Valea Seacă dintre Clăi sau câtă apă poate fi pe-o vale seacă

După ce la maratonul 7500 am străbătut aproape o sută de kilometri prin Bucegi, dacă n-o fi chiar 100+, e lesne de gândit că mi-o fi ajuns, dar eu nu, ^ 🙂 ^ – ^ 🙂 ^ , adica batman-batman și prima întâlnire cu muntele mi-am dat-o tot în Bucegi. Plănuită încă de la începutul săptămânii și chiar mai dinainte, tura nu se anunța deloc una obișnuită: urma să mergem doar (noi) doi, eu și Andrei, iar traseul, nemarcat, se voia o vale alpină sau… Acele Morarului.

Așa că mă apuc și citesc despre Ace, și nu e multă documentație, dar sunt multe jurnale pe internet și-mi fac o idee despre ce e de văzut și mai ales, de făcut, Andrei n-a mai fost nici el și uite așa Ace în fiecare zi până vineri când aflu că mergem pe o vale, una Seacă dintre niște Clăi și motivele vin și trec pe la urechea mea de om care refuză să accepte că planul se poate schimba în seara de dinainte. Mă revolt, mă bosumflu, nici nu-mi vine a mai citi ceva, eu nu plec așa la munte, plus că Acele alea se înfipseseră adânc sub piele și nu voiau să iasă cu una cu două.

N-am mai citit nimic, doar cele 3 rânduri din cartea lui Kargel și încă ceva în viteză de pe net, și după ce mi-am resoftat mândria, m-am bucurat că merg la munte și mi-am făcut rucsacul. Andrei a mai fost pe valea cu pricina de vreo 4-5 ori și cu acest gând liniștitor am adormit, însă până să mă dumiresc ce-i ăla somn s-a și declanșat șirul de alarme telefonice. Mda, mă trezesc, casc, caasc, caaaasc… și toată ziua am fost o căscată spre disperarea maxilarului.

Ajungem noi pe Valea Prahovei, ne minunăm de ploaia ce căzuse peste noapte în zona Sinaia și care făcuse ceva ravagii pe șosea și cum norii încă se mai plimbau zdrențuiți prin zonă ne-am luat în calcul și un duș cu blițuri. Deja începeam să mă bucur că nu mergem pe Ace, până la ele mergi vreo patru ore, timp în care vremea se poate da total peste cap, iar traseul e foarte expus, de creastă, unde vântul și fulgerele te pot face să-ți amintești rugăciuni, dacă cumva ai știut vreodată una.

Îl lăsăm pe Jimny parcat regulamentabil regulamentar de 10 ron chiar lângă telecabina din Bușteni și după ce ne punem în rucsaci echipamentul de alpinism și bonus o pungă de croasante(ce s-au transformat cu timpul în plăcinte) pornim pe traseul Jepii Mari. Andrei mi-arată Claia Mare – ditamai claia, nici gând să urci fânul cu furcelul pe-acolo, Claia Mică sau Clăița – o căpiță împădurită, și între ele se vede o parte din Valea Seacă, de grad 1B, ceea ce înseamnă că nu e nici drumeție, dar nici peste puterile mele de alpinist aspirant.

Claia Mare(stânga), o primă parte din Valea Seacă, Claia Mică

Am citit undeva, dar naiba să mă ia de-mi amintesc și nici google n-are habar, ceva de genul că un alpinist trebuie să se boteze în Bucegi ca să fie unul adevărat. Nu știu dacă se pune, dar m-am cam simțit botezată pe Valea Seacă și nu o dată ci de vreo 3-4-5 ori.

Intrăm pe TA al Jepilor Mari, mi-amintesc tot felul de secvențe de la maraton, trecem de punctul numit ”La Grătar” și de-acolo mai mergem ceva, n-aș putea spune cât, dar mă uit după Claia aia Mare și nu văd nimic de copacii pădurii. Conform unei descrieri citite traseul începe unde Claia Mare se vede chiar ”deasupra” și mă gândesc că nu mai trebuie să fie mult, noi trebuie să prindem firul văii ”mai de jos”. Andrei se oprește pentru o țigară, dar cum fumuarul coincide cu un firicel de apă și cu un ditamai pietroiul zărit pe firul văii firicelului de apă, bașca prezența unei trupe de munțomani cu pretenție de cântăreți, îmi dau seama că ăsta e locul de intrat în traseu. Nu mă fac că m-am prins, îi zic însă lui Andrei că eu aici cred că e, îi arăt Claia și un fel de potecă care face dreapta din TA, el menține suspansul și mai fumează o tigară până se scurg toti trecătorii, că evident, nu trebe să ne vadă cineva când intrăm. Doar pe nemarcate merge cine știe ce și cum și asta e o formă de egoism destul de sănătoasă (mai ales pentru Bucegi unde tot poporul cu un pet în mână și-o pană la pălărie simte chemarea muntelui).

eu – pregătită și evident… codițele

Normal că acela era locul cu pricina și de-aici înainte avem de urcat vreo 2-3 ore pe vale până când se ajunge în Șaua dintre Clăi și de-acolo pe Brâul lui Răducu vom face dreapta spre traseul Valea Jepilor. Buun! E o dimineață tare frumoasă, dar frumoasă nu așa! Chiar dacă înaintăm printre pietre și nu pe o potecă clasică, am parcă și mai mult timp să observ natura din jurul meu. De-altfel încep să savurez stilul de mers al lui Andrei, același din ziua în care ne-am cunoscut :”>. Mergem ușor de parcă nici frunzele nu ne dorim a mișca cu trecerea noastră, ne oprim pentru poze, pentru vorbe, pentru munte…

Stropii de ploaie sunt încă pe fiecare frunză, din abundență chiar, iar razele soarelui produc tot felul de străluciri. Pălămizile înalte cu flori siclam îmi par regine, brusturii talere de argint, până și ultima buruiană mă încântă, iar clopoțeii atârnați de câte o stâncă ne opresc de câteva ori pe amândoi în loc.

Andrei – intrigat de varianta cu apă a văii

clopoței

Firicelul de apă continuă și el să ne însoțească, ba parcă ceva mai zdravăn(deși mergem evident în amonte), încep să-l remarc chiar, iar explicația e cât se poate de firească – a plouat serios noaptea trecută – altfel n-are cum să fie apă pe-o vale seacă. Cum pietrele sunt și ele ude, mai bine zis spălate, ne folosim și de mâini pentru înaintare deși n-am ajuns încă la vreo săritoare. În felul acesta mă simt incredibil de aproape de tot ce înseamnă munte: ating apa, pietrele, iarba, mușchii, miros pământul. Apa e caldă, ne spălăm mâinile foarte des, de multe ori singurul motiv fiind senzația foarte plăcută de care avem parte.

Îmi pun casca după primul pietroi mai serios de care trec, chiar dacă Andrei încă nu, eu însă îmi iau foarte în serios calitatea de învățăcel și deși continui să casc, mă simt doar sabotată de vreun neuron virusat căci sunt cât se poate de trează și de atentă la ceea ce fac. Andrei îmi repetă ”atenție alunecă” și aud de fiecare dată deși e un laitmotiv enervant. Oricum, când se mai răresc atenționările e mult mai bine 🙂

fără grabă

Apa aceasta de după ploaie nu pare să fie doar în trecere pe-aici și nu trece mult până când simt ceva prin pantof. După primele senzații intervine obișnuința căci se întâmplă destul de des să n-ai loc de strecurat printre pietre sau ca ”traseul” să se cațere chiar pe stânca de pe care apa se prelinge ca la expozițiile din parcuri. Noroc că e caldă. Încercam să-mi imaginez ce era în mintea lui Andrei, el care mai fusese de atâtea ori pe vale și nu avusese parte de apă, mai mult decât atât îmi povestea amintiri cu sete năpraznică sau cu înaintări ușoare, fără asigurări și nicidecum cu-atâta mers în patru.

buștenii sunt alunecoși și fără să fie uzi așa că îi trătăm cu foarte mare atenție

Am ajuns apoi la o săritoare ceva mai serioasă. Ne uităm la ea, ca și până acum analizăm împreună cea mai bună variantă, identificăm partea stângă ca fiind cea abordabilă, e chiar și o săgeată albastră desenată pe perete, dar pe stânga curge și apa așa că ne mai uităm. Și după alte câteva reprize de uitat tot la prima concluzie ajungem, n-avem încotro decât prin apă și apa nu curge lin ci se zbate și tâșnește în toate felurile, prizele știm noi cum sunt, cum nu sunt, totul alunecă în mare fel, iar peretele din fața noastră înalță nepăsător vreo 4-5 metri drepți, curați, fără fisuri și nicidecum prize.

Își face Andrei curaj, abordează săritoarea, îl urmăresc și deși țin butonul apăsat să facă aparatul poze îi urmăresc fiecare mișcare cu sufletul la gură… S-a mișcat foarte repede, nici nu cred că îi făcea vreo plăcere să întârzie pe-acolo și-mi dau seama că tocmai a făcut baie de sus până jos. După ce iese deasupra stâncii, nu-mi trebuiesc ochelarii ca sa-l văd cât e de ud. Își stoarce hainele pe rând, șosetele, golește bocancii… Aștept cuminte jos și nu-mi place să aud că apa nu mai e așa de caldă ca până acum.

primul duș

Andrei îmi cere apoi să-i arunc cordelina şi din a treia încercare reuşesc, umplându-mă însă de ciudă că nu mă pricep la aruncări mai deloc, deşi simt că mi se dezlipeşte umărul la fiecare încercare. Urcăm rucsacii unul câte unul şi începe distracţia – urmez eu. Andrei zice să încercăm pe perete direct, folosind o scăriţă din cordelină pe care eu trebuie să urc asigurată şi de coardă în paralel.

Face Andrei buclele alea în care ar trebui să introduc pe rând, unul câte unul, picioarele. Cordelina atârnă acum pe perete, cu buclele ei cu tot şi mă uit la ea cum te uiţi la emisiunile alea TV şi în care te miri de ce unii nu se descurcă la o probă aşa de simplă. Exact aşa mă simţeam, ca înaintea unei probe, doar că aveam un singur spectator – pe mine – unul foarte critic de-altfel. Mă leg în coardă, mă poziţionez frumos lângă perete, iau o buclă mai de sus, bag una din tălpi în buclă şi mă ridic pe picior. Mult spus mă ridic căci cordelina se întinde sub cele 47 de kilograme ale mele şi ajung înapoi pe pământ. Nu e deloc cum mi-am imaginat, dar gândesc că măcar am întins cordelina şi mă uit la următoarea buclă în care ar trebui să păsesc. Şi o să găsesc – e undeva prin dreptul stomacului şi oricât de elastică şi de mobilă mă simt nu reuşesc să ridic piciorul rămas liber încă şi să bag talpa în bucla aia… E prea sus, e prea mare distanţa dintre bucle, e prea greu…

Oftez, mă chinui, trag de mine, mă agăţ într-o altă buclă de mai sus, dar sfârşesc întinsă toată şi obosită după numai câteva minute. Îl mai întreb pe Andrei ce-ar trebui să fac, de parcă nu ştiam, dar speram să existe vreun truc prin care să-mi păcălesc condiţia şi nu aflu nimic, mai ales că zgomotul apei nu lăsa prea mult loc vorbelor ci mai mult, privirilor. Andrei mă privea însă cu multă înţelegere şi răbdare şi încercam şi eu să fac la fel – pentru unele lucruri există tehnică cum avea să-mi spună el mai târziu şi eu mai am multe de învăţat.

După o primă încercare îi sugerez lui Andrei să încerc să mă caţăr prin dreapta. Acolo e o spărtură, o surplombă şi multă… umezeală. Pare uşor din locul din care privesc, dar nu e deloc. Reuşesc să mă mai obosesc un pic şi să revin de unde am plecat. Mai am ceva energie aşa că mai vreau să mai încerc o dată scăriţa aia.

Ca o completare la buclele-scăriţă Andrei îmi aruncă o scăriţă adevărată şi nu mă mir că o avea în rucsac. O prind de o buclă, urc puţin pe ea, încerc să mă prind de perete, dar surpriză, orice atingere mă trimite într-o rotaţie în jurul corzii şi e incredibil de neplăcut. Mă dau chiar cu casca de perete şi scoate un sunet care mă înfioară. Apoi mai urc până ajung la ultima treapă şi… ce naiba fac mai departe??! Ar trebui să mut scăriţa la următoarea buclă, dar cum să fac asta, dacă picioarele mele sunt pe ea? Sunt teribil de frustrată, mă simt cu mintea limpede şi totuşi nici o soluţie nu mi-o săgetează. Revin pe pământ şi mă pregătesc sufleteşte pentru primul duş. Andrei aprobă fără elan – știe el ce mă așteaptă.

Îmi face semn să nu mă dezleg încă din coardă şi pornesc pe săritoare cu toată apa aia ce curge peste mine, prin mine şi care mai ales îmi intră în ochi de mi-i închide. Eu nu suport nici sub duş apa care-mi intră în ochi, aşa că mâinile caută orbeşte prizele prin apa şi se descurcă destul de bine. Aud şi ceva vorbe de încurajare, simt cum coarda e trasă şi odată cu ea şi eu sunt, dar şi apa mă împinge la vale, simt şuvoiul cum intră prin tricou, trece pe sub pantaloni şi iese pe sub cracul stâng, e foarte interesantă senzaţia, dar nu mă pot bucura de ea cât timp îmi simt pleoapele şi ochii sub bombardament. Cu toate astea înaintez şi ies pe pietroiul de deasupra şi rămân aşa ca ca un roboţel. Apa se scurge de pe mine, dar mă ia cu fiori şi mă apuc de stors. Scot tricoul, îl storc bine, îl scutur şi îl îmbrac la loc. E mult mai bine. Mă ocup apoi de şosete şi încălţări. Strângem echipamentul şi după ce fumează Andrei o ţigară plecăm mai departe. Mă gândesc deja cu mai multă uşurinţă la viitoarele săritori şi la apa de pe pietre. Vremea e superbă şi frânturile de soare mă bucură enorm.

După acest episod ne relaxăm o perioadă, apa începea să se evapore din tricou, iar pantalonii, la câtă critică au primit vis-a-vis de cât au costat, se uscaseră demult. Deşi mergem de vreo două ore încă sunt lucruri care mă uimesc ca de pildă căuşele de piatră în care ochiuri de apă cristalină oglindesc cerul. Muntele mă îmbie „bea!” şi beau de câteva ori, îmi afund mâinile, simt piatra cioplită fin ca de cel mai iscusit meşter. E o încântare a simţului tactil şi nu pierd nici o ocazie de a „gusta”.

Nu trece mult până avem parte de alte duşuri, mai mici sau mai mari. Săritori de diferite mărimi peste care apa „sare” agresiv exact pe partea abordabilă şi nu ne mai ferim de ele. Mă bucur când reuşesc să bag doar piciorul drept la înaintare şi în felul acesta nu simt decât o talpă băltind. Mi-a mai plăcut o porţiune formată din „biscuiţi” de pietre, cu prize tare faine şi pe care abia mersul în patru ducea la o formă de echilibru.

apă și stâncă

cu bocancii pe potecă…

în căutarea prizelor

îmbrățișări…

soare și flori

A urmat o săritoare despre care Andrei spunea c-ar fi ultima şi cam cea mai grea. Un pietroi imens zace încastrat între cei doi pereţi ai văii, suspendat undeva la doi metri de pământ. Apa curgea lacustru de pe toate părţile ca un duş continuu şi traseul presupune să intri acolo sub pietroi şi să-l urci de undeva din interior. Zis şi făcut, Andrei intră primul ca de obicei şi cu ajutorul unor lemne în două secunde e sus. La fel şi eu şi uite aşa scăpăm de o nouă baie de data asta. Ne bucurăm, dar știm că e posibil să fie… doar noroc.

Văzusem în tot felul de poze un fel de săritoare în care se intră pe sub o piatră mare şi se iese printr-o gaură strâmtă deasupra şi toată lumea se pozează acolo ca un fel de „must” al turei. Din păcate, gaura era bine înfundată de aluviunile de peste un metru de lemne şi pietre. Hm… nu era a bună pentru că rămânea o singură variantă: abordarea pe dreapta pe unde era foarte alunecos şi fără prize. A încercat Andrei o perioadă şi cum nu s-a putut trece, a găsit pe undeva pe stânga o soluţie. L-am urmărit fără a-l încuraja verbal, dar facând-o în gând la fiecare mişcare. Nu cred că i-a fost uşor. Cum am urcat eu? pe dreapta, destul de greu, jumătate căţărat, jumătate prinsă cu-o mână de cordelina pe care o întinsese Andrei de un piton de rapel găsit la îndemână.

Şi n-a fost nici aceasta ultima săritoare. Cum traseul pe vreme bună nu pune probleme, piatra uscată oferind şi prize şi ceva aderenţă, acum până şi mersul pe orizontală cerea uneori atenţie. Ne promitem să mâncăm ciocolată sus în şa şi ne trezim faţă în faţă cu adevărata ultima săritoare. Iarăşi o ditamai stânca încastrată, iarăşi şiroaie de apă distribuite peste tot şi o singură variantă: pe sub stâncă şi de-acolo în sus. Ca să nu mai lungesc povestea, facem duş iar, eu chiar unul complet faţă de Andrei căci m-am împotmolit la mijlocul distanţei în căutarea unei prize. Ies de-acolo, iar scot hainele, iar le storc şi cerşesc câteva raze de soare pe care un nor prietenos mi le şi dă, dându-se la o parte.

Apoi traseul se domoleşte, apa se împuţinează, eu încep a nu ştiu câta oară să mă usuc şi mă simt botezată de-a dreptul. Pietrele sunt tot mai rare, iarba tot mai deasă, traseul devine potecă, cam abruptă ce-i drept, printre flori galbene înalte şi fluturi. În spate Buşteniul se vede frumos încadrat de cei doi pereţi ai văii, Creasta cu Zâmbri rămâne undeva în dreapta, în faţă se vede deja Şaua dintre Clăi. Ajungem acolo şi intersectăm Brâul lui Răducu, o potecă îngustă, dar destul de umblată. Una dintre diferenţele dintre potecile marcate şi cele nemarcate este că cele din urmă sunt mult mai prietenoase cu muntele. Abia conturate, de cele mai multe ori nu sunt mai late de un pas, ele şerpuiesc uşor printre copaci încercând a nu ştirbi cu nimic ordinea muntelui, iar cei care le umblă o fac, cred eu, cu ceva mai multă responsabilitate.

Creasta cu Zâmbri, Valea Seacă dintre Clăi, Bușteniul, peretele Clăii Mari

valea se termină cu iarbă înaltă și flori

Stând în şa, la pauza de ciocolată, ţigară şi soare observăm că mai vine cineva pe vale. Ne decidem să-i aşteptăm, dar vântul ne cam pune pe plecat. Suntem într-un fel de intersecţie: în dreapta e poteca spre vârful Clăii Mari, dar cum accesul e mai mult prin jnepeni şi nici presupusa panoramă a Văii Prahovei nu e la îndemână tot din pricina jnepenilor, nu ţin neaparat să ajung acolo. În faţă Brâul lui Răducu coboară şi urcă de câteva ori până în poteca turistică Jepii Mari, iar în stânga continuă până în Valea Jepilor, spre care ne îndreptăm şi noi. Andrei n-a mai fost pe porţiunea aceasta a brâului aşa că e ceva nou şi pentru el, deşi o supriză a fost desigur şi neseaca Valea Seacă.

floarea de colț

ramură de zada

pe Brâul lui Răducu – fost vânător de capre negre

din umbra pădurii…

Traseul pe Brâu e incredibil de frumos, arborii de zada mă mângâie cu acele lor fine, Andrei îmi arată şi numeşte pe rând vâlcelele, ţancurile, văile şi pereţii din jur. Mergem uşor, povestim, analizăm traseul, e multă linişte şi simţim muntele ca fiind doar pentru noi. Mă simt ruşinată pentru fiecare vorbă spusă despre Bucegi… mă simt norocoasă pentru fiecare clipă şi mă las cuprinsă de valul sentimentelor. N-aş vrea ca poteca să se termine vreodată, mi-am spus… şi o voce lăuntrică mi-a şoptit „fericire!”…

Ne-au ajuns din urmă şi cei care urcau mai devreme pe Valea Seacă. Erau doi nenici, de vârste lăudabile, echipaţi modest, dar sprinteni ca doi adolescenţi. Mergem împreună cu ei, povestim, admirăm traseul, mai căutăm după poteca ce câteodată se ascunde de noi, dar o regăsim şi ajungem într-un loc pe care l-am numit „Poiana Vrăjită” şi aşa vreau să-i rămână numele. Pozele vor vorbi de la sine…

firave și totuși…

o poiană amețitoare

verde

o mitsana fericită

la capătul cărării…

Brâul are câteva porţiuni expuse, înierbate, sălbatice, dar frumuseţea locurilor e aparte de cea a Văii Jepilor până la care mai ai doar câteva zeci de minute. Arborii de zada continuă să mă uimească cu amestecul lor de fragilitate şi dârzenie şi după mesteacăn devine al doilea copac preferat al meu. Începe să se vadă cablul telecabinei, vântul să aducă vorbele turiştilor, să se întrevadă Cascada Caraiman. Am senzaţia că mă apropii de poteca turistică ca de civilizație, exact sentimentul avut când mă întorc în Bucureşti. Poate e de condamnat ce simt, dar simt…

Intrăm pe CA a Văii Jepilor ceva mai jos de cascadă şi ne întoarcem în Buşteni. Îi mulţumesc lui Andrei pentru tot. Nu ştiu dacă a fost o coincidenţă faptul c-am fost doar doi noi, dar nu am nici o îndoială că a fost cea mai frumoasă tură de până acum. Ajungem la Jimny, ne schimbăm de câte ceva, încercăm să ne răsfăţăm cu o cola pseudo-rece, renunţăm să mai mâncăm ceva după ce descoperim punga de mâncare arzând şi plecăm spre casă cu gândul la o pizza şi la pepenele roşu de la frigider.

Mai privesc odată spre Claia Mare, am fost acolo sus şi nu doar sus, muntele îmi cere să plec şi să mă întorc în lumea mea ca o mamă ce-şi trimite puiul de-acasă, ştiind că oricând, oricum, îşi va regăsi căminul, nu mă încearcă decât sentimentul că nu-mi mai lipseşte nimic pe lumea aceasta şi nu cer nimic în plus. Pornim la drum, ascultăm Pink Floyd, din când în când mâinile ni se cuprind şi liniştea serii coboară peste noi departe de munte, dar îi continuă povestea…

the end…

Autorii fotografiilor din jurnal: Claudia și Andrei.
Mai mult?
jurnalul lui Andrei
albumul foto
_______________________________