară din câte bag seamă (le-am gustat fireşte, sunt bune bune!). Oamenii ne fac astfel o impresie de mari gospodari şi ne minunăm de munca lor cu atât mai mult cu cât mare parte sunt bătrâni.

În Iablaniţa am făcut popas la un mic magazin unde s-a băut berea de ora 11 cu bătrânii satului (care chiar e „aliment” în comparaţie cu sucurile şi Dana mi-a inoculat cu succes ideea asta). De la dumnealor am aflat că le-am părut a fi mai degrabă nemţi şi s-au bucurat să afle că suntem „de-ai lor”, adică „de-ai noştri”.

Băgăm de seamă că politica dă bătăi de cap şi pe-aici, iar aspectul caselor se trage de la stăpânirea austro-ungară „când ne-au aliniat casele aşa cum se văd şi ne-au obligat la cultură” (explicaţia unui pensionar cu cert vocabular intelectual).

„Şi nici C.A.P. n-am avut” a completat unul mai tinerel. Eh, aşa se cam explică „nişte treburi, nişte chestii” ca să-l citez pe Em’ referindu-mă la faptul că mândria multora de peste Carpaţi se mai trage şi din norocul stăpânirilor trecute.

Am pornit mai departe din sat în sat, un loc în care omul pare legat de natură şi natura de om şi atât. Hărnicia şi grija pentru pământ se simt la fiecare pas. Sălaşele izolate sunt însufleţite de prezenţa vreunui bătrân şi a celor două-trei vaci ce rumegă la ora prânzului. Aici veşnicia încă pare născută la sat, încă aleargă pe dealuri sau se odihneşte la vreo umbră de nuc de unde ne priveşte trecând. Mă simt într-o expediţie bizară: nu e nimic spectaculos, nu sunt obiective turistice anume, nu sunt peisaje exotice, e doar viaţa într-o formă elementară, nativă, de care noi cei mai mulţi ne-am îndepărtat.

Acum când scriu beau o bere cu lămâie la o benzinărie de lângă Bozovici. Restul au câte o Timişoreana în faţă, eu cu berea nu pot duce prea mult, însă hidratarea e importantă mai ales că efortul se resimte în fiecare celulă. Senzaţiile sunt amplificate de căldură, noroc că bate vântul chiar dacă uneori din faţă şi asta înseamnă şi mai mult pedalat.

Am renunţat la Eftimie Murgu şi la rezervaţia de mori de apă de acolo pe care iniţial aveam în plan s-o vizităm. Cei 13 km anunţaţi până acolo ne-au demoralizat (de-acasă ştiam că-s doar 7), drumul e incredibil de prost şi traseul pentru noi însemna un dus-întors de 26 km – am făcut o mică probă şi cred că ne pierdeam coburii pe-acolo… Mi-a părut rău, evident.

Ca nişte biciclişti adevăraţi, în a treia zi de pedalat ne-am apucat de făcut calcule: câte zile mai avem din concediu raportat la kilometrii traseului iniţial şi nu ne-a plăcut ce-a ieşit căci însemna un minim de vreo 80km pe zi asta în condiţiile în care nu vorbim de teren plat sau de cine ştie ce voinici. Concluzia? Trebuie să-i dăm! Renunţăm la mori, renunţăm la trenul Anina-Oraviţa şi o „tăiem” peste munte spre Moldova Nouă pe drumul cam subţirel marcat pe hartă.

Geografic suntem pe valea ce desparte Munţii Semenicului la nord de cei ai Almăjului la sud, iar direcţia aleasă este către Şopotu Nou.

Între timp băieţii au plecat după mâncare în Bozovici, iar eu am cam terminat de scris. A fost o zi lungă şi plină şi se anunţă şi mai şi. La capitolul dureri, genunchiul avansează, dar prefer să ţin pentru mine cu toate că senzaţiile ascuţite ce pleacă spre tibie mă cam îngrijorează. Fundul e ok, doare rezonabil ca după o a treia zi de stat în şa. În mare suntem cu toţii bine, doar căldura şi oboseala se adună şi ne copleşesc în această parte a zilei.

Notă: Locul şi timpul însemnării: la foculeţ, pe malul Nerei

Nici nu s-a întors bine cu mâncarea şi Vali avea o mină preocupată. Prima lui frază s-a rezumat la îi musai să bem câte o cafea, iar Andrei o cola. Dana întreba motivul căci cafeaua de la ora 4 nu era nicidecum o obişnuinţă, iar eu am întrebat „avem de dat?!” şi da, cam asta era traducerea expresiei de pe chipul lui Vali ce rareori e lipsit de optimism.

Bem noi cafelele şi pornim. Avem 20 de km pe care ar trebui să-i parcurgem până la venirea serii. Căldura şi lumina arsă a soarelui s-au mai domolit, drumul urmează tipicul asfaltului plombat şi răsplombat de multe ori, însă peisajul devine atât de pitoresc şi plin de armonie încât simţim dintr-o dată revigorarea entuziasmului şi zen-ului ce ne cam părăsiseră.

Nu are rost să descriu cum e peisajul, prea puţine şi prea sofisticate cuvinte pentru momentul pur, cert e că ne-a plăcut foarte mult şi aproape că nu ne doream să se termine şi să ajungem la „destinaţia” zilei.

Biciclistic vorbind, gropile mi-au ascuţit reflexele căci împărţindu-mă între peisaj şi atenţia la drum, peisajul a câştigat detaşat. Schimbam vitezele fără să mai privesc schimbătoarele, iar întoarcerile capului spre coburi să văd dacă mai sunt se făceau cu lejeritate, din mers, şi nu în viteza şi stresul că dezechilibrez cumva pretenţiosul ansamblu eu-biclă.

Înainte de încheiere trebuie să menţionez că un laitmotiv al turei începe să se contureze în jurul lui Vali şi a expresiei sale „să batem la o bătrână-n poartă” sau o „tăntică”,  „mătuşică”, „să-i cerem nişte apă / lapte / loc de cort” asta fiind rezolvarea ultimă şi supremă a oricărei probleme sau dorinţe ce ar putea apărea. După bucuria cu foculeţul, Căpitanului i se conturează una nouă, de socializare şi într-un fel chiar sper să ajungă să bată în poartă până la finalul turei.

Încheierea? Păi… suntem pe malul Nerei, am mâncat cârnaţi prăjiţi în ţepuşă, bacon cu ceapă şi roşii, am băut ţuică de la Tehomir şi ne-am îndulcit cu ciocolată de Germania. Ne vom culca devreme, am prins gustul trezirii de dimineaţă, plecării pe răcoare şi ajunsului departe.

A fost o zi frumoasă, nici prea uşoară, nici prea grea, iar ultimele două ore de biciclit au fost dintre cele mai frumoase ale turei de până acum.

___________________________

– Ziua 3 din albumul foto (în care voi adăuga treptat poze):

Concediu pe doua roti din Oltenia in Banat si inapoi pe malul Dunarii

– şi deja clasica serie de filmuleţe realizate de Vali adăugate listei principale: Bike-Concediu 2012