[Jurnal în mișcare 12] 2023 sub lupă

final de an

Decembrie se încheie nesperat de bine și „scapă turma” anului. E incredibil cum o mână de ajutor, venită de unde nu te aștepți, îmbunătățește starea mentală, motivația, hărnicia, optimismul. Iar luna aceasta am avut parte de mai multe mâini întinse și sunt foarte recunoscătoare. M-au ajutat foarte mult și comentariile de pe blog, conversațiile de pe email sau chat-uri, și vă mulțumesc pentru că sunteți alături de mine, chiar dacă ne cunoaștem personal sau nu. N-am putut să nu observ că blogul continuă să fie un spațiu în care oamenii pot scrie ce simt și vă asigur că așa va rămâne și în 2024.

Și pentru că veți citi la anul, eu publicând la mijlocul nopții, la mulți ani! Un An Nou cu adevărat nou!

...citește mai departe ↑

Nimic nou… după doi ani de Elveția

Lunersee Raetikon 12

Afară e o ceață de nu se vede blocul vecin aflat la nici douăzeci de metri, iar eu m-am așezat să scriu „ceva nou” despre acești doi ani. În ceață s-au rătăcit și ideile cu care mă pornisem, după ce am citit postarea de anul trecut, destul de elaborată, realizând că progresul e insignifiant la mai toate capitolele.

În realitate, mi-aș dori ca această ne-aniversare să nu existe, să nu-mi amintească de ce-am făcut sau mai ales n-am făcut, să fie o zi ca oricare. Dar nu e. Când timpul trece la fel de repede, aici sau acasă, contează cu ce îl umpli, iar eu mă dovedesc în continuare o maestră a inutilului.

...citește mai departe ↑

[Jurnal în mișcare 11’23] Luna aniversărilor. Primul voluntariat la un concurs

alergare noiembrie 1

În noiembrie blogul a împlinit cincisprezece ani, relația paisprezece, fetița șapte, el a mai albit un an și, dacă nu se întâmpla căsătoria în decembrie, bifam și doi ani cu acte și totodată, doi ani de Elveția. Nu suntem genul petrecăreți, însă de ziua Mirunei am făcut o excepție oferindu-i câteva ore de joacă cu colegele, la noi acasă. Limba n-a fost o barieră – marea frică, dar că șase scolărițe pot fi mai liniștite ca doar două, asta chiar a fost neașteptat!

Tot la capitolul excepții, după destule curse strânse din 2010 încoace, am ales să particip ca voluntar la prima ediție a cursei de alergare montană din oraș. O experiență care mi-a plăcut și care pare să mi se potrivească: o dată ce zic da, mă implic până la capăt, până la ultima resursă. Unde mai pui și bonusul: am alergat traseul de două ori 🙂

...citește mai departe ↑

Cum am ajuns aici

viata expat singurate natura alergare

Între toamnă și iarnă, pe un forestier îmbibat de apă, printr-o pădure ca un scut în calea vântului și-a burniței reci, iată-mă alergând cu încă două fete pe care abia le cunosc. Vorbim în engleză, limba care ne conectează poveștile rulate rapid, cu rândul, pentru că venim din țări și culturi diferite și simțim deopotrivă nevoia de-a completa tabloul lui Cum am ajuns aici. Măcar suntem vorbărețe și asta continuă să mă uimească oriunde în lume: fetele care aleargă, vorbesc pe măsură!

...citește mai departe ↑

ieri, azi sau mâine, copiii totuna

generatii fete

Burnițează și sunt patru grade, astfel că imediat observ că M nu are căciula pe cap, șuvițele ieșind de pe sub glugă. O întreb și-mi spune că a pus-o în rucsac, ca să nu o uite la E. Bun argumentul, adresa e aproape, n-are sens să insist. Ne apropiem de casa colegei și e momentul să le las să meargă singure, lucru pe care abia îl așteaptă, vizibil, nu e nevoie să fie adolescente ca să se bucure că scapă de părinți (și au abia șapte ani).

...citește mai departe ↑