[jurnal covid-19] Martie. 2020 – anul unui coronavirus de pomină
Nu mai există idei legate ci doar stări între virgule. Cam la asta se rezumă martie 2020, anul unui coronavirus de pomină.
Ciucaș – Ghioceii lui 15 martie. Dus și întors în vremea lui #stămAcasă
O clipă de drumeție pe muchia dintre dorul de munte și începutul unei epidemii ce pare că a acaparat totul.
Dacă copiii bolnavi pot îndura izolarea, și noi putem! #stămAcasă
Din iunie 2018 Luiza locuiește „forțat” la Roma departe de restul familiei, departe de colegi, de prieteni și deși i-a fost dor de toți și toate, are o misiune să se facă bine, să respecte indicațiile doctorilor.
N-a fugit acasă. N-a abandonat lupta. A ales în fiecare zi să continue, să își găsească preocupări să treacă mai ușor timpul, să își susțină părinții greu încercați și ei de schimbarea totală a vieții.
Dacă ea și atâția alți copii rezistă și respectă regulile, îndurând totodată și tratamente grele, haideți să fim adulți responsabili și să rămânem sănătoși pentru noi și pentru cei dragi.
29 februarie, să scriu ceva pe 29 februarie
În ianuarie am publicat cinci articole pe blog (multe pentru tendința ultimilor ani), luna aceasta e primul și ultimul. De câteva zile mă plănuiește ceva, dar sunt leneșă și amân: să scriu de dragul de a scrie (blogul acesta dosit e locul perfect!), dar să scriu organizat la o scandență fixă, să-mi recuperez exercițiul. În februarie am alergat 72km, nu minim 100 cum alt plan dorea de la mine. În ultima zi a unei luni care va dispărea rapid din memorie am ales să scriu pe blog în loc să recuperez 28km în alergare. Am ales o terapie în locul celeilalte terapii.
De Mica Unire pe dealurile însorite ale Șimonului
Lesne de înțeles pentru cei care mai citesc pe aici că una dintre fericirile mele este să fiu pe munte. Indiferent de potecile pe care le urmez sau că urc de-a dreptul pe o coastă, că-mi răsfăț ochii cu orizonturi stâncoase peste șiruri de culmi pitorești sau că mă bucur de coaja unui mesteacăn întortocheat de vânturi, indiferent dacă simt sălbăticia și abandonul sau dimpotrivă, trec de la admirație la dispreț pentru cum și-a dus sau își duce omul traiul la poalele muntelui. Toate acestea și încă multe altele sunt parte din ce mă încearcă de fiecare dată când ajung în Țara Branului și mă întreb, retoric și uimit, de ce nu revin mai des. Motivele sunt diverse, mi le tot enumăr, dar oare o fi și teama de fericire printre ele?!?
Măgura Codlei are creastă și Cetate
Un traseu nou ce mi-ar fi plăcut mai mult dacă lipsea plafonul de nori, dar așa e pe munte, indiferent de înălțime și de prognoză, trebuie să te aștepți și la contrariu. N-a fost să vedem toți munții de jur-împrejurul Depresiunii Brașov, dar am găsit ruinele Cetății Negre și am cunoscut o altă față a acestui masiv care merită explorată pe temperaturi mai prietenoase.
Lecție de sinceritate pe Sorica: eu nu fac schi de tură, eu urc pe foci și cobor pe pârtii
Titlul spune tot, aș putea să vă scutesc de text. Sau să vă scutiți singuri. Dar o să povestesc această experiență cu care eu sunt împăcată și pe care mă simt datoare să o dau mai departe căci sunt câțiva oameni pe care încercările mele în ale schiului de tură i-a motivat să se apuce. Poate și pentru că nu m-a interesat niciodată să dau bine, să omit părțile nasoale, neputințele, dar am excelat în a mă bucura pentru toate micile victorii. Începătorii motivează și stârnesc spiritul, avansații provoacă invidie și stârnesc tehnica. Așa cum există și nervi când crești un copil, așa există și tot felul de frici în reușitele tale, inclusiv teama (sau mândria) de-a te expune. Cineva undeva va râde de tine, te va judeca, întotdeauna există un priceput arogant care te va atinge unde te doare. Că așa sunt unii oameni, iar când primesc lecții de la propriile experiențe, îmi promit să nu fiu ca ei.