Întâia noapte de iulie… pe creastă

Au trecut cinci ani de la ultimele nopți la cort sau refugiu pe creasta vreunui munte. Ani care mi se par mulți, ani în care timpul a trecut altfel în preajma Mirunei, dar în această vară, cu tot covid-ul ei, simt că începe o altă etapă, aceea în care cărările mele și-ale muntelui se întâlnesc mai des și nu mai sunt atât de disperate. Când Mike propune să dormim sus pe munte în timpul săptămânii între două zile lucrătoare, a venit, în sfârșit! vremea să spun da, iar de acasă să primesc toată susținerea. Știu că ei vor fi bine, iar eu voi putea să mă bucur de munte fără gândul „ce-or face? cum se descurcă?”

...citește mai departe ↑

Bucegi în roz și verde, circuit Clincea-Omu-Ciubotea

Înaintăm pe poteca lată cât ai pune două tălpi una lângă alta și versanții roz ni se arată în contre-jour, scăldați de lumina încă blândă a dimineții ce se revarsă peste Poiana Clincea. Îi spun lui Rose că nici o poză nu va putea reda fidel ce vedem. Această atmosferă ușor neclară, difuză, de pictor impresionist întinzând printre aburii dimineții culorile atâtor flori, dar mai ales pe-ale celebrului arbust de rododendron. Pozez fără să mă uit la ce încadrează camera telefonului, cu soarele în ochi îmi este oricum greu să fac asta, iar în mintea mea imaginea zilei se salvează deja în milioane de pixeli ce-și dau coate printre neuroni: am ajuns!
Peste tufele roz zumzăie nenumărate gâze, e un întreg univers care nu înțelege ce e viața și cum să se bucure de ea, ci e însuși viața așa cum noi oamenii nu suntem destul de simpli pentru a o percepe.

...citește mai departe ↑

O altfel de Piatra Mare pe Culmea Ciorga (Horvatca)

Că entuziasmul precedă turele pe munte nu-i o noutate, dar ce te faci când rămâne și după și parcă e și mai intens?!? Ne-a plăcut atât de mult totul – traseul, ploaia, ceața, soarele neașteptat, alergatul prin apă, căutatul potecilor, evitatul urzicilor – încât ne-ar mai trebui o tură doar ca să ne repovestim cât de frumos a fost, ce dor ne-a fost de munte (și cât ne mai e!), să ne încurajăm că de-acum încolo copiii vor fi tot mai mari, iar noi ne vom strecura tot mai mult timp pentru pasiunile ce nu ne-au părăsit doar pentru că am devenit mame: muntele și alergarea!

...citește mai departe ↑

Orhideea-albină ne-a supraviețuit

Sunt tot felul de “albinuțe” pe lume. Una dintre ele (ne-)a supraviețuit. Nu mai sunt oameni să o culeagă, nu pe toate dealurile. Iar dacă sunt, îi educăm de câte ori putem. Florile speciale, florile rare se admiră, se fotografiază, se miros, se părăsesc așa cum au fost găsite.

...citește mai departe ↑

Măcinul – un bătrân primitor cu care nu stau niciodată destul de taină…


După câțiva ani de Tâmpa în spatele casei, am reîntâlnit cu surprindere și apreciere Măcinul. Uitasem cum e acest munte, uitasem cum mă face să mă simt, cât e de stâncos și de sălbatic, câtă poveste a timpului îmi trece prin fața ochilor doar când îi privesc bătrânele roci. Iar după câteva luni de izolare pandemică, uitasem și cum mai e cu prietenii în jurul focului…

Mi le-am reamintit pe toate și amintiri noi, prețioase, s-au pus deoparte. Nopți calde, vânt lăsat să bată-n plete, crâng de poveste cu apusuri pastelate peste Pietrele Mariei, cortul împărțit la trei de data aceasta și lărgimea Dobrogei pe care eu, nesătula de munte, am simțit-o ca pe o terapie cu câmpie, un leac la claustrofobia tacită a rutinei.

...citește mai departe ↑

Răcădău – Postăvaru, din pragul casei


După o așa perioadă de izolare, cred că sunt puțini cei care nu tânjesc neapărat după compania celorlalți. Eu abia așteptam să plec singură pe poteci! E drept că m-a ajutat să știu că e multă lume pe trasee, să nu mă tem că dau nas în nas cu ursul reobișnuit cu liniștea adusă de covid.

Iar dacă o alergare (drumeție) din Brașov până pe Postăvaru și retur nu este ceva neobișnuit printre atleții/drumeții urbei, pentru unii fiind parte din antrenamentul săptămânal, eu am reușit să revin după aproape doi ani, ceea ce mă miră nemulțumitor, dar asta e, blogul și strava nu mint. Când vine vorba de munte, amintirile-mi sunt întotdeauna mai vii decât statistica.

...citește mai departe ↑

[jurnal covid-19] 1-14 Mai. Fiecare răbdare cu nerăbdătorul ei


Cu acest capitol cred (sper!) că se încheie tipul acesta de jurnal.
De mâine nu plec nicăieri, fac tot ceea ce am făcut și azi. Mai puțin o declarație, care oricum nu mă deranja prea tare.
Zilele lunii mai au trecut foarte repede și prea puțin diferit. Serviciu, copil, mișcare, mult privit afară, multă cafea.
Aveți grijă de voi. Voi de voi. Unde voi suntem tot noi.

...citește mai departe ↑