meet the sun
Dragă Miruna, crești și o să tot crești și experiențele cu tine devin atât de variate și de intense încât sigur nu voi fi în stare să ți le povestesc de-a fir a păr cândva, iar tu prea puține îți vei aminti de la această vârstă, astfel că încerc ca măcar o parte din aceste amintiri să ți le pun deoparte, un soi de zestre modernă stivuită în acest pod al internetului numit blog.
Există o rețea unde nimeni nu pune selfie-uri și nu scrie texte,
acolo oamenii care au iubit cândva își lasă privirile goale pe niște pereți
Un urs ursuz pe Valea Jepilor, unul curios în poteca de pe Valea Cerbului, un Omu cu zăpadă de iulie și oarecum plictisitor în lipsa mizei, o tură de antrenament dar și de astâmpărarea dorului că nu mai fusesem de un an pe potecile misteriosului Bucegi învăluit în ceață, un prieten care mi-a răbdat personalitatea de fluturaș stresat că ratează vreo floare, dar și trenul care să o ducă pe mama din mine la timp în Brașov, iată rezumatul a șase ore intense petrecute pe munte pe care aș putea să le povestesc doar descriind cele mai de suflet imagini din sutele pe care le-am făcut cu disperare și încântare…
Nu sunt omul care ține planurile secret, nu îmi plac superstițiile “dacă spun despre cutare lucru, nu se mai întâmplă cum doresc”, nu sunt genul care se antrenează pe ascuns. Probabil și pentru că nu mă omor cu antrenamentul și mă entuziasmez de fiecare dată când reușesc să o fac, ceea ce mi se pare firesc, ar fi culmea să ne transformăm și hobby-urile în rutină ca să păcălim cealaltă rutină a serviciului-casă-serviciu!
Aș putea spune că antrenamentul pentru maratonul montan ce se apropie m-a scos din casă, dar realitatea e că acela e doar un pretext pentru a-mi trezi ideile din latență. Nu că m-aș plictisi pe un traseu pe care am tot fost, la munte e chiar greu să se întâmple asta, dar sunt atâtea de văzut, de căutat, de scormonit, încât lista de mici dorințe îmi pare interminabilă. Că am găsit arcada e doar un semn că mai sunt și altele ce (nu) așteaptă să fie descoperite.
Săvârșesc o nedreptate începând mental acest jurnal comparând cu ce a fost odată. Eram mai mulți pe munte, era mai mult timp pentru munte, unii dintre noi nu erau părinți. Prezentul se derulează oricum, iar uneori, dacă insistăm suficient, ne îngăduie momentele mult așteptate. Greșesc adesea subliniindu-mi lipsurile și dorurile, cum ar fi însăși starea de spirit necesară scrierii de față. Dar îmi impun să scriu până mă cern; îmi displace postura nevoiașei.
Doar de mă gândesc la verdele și la florile Ciucașului, la stâncile lui pitorești ce-mi provoacă imaginația să le dau un nume, la cele câteva ore de libertate și de fericire nevinovată alături de oamenii cu care mi-aș petrece de s-ar putea tot timpul liber și-mi dau seama că tot sunt o norocoasă cu normă întreagă chiar dacă norocul vine (mai) rar.
