[Făgăraș] Vals pe Valea Sâmbetei: Muchia Drăgușului, La Cheia Bândei

Eu știu ce-am făcut pe 5 august, am ajuns pe creasta Făgărașului cu prietena mea cea mai bună. Noi două, ca pe vremuri. Nici nu a prea contat pe care traseu, vârfurile, căldările, era mult dor de-o drumeție cât ziua de vară, iar grandoarea marelui munte o simți de cum scoți nasul dintre molizi, adesea pe poteci mai solicitante ca cea de creastă.
Retrăiesc încontinuu câteva momente de care nu pot și nu vreau să mă desprind, o cascadă nespus de frumoasă pe pat de stânci îmbrăcate cu mușchi verde și flori albe, acalmia norilor ce mi-a răcorit pielea arsă de soare pe urcarea urcărilor și în care nu se auzea niciun sunet, ridicarea ceții pe firul crestei devenită graniță între pășunea însorită și abruptul rece și gri, blocurile uriașe de stâncă împrăștiate prin toată căldarea pe sub Colțul Bălăceni, ca niște firimituri din pâinea uriașului, unde am avut certitudinea că nimic nu e veșnic – și munții se frâng.
Dar ce ape limpezi curg la vale…

Miercuri, 5 august 2020, Munții Făgăraș
În drumeție: Mike & Claudia
Traseul: triunghi roșu – forestier pe Valea Sâmbetei –
– punct roșu, spre dreapta – Muchia Drăgușului –
– punct albastru – revenire Valea Sâmbetei (mai sus de cabană)-
– punct roșu – Vârful La Cheia Bandei (2381m) –
– bandă roșie, spre dreapta (marcajul de creastă) – Fereastra Mare a Sâmbetei –
– triunghi roșu – Căldarea / Valea Sâmbetei – forestier;
Date traseu: 28km, 2200-2400m+, 9h, pauze cumulate 1h20m, strava

Info: sunt două intrări pe Muchia Drăgușului, noi am optat pentru a doua care face dreapta destul de sus, aproape de cabană. Traseul, după ieșirea în golul alpin, e preponderent înierbat și pe alocuri destul de expus, iar coborârea spre Valea Sâmbetei e abruptă, prin lăstăriș, buruieni mari și pietre de tot felul. Urcarea spre Vârful La Cheia Bândei este destul de susținută (~800m diferență de nivel în 3km). Starea marcajelor este bună, indicatoarele așa și așa, unele sunt distruse, e bine să aveți hartă disponibilă (orice format) și pentru zonele unde nu e semnal.

Istoric: am mai fost o singură dată pe Valea Sâmbetei, în ianuarie 2010, când am urcat doar până la cabană prin ceva nămeți și viscol, n-am văzut mai nimic în ciuda marilor așteptări, dar ce jurnal am mai scris! L-am recitit și am realizat diferența dintre mine și mine: atunci scriam când venea inspirația, acum scriu când mă găsește timpul.

---

Muchia Drăgușului

Când nu ai mai fost pe un traseu, te aștepți la orice. În Făgăraș trebuie să te aștepți la forestiere lungi și la urcări serioase. Iar dacă pentru forestiere mai ai avantajul mașinii, de urcări nu ești scutit. N-am înaintat pe tot forestierul de pe Valea Sâmbetei, am parcat pe la jumătate, ca să avem la întoarcere ce mărșălui „cât o zi de post”, că la dus aveam entuziasm și multe de spus și n-am simțit cum a trecut timpul.

De cum marcajul punct roșu (PR) părăsește valea spre dreapta, îți dai seama că poteca nu e frecventată de prea multă lume. Ierburi mari, primele afine coapte pe 2020 (pentru mine, se înțelege), o cascadă faină și apoi un versant abrupt pe unde poteca șerpuiește din scurt după cum te țin puterile. Fluier din când în când să anunț ursul că suntem și noi pe-aici, cu toate că vorbim într-una și destul de tare amândouă (de felul nostru), însă am auzit recent de un caz cu un urs curios pentru care pălăvrăgeala n-a ținut loc de „atenție, vin oameni!”. O fi fost surd sau… interesat de subiect.

Urcarea se termină cam în același timp cu ieșirea din pădure, urmând ca după o zonă de jnepeni și ienuperi, să ne ridicăm în sfârșit asupra văilor și să tânjim la crestele cele mai de sus. Deși culmea se profilează abordabil, nu vom merge pe muchie, traseul se lasă pe stânga, pe o curbă de nivel. Mike îmi povestește că în ciuda aparențelor nu există o continuitate până în creasta principală, ruperile bruște de pantă cerând de la un punct încolo pricepere și echipament de alpinism.

Și dacă până aici m-am bucurat mai mult de existența turei, că doar am mai văzut anul acesta pădure și urcușuri, abia acolo sus am avut satisfacția deplină că mă aflu unde mă aflu. Nu știu de ce se îngrămădește lumea pe anumite vârfuri făgărășene, că muntele acesta e frumos și impozant și solicitant pe oriunde te-ai duce. Cu e mai frumoasă Valea Rea ca Valea Sâmbetei sau ca a prea puțin umblatei Vistișoara?!?

Evident că noi suntem singure și nu doar pentru că e miercuri, ci pentru că la capăt nu așteaptă nicio plăcuță sau drapel. Cu atât mai bine, nu ne plângem. Mai mult, după cum îi spun și lui Mike, mersul nostru una după alta pe poteca spre înalturi e atemporal. Parcă anul trecut mergeam fix la fel pe creasta Făgărașului sau pe cea a Rodnei, dar sunt cinci ani de-atunci. Și multe alte astfel minunate zile care din 2010 încoace ne-au legat prietenia și ne-au construit amintiri comune pe care orice mic factor declanșator le transformă într-o repovestire pe două voci.

Când panta se mai domolește, se vede bine deschizătura spre Valea Vistișoarei (Curmătura Răcorele) și întâlnim marcajul punct albastru dintr-acolo. Pe el vom coborî în Valea Sâmbetei. La Cheia Bândei ar trebui să se vadă „peste drum”, dar un nor s-a cam așezat și nu se dă plecat. Să se ducă oare seninul primei părți a zilei și să se înnoreze până să ajung pe creastă?!? Foarte posibil, doar e vară și vremea la peste două mii de metri e instabilă.

Pe abrupta coborâre ce a urmat, m-au încercat tot felul de concluzii pesimiste ce acum evident că nu prea mai sunt valabile, dar pe care le-am luat ca pe o lecție: trei urcări în Postăvaru nu fac cât una în Făgăraș. Deja îmi simțeam picioarele obosite, nu mai știam cum să abordez terenul atât de accidentat cât să nu pară că am un handicap locomotor…

Am dat vina pe unghiile netăiate, pe jnepeni și lăstari, pe poteca neumblată, pe încălțările uzate spre limita recomandată de producător, pe soarele arzător ce mă moleșea și mă înseta teribil, dar realitatea e că m-am dezobișnuit de astfel de cărări 🙁

(La) Cheia Bândei e sus în nor

Ajunse pe firul văii (vai cât îmi doream să urc din nou ca să mai schimb poziția tălpilor!) ne uităm la grohotișul ce pare să însoțească un fie de apă. Ar trebui să fie marcaj pe el?!? Cu siguranță cel cu triunghi galben ce urcă în Fereastra Mică a fost cândva pe aici, găsim doar un stâlp ruginit, căzut, iar pe harta Munții Noștri apare tăiat, adică că nu prea mai e vizibil. Mai jos se vede un stâlp cu plăcuțe indicatoare și mergem spre el după o binemeritată pauză la umbră în care mâncăm câte ceva și bem apă. Mă simt mult prea însetată și obosită și abia au trecut 14km. Nu-mi place de jumătatea fizică, cea psihică abia așteaptă să reia traseul și să petreacă restul zilei pe munte.

Prima parte a triunghiului roșu (TR) e destul de umblată, probabil în weekend e cam „bulevard”, dar de la intersecția cu punct roșu (PR) spre Cheia Bândei, nu mai întâlnim pe nimeni. Ba da, doi ciobani fără oi care sunt curioși de ce n-am urcat spre Fereastră că e mai ușor. Păi tocmai de-aia 😀

Facem popas la cascada unde traseul spre Piatra Caprei se desparte de al nostru și luăm apă, bucuroasă tare că pot să mă întind la băut. Oi fi eu mai neumblată, dar cascada mi se pare ieșit din comun de frumoasă. Nu e prea mare, dar parcă fiecare element din decor e atent poziționat și gândit ca armonia să fie deplină. Doar apa e foarte rece de te trezește la realitate. De n-am mai avea mult de umblat, aș putea sta mult și bine, locul e rupt din ilustrațiile viu colorate ale raiului din broșurile pocăiților. Mike simte că mă întind la poze și pornește ușurel înainte. Ca întotdeauna, o urmez.

Vorbim tot mai rar pe măsură ce panta e nu doar înclinată, ci și acaparată de ceață. Într-o zi întreagă pe munte trecem prin toate etapele de la vorbit una peste alta la liniște deplină, fiecare e cu gândurile sale, fiecare ascultă și contemplă muntele, momente după care tânjim în egală măsură.

Adierea vântului dispare după ce intrăm cu totul în ceață și nu se mai clintește nimic. Se-aud doar bețele noastre scrâșnind pe câte o piatră. Nici un ciripit, nici o talangă. Nu văd mai nimic pe această golgotă, dar nu mă deranjează, cumva simt că văd totul. Și asta înseamnă munte, solitudinea perfectă, detașarea de viața de la poale în lumea aspră și tăcută a pietrelor și a vegetației peste care intemperiile pot veni oricând necruțând nimic.

Răcoarea ceții îmi oblojește pielea arzândă și abia spre finalul urcării energia revine la parametrii așteptați. Poteca ocolește prin stânga vârful pe care îl simțim aproape. Mike are dreptate, de sus de unde facem popas, e mai ușor să dau o fugă să-l „văd”. Inițial nu am tragere să fac asta, dar cum norul are tentativă să se ridice, o iau ca pe o invitație. Și nu voi regreta.

Creasta dorului și-a cețurilor

Și iată-mă, după doi ani, din nou pe creastă. Poteca e ca o alee de parc în comparație cu ce am găsit pe Drăgușului de pildă, dar atracția pentru a fi aici sus e fără rezerve. Mă bucur ca un copil că sunt aici, iar când norii se ridică și vedem toată Căldarea Bândei, ziua e completă. Nu-mi pot dori mai mult.

Pe Valea Sâmbetei la vale

Sunt ușor impresionabilă, știu asta, dar câteodată mă întreb până și eu, „ai mai văzut munte și natură până acum, ai mai fost prin acest munte, chiar trebuie să te minunezi de aproape tot ce vezi??!”. N-am cum altfel, Făgărașul, și îndeosebi căldările glaciare în care totul e la scară mare, mă copleșesc cumva, acolo natura e brutală, nemijlocită, în fața ei nici măcar fragilă nu mă simt, e ca și cum n-aș exista. Și întocmai ca un balaur care nu simte o musculiță apropiindu-se, ea îl poate observa în liniște, i se poate uita drept în ochi în căutarea a orice se află acolo, floare sau abis.

Înainte să mă apuce sortarea florilor pe culori, pe când eram mică dar cu buletin (sic!), adunam pietre, spărgeam pietre, uneori le aduceam și-acasă… de pe munte. Rocile m-au fascinat dintotdeauna, din două motive, primul fiind sentimentul că o simplă piatră ridicată de pe jos poate veni chiar de la facerea lumii, iar al doilea, că prin ignorarea mărimii, orice pietricică e un munte în felul ei, iar muntele devine astfel o imensă poveste-puzzle. Și ar mai fi și al treilea, de multe ori când pășesc pe o pajiște alpină, îmi imaginez câtă stâncă e sub, că iarba e un simplu înveliș, o îmbunare.

Și uite de-asta, la vederea bolovanilor uriași din căldarea superioare a Sâmbetei, m-am entuziasmat ca de cine știe ce grozăvie. Parcă băgase cineva lingura-n prăjitură și ce-a căzut pe lângă, „firimiturile”, s-au împrăștiat peste tot. Ce cataclism o fi fost. Ce răsunet o fi trăznit văile. Ce liniște s-o fi așternut când ultima piatră și-a încheiat rostogolirea.