meet the sun
Mă simt ca o umbră bântuind holurile,
ca o plantă ce nu crește-nspre lumină,
ca un păianjen flămânzind pe pânza incompletă,
ca un geam prăfuit pe partea unde nu bate niciodată ploaia,
ca un tablou atârnat doar pentru că exista un cui,
ca un om care nu cere cu voce tare.
O marmotă m-a fluierat răstit de undeva de sus și, privind instinctiv în jos, am văzut patru-cinci funduri blănoase fugind sincron la vale. Am tresărit, căci eram cu ochii după ibecșii împrăștiați pe versant și care au continuat să pască neperturbați, dar și pentru că mă obișnuisem cu marmotele de dinainte, ce nu m-au perceput ca pe o amenințare. Ghemurile de pluș s-au oprit, m-au verificat, după care, una câte una, au dispărut în grohotiș. Am revenit la ibecși, urma să trec la câțiva metri de cei de la marginea turmei, iar senzația nu semăna cu întâlnirea unei capre negre.
Primul (meu) ibex, de-a dreptul rotofei, cu o blană scurtă pe burta gata să plesnească, păștea sonor, de parcă nu mai văzuse iarbă verde. Ochii aminteau vag de cei ai unei căprioare, dar coarnele lungi alungau orice asociere cu ciutele sau caprele negre, ci mai degrabă cu berbecii. Mi-am văzut de poteca mea, el de iarba lui, și uite așa am tras pripita concluzie că ar fi niște blajini.
Mersul pe munte, atât de natural, atât de provocator sau de eliberator, după cum e sufletul omului, mai depinde și de munte, nu doar de om. Și chiar de mă încântă toți, indiferent de mărime sau de specific, și chiar dacă în sufletul meu doar pentru Carpați e loc deocamdată, în lumea munților mari, mintea mea e ca de copil uimit, dar reținut. Aș zburda, dar nu cunosc jocul, m-aș aventura, dar intuiția îmi cere răbdare. Ce noroc pe mine că n-am ambiții de-a fi peste tot, pentru că mi-aș roade unghiile cu atâtea vârfuri neurcate! Deocamdată, vreau să ajung în cât mai multe colțuri din Alpi și sunt sigură că va veni și vremea pentru mai mult de-atât. Când m-oi mai obișnui.
Până atunci, un nou jurnal cu multe poze faine (n-ai ce să greșești la așa peisaje!), cu un scurt video și cu alte detalii interesante de care m-am bucurat și merită împărtășite.
Duc mâna greșit spre sertare, pipăi peretele greșit când caut întrerupătorul, mă învârtesc pe călcâi când mintea caută ceva și automatismul pășește în direcția opusă. Mă întreb dacă am o formă ușoară de demență sau pur și simplu zilele ce-au trecut, toate pline, au nevoie de o perioadă de decantare: aici și dincolo, dincoace și acolo.
Sunt între două case și într-o perioadă în care nu aparțin nici uneia. În una mă poartă dorul și-n cealaltă traiul.
O drumeție emblematică pentru muritorii de rând este până în punctul unde începe adevărata ascensiune pe Matterhorn, la celebra cabană/hotel/restaurant Hörnlihütte. Așa am început și noi și chiar dacă a fost acea zi când vârful a stat ascuns în nori, să urci și să ți-l tot imaginezi, să-l simți acolo imens, dominând totul în jur, indiferent la orice, e un sentiment aparte.
Și dacă prima mea drumeție la 3000m nu s-a simțit cu nimic diferit de cele la 2000, să pășesc prin lumea rocilor modelate de ghețari m-a impresionat de-a binelea. Lacurile glaciare au fost toate gri de la torenții învolburați, dar coloritul și varietatea pietrelor m-au luat prin surprindere, pășind printr-o altfel de frumusețe pământeană care, spre deosebire de flori, nici în poze nu poate fi surprinsă. În ce privește suvenirurile, m-am mulțumit cu pietricica de sub Matterhorn, aleasă și aceea tare greu…