Autobiografică
Am cântat pe deal cât mă ținea gura,
pe sub rară de salcâm și albă de plută,
spinilor de pe rugi am cântat
și crăpăturilor pământului,
potecilor de nisip, malurilor de humă,
satului ce rămânea în urmă.
[Bucegi] Pași în doi pe cărările vestice ale Bucșoiului
Pagina jurnalelor spune că am urcat pe potecile Bucegilor de cel puțin patruzeci de ori. Iar asta înseamnă și mult și puțin în același timp. Cum nu am parcurs nici măcar toate traseele marcate, iar unele trasee sunt complet diferite vara față de iarna, entuziasmul mi-e la fel de intens de fiecare dată când revin. Bucuria e cu atât mai mare dacă parcurg o potecă pentru prima dată, încă dinainte de a o vedea, pentru că indiferent de impresia lăsată, va fi încă un pas spre cunoașterea acestui munte, foarte complex ca profil și dificultate, în ciuda bagatelizării/aglomerării asidue din vara covid-ului.
Cum nu suntem superstițioși și abia am intrat în zilele de concediu, marțea ne-a adus doar ceasuri romantice pentru o tură intimă în doi, de care nu avem prea des parte de când suntem părinți.
[Făgăraș] Vals pe Valea Sâmbetei: Muchia Drăgușului, La Cheia Bândei
Eu știu ce-am făcut pe 5 august, am ajuns pe creasta Făgărașului cu prietena mea cea mai bună. Noi două, ca pe vremuri. Nici nu a prea contat pe care traseu, vârfurile, căldările, era mult dor de-o drumeție cât ziua de vară, iar grandoarea marelui munte o simți de cum scoți nasul dintre molizi, adesea pe poteci mai solicitante ca cea de creastă.
Retrăiesc încontinuu câteva momente de care nu pot și nu vreau să mă desprind, o cascadă nespus de frumoasă pe pat de stânci îmbrăcate cu mușchi verde și flori albe, acalmia norilor ce mi-a răcorit pielea arsă de soare pe urcarea urcărilor și în care nu se auzea niciun sunet, ridicarea ceții pe firul crestei devenită graniță între pășunea însorită și abruptul rece și gri, blocurile uriașe de stâncă împrăștiate prin toată căldarea pe sub Colțul Bălăceni, ca niște firimituri din pâinea uriașului, unde am avut certitudinea că nimic nu e veșnic – și munții se frâng.
Dar ce ape limpezi curg la vale…
Duminica e sărbătoare. Alerg
Era o vreme când mă consideram alergătoare doar când mă raportam la cei care alergau mai puțin ca mine sau nu făceau sport deloc, la comparația cu restul ajungeam în zona gri dintre aspirație și realitate. Când abia strângi o sută de kilometri într-o lună, termenii de atlet sau alergător te pun cumva la punct.
A trebuit să vină pandemia cu lipsa concursurilor și explicit a motivației externe, să treacă perioada lipsită de timp și privată de somn a mămiciei când negociezi cu cei din casă și cu tine însăți fiecare ieșire, ca să ajung la concluzia că dincolo de stimuli sau constrângeri, sunt o alergătoare (montană) prin ceea ce simt, prin ce îmi doresc să văd când alerg și, nu în ultimă măsură, prin ceea ce pot.
[Drumeții cu copii] Prima ei urcare în Făgăraș, spre Șaua Caprei
Miruna „a mai fost” pe clasica urcare de la Lacul Bâlea în Șaua Caprei când avea minus șapte luni, dar o purtam în burtă, iar mai apoi când avea nouă luni… purtată în sistem. A venit clipa să urce pe picioarele ei, numai că vremea nu s-a nimerit cea mai potrivită și nici urcările în Făgăraș nu seamănă cu cele pe Tâmpa. N-am ajuns prea departe, dar la cât dor aveam de muntele nostru ăl mai mare, am făcut abstracție de restul oamenilor și am văzut ce aveam nevoie să văd.
[Drumeții cu copii] Prin Cheile Vârghișului
Deși nu e cel mai potrivit loc să mergi cu un copil care nu mai e nici bebe să-l cari tot timpul și nici suficient de responsabil cât să-l lași singur pe o punte deasupra unui râu curgător, Cheile oferă un traseu interactiv, lipsit de diferență de nivel, dar cu mici pasaje de cățăraț, descățărat, cu peșteri și grote și evident, cu apă. N-am ajuns până în capăt, n-am trecut toate punțile, n-am înaintat prea mult în peșteri, n-am urcat la Gaura Tătarilor, ce să mai, multe n-am făcut. Copii mici – munte în porții mici, dar tot munte, de aceea continui să scriu despre aceste mini drumeții în care pare că nu se întâmplă mai nimic…
Noapte în Șaua Strunga
După noaptea petrecută la Refugiul Carol Lehman (Ascuțit), gândul mi-a rămas la refugiile din Bucegi. Și nu era doar gândul meu, prietenii mei buni au acest obicei de-a mai dormi pe sus în timpul săptămânii când sunt prea puțini alți drumeți și rolul refugiului, de-a adăposti oameni în nevoie, nu e afectat. Din Brașov avem timp să urcăm seara după serviciu, iar a doua zi, cu trezire la răsărit, avem timp să revenim la birourile de acasă pentru o nouă zi de muncă. Pare planul perfect dacă și prietenii pot, dacă vremea permite și dacă nu se surpă vreun pod. Ups!