meet the sun
Acum câțiva ani nu aș venit taman din București pentru Măgura Branului – aproape că nici nu băgam în seamă un munțișor ca ăsta când în jur sunt Bucegiul și Piatra Craiului – dar acum când stăm la nici o oră distanță și avem și copil mic, reconsider totul: dorul de munte cere astâmpărare, iar locul chiar e unul frumos, cu priveliști generoase.
Mi-am dorit să particip la acest concurs pentru peisaj și nu am fost singura, multă lume a venit din curiozitatea sau dorința de a cunoaște și această parte de țară – Dealurile Homorodului, complexul de la Racoș și desigur, gorunul de 900 de ani. Și nu am fost dezamăgită chiar dacă până și eu am gândit pe alocuri: ce bine ar merge pe două roți! Cât despre alergare, din martie 2015 n-am mai alergat distanța de 30km și aveam să-mi amintesc ce se întâmplă când treci de limita pentru care ești cât de cât antrenat…
După o vară imprevizibilă, cu multe planuri date peste cap, apreciez și mai mult momentele frumoase ieșite ca din joben, indiferent de natura și amploarea lor. Un concurs neplănuit dar iată întâmplat, o cursă scurtă dar suficientă, un rezultat chinuit dar meritat. Prin urmare, nu ar fi așa multe de povestit, însă câteva idei ce s-au conturat după trecerea câtorva zile îmi mănâncă degetele și vor pe blog.
1 septembrie a fost o zi pe sufletul meu căci am hoinărit singură pe munte.
Fraza de mai sus poate ține de una singură loc de jurnal, dar n-o să scăpați, sunt o povestitoare…
Concediul de creștere copil se încheie peste câteva zile. Andrei e plecat cu Pinguinii la Propark, bunica e la noi și se înțelege de minune cu Miruna, eu sunt la „serviciu” pentru Miruna care îmi spune paaa paaa fără să-mi plângă plecarea și ies pe ușă cu rucsacul pregătit pentru o jumătate de zi numai a mea. Mașina e la scară, muntele la 18 minute distanță.
Nu sunt un om activ de dragul mișcării în sine, motivațiile mele par uneori sportive, dar ele ascund tot felul de misiuni cu valoare simbolică, am nevoie de idei să mă scoată din casă, am nevoie de pasiuni să-mi înving temerile, am nevoie de prieteni sau oameni deosebiți cu care să împart potecile. Și din când în când apare câte-o Urechelniță ce-mi amintește de mine, mă scoate la suprafață din bârlogul cedării, apatiei, amânărilor în care am tot intrat, și de nevoie, dar mai ales de voie…
Să alerg alături de Andrei, să fiu din nou în Bucegi după o pauză de zece luni, să am parte de ceață și soare în dozele care fac muntele misterios și pitoresc, să revăd poteci dragi încărcate de amintiri fel de fel, să urc, să urc, să urc!, să țopăi peste pâraie, să mângâi cu privirea florile, să fac poză după poză ca în vremurile bune, să aștept cu emoție finișul unde prietenii și, mai nou, o copilă mă așteaptă – cam asta e ceea ce numesc eu concurs pentru suflet. În clasica întrecere cu noi înșine, pulsul și zâmbetul au turat intens bucuria de-a fi pe munte, iar eu una am câștigat tot ce aveam nevoie!
Încă nu ploua
și nu-mi trebuia adăpost,
dar tot am priponit timpul
(că mă grăbea îmbătrânirea de pe o zi pe alta
când minutul adună ore uitând să clipești),
nu întâmplător am priponit timpul,
sub un tei înflorit
până a început să toarne
din ceainicul cerului
în ceașca frunzelor,
potopul
picurându-mă cu ceai.