meet the sun
Sudica fără Sudică. Sau cum să urci de două ori în creastă în căutarea unei ferestre prin norii ce forfotesc pe coama ei, sperând ca norocul să fie de partea celor care nu renunță. Sau cum două prietene, neobosite în tropăit și-n povestit, au rupt o zi din salba celor obișnuite și au transformat-o într-o amintire de suflet.
De ce aleargă oamenii la concursuri? Pentru că acolo au toate condițiile să iasă din zona de confort, să-și afle sau să împingă puțin mai sus limitele, să se simtă bine știind că au încercat să fie mai buni sportivi decât în majoritatea zilelor. Și pentru că o alergare competitivă fie că e o competiție cu sine sau cu ceilalți devine un eveniment personal, un moment intens care, deși se produce în grup, la interior se resimte cât se poate de solitar – e drept că efortul nu lasă prea mult loc conversației sau contemplării. Nu subestimați cursele scurte, sunt intense și adesea se lasă cu tot felul de planuri: vreau să fiu mai rapid, trebuie să mai slăbesc, cred că aș putea alerga cel puțin dublu, ia să mă înscriu la un semi etc.
După trei concursuri în două weekend-uri consecutive am ajuns, mai repede de cât îmi imaginam, la saturație. Poate și pentru că am tras mai mult decât eram antrenată, poate pentru că oricum e final de sezon și alte concursuri care să mă atragă nu mai sunt, poate pentru că atunci când dai cam tot ce poți ajungi mai repede la… concluzii. Ar putea fi doar o impresie la cald și după ce vor trece urmele efortului intens, anumite beculețe să înceapă iar să pâlpăie.
Îmi place să alerg pe poteci și îmi place să descopăr locuri noi, cu atât mai mult aproape de casă. Iubesc munții, dar dealurile au un loc special în inima mea, am copilărit pe dealuri și oricât voi tot îmbătrâni, voi rămâne un copil al dealurilor, copilul care urcă să vadă ce mai e nou în zare deși abia a coborât. Și-mi mai plac, ca tuturor de-altfel, momentele neplănuite, dar care se transformă în amintiri dragi cât ai clipi. Iar în acest iureș de clipiri dese care este viața, să ținem aproape oamenii ce ne ajută să fim noi înșine.
În toamna aceasta se vor împlini unsprezece ani de când am acest blog, de când am simțit nevoia să am un loc al meu unde să scriu, un loc-cafenea, unde nu ești chiar singur ca între patru pereți cu o foaie albă în față. Mai întâi blogul a fost anonim și discret, apoi m-am scos la înaintare și mi-am asumat anumite păreri și povești, iar de o vreme rețeaua socială pe care nu mă omor cu promovatul, lasă blogul într-un colț discret ce începe să-mi placă tot mai mult: oare pot din nou să scriu ce-mi trece prin suflet?!?
Când nu faci parte dintre acei oameni pentru care weekend-ul înseamnă mall sau o plimbare în parc doar dacă e vremea excelentă sau cumpărături, curățenie sau cine știe ce eveniment cu caracter monden, sâmbetele nu-ți prea mai aduc zâmbetele dacă stai acasă.
M-am dus să văd, în sfârșit, munții, am privit minute bune spre creasta pe care nu voi ajunge curând, mi-am desfătat privirea cu galbenul culmilor peste care seceta sau toamna au scris deja un nou capitol, dar m-am recules cu adevărat în fața unei grote miniaturale. M-aș fi făcut furnică și m-aș fi ascuns o vreme acolo…
Poate că despre asta e vorba când mergi pe munte, să-l impresionezi pe singurul om care așteaptă cu adevărat să fie impresionat: tu.
Cât despre această impresionare, fiecare înțelege ce vrea, cât vrea, dar în materie de munte nu cantitatea sau vârfurile sau admirația/invidia celorlalți te fac montaniard, munțoman sau oricare alt titlu la care oricum nu ader și de care încerc să mă delimitez cât pot.