Nimic nou… după doi ani de Elveția

Lunersee Raetikon 12

Afară e o ceață de nu se vede blocul vecin aflat la nici douăzeci de metri, iar eu m-am așezat să scriu „ceva nou” despre acești doi ani. În ceață s-au rătăcit și ideile cu care mă pornisem, după ce am citit postarea de anul trecut, destul de elaborată, realizând că progresul e insignifiant la mai toate capitolele.

În realitate, mi-aș dori ca această ne-aniversare să nu existe, să nu-mi amintească de ce-am făcut sau mai ales n-am făcut, să fie o zi ca oricare. Dar nu e. Când timpul trece la fel de repede, aici sau acasă, contează cu ce îl umpli, iar eu mă dovedesc în continuare o maestră a inutilului.

...citește mai departe ↑

[Jurnal în mișcare 11’23] Luna aniversărilor. Primul voluntariat la un concurs

alergare noiembrie 1

În noiembrie blogul a împlinit cincisprezece ani, relația paisprezece, fetița șapte, el a mai albit un an și, dacă nu se întâmpla căsătoria în decembrie, bifam și doi ani cu acte și totodată, doi ani de Elveția. Nu suntem genul petrecăreți, însă de ziua Mirunei am făcut o excepție oferindu-i câteva ore de joacă cu colegele, la noi acasă. Limba n-a fost o barieră – marea frică, dar că șase scolărițe pot fi mai liniștite ca doar două, asta chiar a fost neașteptat!

Tot la capitolul excepții, după destule curse strânse din 2010 încoace, am ales să particip ca voluntar la prima ediție a cursei de alergare montană din oraș. O experiență care mi-a plăcut și care pare să mi se potrivească: o dată ce zic da, mă implic până la capăt, până la ultima resursă. Unde mai pui și bonusul: am alergat traseul de două ori 🙂

...citește mai departe ↑

Cum am ajuns aici

viata expat singurate natura alergare

Între toamnă și iarnă, pe un forestier îmbibat de apă, printr-o pădure ca un scut în calea vântului și-a burniței reci, iată-mă alergând cu încă două fete pe care abia le cunosc. Vorbim în engleză, limba care ne conectează poveștile rulate rapid, cu rândul, pentru că venim din țări și culturi diferite și simțim deopotrivă nevoia de-a completa tabloul lui Cum am ajuns aici. Măcar suntem vorbărețe și asta continuă să mă uimească oriunde în lume: fetele care aleargă, vorbesc pe măsură!

...citește mai departe ↑

ieri, azi sau mâine, copiii totuna

generatii fete

Burnițează și sunt patru grade, astfel că imediat observ că M nu are căciula pe cap, șuvițele ieșind de pe sub glugă. O întreb și-mi spune că a pus-o în rucsac, ca să nu o uite la E. Bun argumentul, adresa e aproape, n-are sens să insist. Ne apropiem de casa colegei și e momentul să le las să meargă singure, lucru pe care abia îl așteaptă, vizibil, nu e nevoie să fie adolescente ca să se bucure că scapă de părinți (și au abia șapte ani).

...citește mai departe ↑

[Jurnal în mișcare 10’23] Tot vacanță e și când nu pleci undeva

toamna vacanta liana rosie

Tocmai ce a trecut prima vacanță de trei săptămâni a Mirunei, petrecută în Elveția, fără să venim în România, fără să mergem în altă parte. Mi-am imaginat cum vor decurge lucrurile, dar realitatea s-a dovedit mult peste, în sensul că nu am făcut mai nimic din ce sperasem că voi realiza nepunându-mă pe drumuri. Singurul beneficiu, dacă i se poate spune așa, e că am supraviețuit cu Miruna jeluindu-mi-se zilnic despre plictisitoarea vacanță în jurul casei, fiind și o lecție despre cum vacanța nu înseamnă automat să pleci, să călătorești. E interesant cât de repede se formează niște asocieri menite să aducă nefericirea încă de la vârste timpurii.

În privința mișcării, octombrie a fost luna lucrurilor multe și mărunte, căci mai există și din acestea. De fapt, ele sunt majoritare, dar ni se par, în mod greșit, modeste. Am avut parte de câteva alergări cu chef și de suficiente mini drumeții cât să mă simt pregătită pentru un noiembrie în care chiar vine toamna.

...citește mai departe ↑