meet the sun
Vine un moment când se termină facebook-ul
când se termină promoțiile
când titlurile noi sunt știri vechi
când se termină cafeaua
iar tu n-ai găsit ce căutai
sau pe cine căutai
e una dintre acele zile când diferența dintre cine și ce nu ți-e clară.
Era o vreme când drumețiile aveau cap și coadă, când ne propuneam un anume traseu, când orele de mișcare le întreceau pe cele de pauză. Va veni o vreme când toate acestea se vor întoarce, momentan am intrat în etapa „gios! gios!”, căci bebe a crescut și vrea pe jos. Am făcut mai multe drumeții cu cea mică anul trecut, când o puneam în sistemul de purtare și ne mișcam în voie. Acum privim cum mânuțele ei mută bulgărași de zăpadă de pe o parte a potecii pe alta și ne bucurăm de baia de soare și de munții din… zare. Bucurie sinceră de-altfel.
Suntem în an centenar, locuiesc în Brașov și am văzut anul acesta documentarul „Brașov 1987. Doi ani prea devreme”. În 15 noiembrie 1987, în plin comunism obedient, muncitorii de la Autocamioane Steagul Roșu s-au revoltat și au pornit din fabrică spre Prefectură. A fost prea devreme să înceapă Revoluția, dar a fost un semn că se poate. Crosul își propune să refacă traseul revoluționarilor, să comemoreze curajul lor și a ajuns iată la ediția 29.
Dar cum suntem români… aproape în fiecare an acest cros lasă un gust amar multor alergători (mai ales celor care au participat și la alte competiții), dovadă că nici nu mi-a fost recomandat. Am participat din motive personale, dar și simbolice și probabil voi reveni la bicentenar (haha) sau când se vor schimba anumiți oameni implicați în organizare.
Altfel, sunt foarte mulțumită de rezultatul personal, am savurat intensitatea cursei.
Acum câțiva ani nu aș venit taman din București pentru Măgura Branului – aproape că nici nu băgam în seamă un munțișor ca ăsta când în jur sunt Bucegiul și Piatra Craiului – dar acum când stăm la nici o oră distanță și avem și copil mic, reconsider totul: dorul de munte cere astâmpărare, iar locul chiar e unul frumos, cu priveliști generoase.
Mi-am dorit să particip la acest concurs pentru peisaj și nu am fost singura, multă lume a venit din curiozitatea sau dorința de a cunoaște și această parte de țară – Dealurile Homorodului, complexul de la Racoș și desigur, gorunul de 900 de ani. Și nu am fost dezamăgită chiar dacă până și eu am gândit pe alocuri: ce bine ar merge pe două roți! Cât despre alergare, din martie 2015 n-am mai alergat distanța de 30km și aveam să-mi amintesc ce se întâmplă când treci de limita pentru care ești cât de cât antrenat…
După o vară imprevizibilă, cu multe planuri date peste cap, apreciez și mai mult momentele frumoase ieșite ca din joben, indiferent de natura și amploarea lor. Un concurs neplănuit dar iată întâmplat, o cursă scurtă dar suficientă, un rezultat chinuit dar meritat. Prin urmare, nu ar fi așa multe de povestit, însă câteva idei ce s-au conturat după trecerea câtorva zile îmi mănâncă degetele și vor pe blog.
1 septembrie a fost o zi pe sufletul meu căci am hoinărit singură pe munte.
Fraza de mai sus poate ține de una singură loc de jurnal, dar n-o să scăpați, sunt o povestitoare…
Concediul de creștere copil se încheie peste câteva zile. Andrei e plecat cu Pinguinii la Propark, bunica e la noi și se înțelege de minune cu Miruna, eu sunt la „serviciu” pentru Miruna care îmi spune paaa paaa fără să-mi plângă plecarea și ies pe ușă cu rucsacul pregătit pentru o jumătate de zi numai a mea. Mașina e la scară, muntele la 18 minute distanță.