[jurnal covid-19] De Paști n-am avut timp să mă plictisesc

Nu am apucat nici măcar să mă plictisesc de aceste sărbători petrecute fără sărbătorire, în aceeași formulă ca înainte și după.

Dacă la începutul izolării se zicea că o să avem mai mult timp (pentru mărunțișuri?!?), mi se pare că nu mai e timp deloc. Fiecare zi trece la fel, timpul nu mai are nicio valoare, nicio măsură. Serviciu, masă, copil, zece kilometri alergați pe o rază de maxim cinci minute de casă, somn, lectură, cafea, filmul de seară, udat flori, privit pe geam, pe fiecare geam din apartament…

...citește mai departe ↑

[jurnal covid-19] Aprilie I – izolarea continuă

În ultimele două săptămâni lucrurile par că s-au mai relaxat. Oamenii s-au obișnuit cu programul, cei mai mulți poartă mască și patrulează cu sau fără treabă. E greu să-i reziști primăverii…
Eu suport destul de bine toată situația, deși mă întreb adesea dacă atitudinea mea vine din întelegerea și acceptarea contextului, plus experiență sau e un mecanism de autoapărare. Timpul trece oricum suficient de repede cât să ne mai rămână doar urcatul pe pereți…

...citește mai departe ↑

Dacă copiii bolnavi pot îndura izolarea, și noi putem! #stămAcasă

Din iunie 2018 Luiza locuiește „forțat” la Roma departe de restul familiei, departe de colegi, de prieteni și deși i-a fost dor de toți și toate, are o misiune să se facă bine, să respecte indicațiile doctorilor.

N-a fugit acasă. N-a abandonat lupta. A ales în fiecare zi să continue, să își găsească preocupări să treacă mai ușor timpul, să își susțină părinții greu încercați și ei de schimbarea totală a vieții.

Dacă ea și atâția alți copii rezistă și respectă regulile, îndurând totodată și tratamente grele, haideți să fim adulți responsabili și să rămânem sănătoși pentru noi și pentru cei dragi.

...citește mai departe ↑

29 februarie, să scriu ceva pe 29 februarie


În ianuarie am publicat cinci articole pe blog (multe pentru tendința ultimilor ani), luna aceasta e primul și ultimul. De câteva zile mă plănuiește ceva, dar sunt leneșă și amân: să scriu de dragul de a scrie (blogul acesta dosit e locul perfect!), dar să scriu organizat la o scandență fixă, să-mi recuperez exercițiul. În februarie am alergat 72km, nu minim 100 cum alt plan dorea de la mine. În ultima zi a unei luni care va dispărea rapid din memorie am ales să scriu pe blog în loc să recuperez 28km în alergare. Am ales o terapie în locul celeilalte terapii.

...citește mai departe ↑

De Mica Unire pe dealurile însorite ale Șimonului

Lesne de înțeles pentru cei care mai citesc pe aici că una dintre fericirile mele este să fiu pe munte. Indiferent de potecile pe care le urmez sau că urc de-a dreptul pe o coastă, că-mi răsfăț ochii cu orizonturi stâncoase peste șiruri de culmi pitorești sau că mă bucur de coaja unui mesteacăn întortocheat de vânturi, indiferent dacă simt sălbăticia și abandonul sau dimpotrivă, trec de la admirație la dispreț pentru cum și-a dus sau își duce omul traiul la poalele muntelui. Toate acestea și încă multe altele sunt parte din ce mă încearcă de fiecare dată când ajung în Țara Branului și mă întreb, retoric și uimit, de ce nu revin mai des. Motivele sunt diverse, mi le tot enumăr, dar oare o fi și teama de fericire printre ele?!?

...citește mai departe ↑