[Piatra Craiului] Vâlcelul cu Fereastră

Clipa mea sub arcada Ferestrei. Foto: Radu

Cu emoții ușoare, bocanci grei și conversații deja uitate, urc pe pajiștea verde spre crestele albe prin inima cărora nu am mai ajuns demult. E prima întâlnire cu Vâlcelul și după atâta vreme cu casca la naftalină, mă întreb dacă mai pot să mă cațăr… din amintiri. Nu că aș fi fost vreodată vreo alpinistă, dar parcă au fost vremuri când ajungeam mai des pe astfel de trasee, când nemarcatele erau o răsplată a experienței montane sau o consecință a prieteniilor potrivite (mai ales!). Acum, m-am simțit ca plecând într-o expediție în familie, patru prieteni pe tărâmul ce ne-a adus împreună, muntele.

Sâmbătă, 29 august 2020, Munții Piatra Craiului
Purtători de cască*: Mike & Radu, Claudia & Andrei
Traseul: combinație de traseu marcat cu triunghi roșu (TR) Brâul Ciorânga Mare (BCM), ramura de sus – parțial la urcare și integral coborârea, cu traseul nemarcat Vâlcelul cu Fereastră VF (carpatism / alpinism clasic cotat 1B) continuat de Vâlcelul cu Smârdar și evident, o mică porțiune de creastă (marcaj turistic punct roșu) ce a unit ieșirea din VS cu BCM.
Date traseu: 13km, 1400m+, 8h (conform strava – cifre cam irelevante pe un astfel de traseu).
Jurnal de la Mike (text) și Radu (foto).

schiță de Mugurel Ilie, un om pe care nu l-am cunoscut, dar pe care l-am apreciat foarte mult prin ceea ce a făcut și a lăsat în urmă (schițe, jurnale, oameni formați pe trasee de abrupt)

Urcare pe Vâlcelul cu Fereastră

Început perfect de zi. Foto: Radu

Fiind matinali, ne întâlnim cu câteva grupuri, toate restrânse, de oameni puși pe fapte mari. Unul dintre ei este Andrei Badea și vi-l recomand de aveți nevoie de un ghid pe trasee de carpatism (sau doar să-i citiți articolele bine documentate de pe site). Schimbăm câteva vorbe și ne continuăm drumul prin pădure, dar pe o revărsare impresionantă de grohotiș.

Trecem de indicatorul de Izvorul lui Orlowski (îl aud curgând, deci are debit) și continuăm drept în sus părăsind TR-ul, aducându-mi rapid aminte de grohotișul adevărat, acela instabil, pe care nici pantele cu iarbă nu-l pot struni. Pentru că mai sunt și alți oameni, urc mai mult în patru ca să nu trimit prea multe pietre la vale, punând prea multă presiune pe tălpi – bocancii ăstia ai mei au meteahnă de lansator de pietre 🙁

Ajungem la Malul Galben. Îl recunosc și eu din descrierile citite. Traseul marcat TR face stânga, noi continuăm, „chiar se poate trece?” întreb uitându-mă la peretele ce pare o spălătură. Până nu văd cu ochii mei pe băiatul din față găsindu-și fără probleme prize pentru mâini și picioare, parcă nu îmi vine a crede. E rândul meu și emoțiile sunt înlocuite de jocul pașilor. Această primă săritoare se dovedește mai simplă decât arată. Dar, preventiv, nu m-am uitat în jos pe măsură ce am luat înălțime și am folosit cablul când am ajuns în dreptul lui. Pentru etapa de încălzire, a fost numai bine!

Spre Malul Galben

La Malul Galben spre săritoarea cu pricina

Săritoarea în diverse ipostaze. Foto: Andrei, Radu, eu

Continuând în sus pe poteci șerpuind printre molizi, am reintersectat traseul marcat și am ajuns astfel la Refugiul Speranțelor, o altă premieră pentru mine. Aici era un grup destul de mare, pregătindu-și echipamentul de alpinism, și care ne va urma pe Vâlcelul cu Fereastră, motiv de ușoară îngrijorare căci nu știm ritmul lor de deplasare. Eu le remarc hamul, coarda și am un of că noi n-am luat nimic. E drept, Andrei a mai fost pe traseu și ne-a asigurat că nu e nevoie, jurnalele citite erau mai toate „la liber”, dar eu, eu nu mai sunt înfiptă ca la treizeci de ani.

După refugiu, primul vâlcel pe dreapta e stația noastră. De aici lăsăm „autobuzul” potecii și, deși vom merge împreună, suntem pe cont propriu, fiecare pe o cărare a sa. Poate de aceea nemarcatele sunt atât de dorite, pentru solitudinea interioară ce se creează cu fiecare mișcare a corpului, după cum alegi să mângâi stânca în căutarea prizei perfecte pentru degetele tale, să prinzi cu piciorul un prag, să te sprijini de un smoc de iarbă sau să te împingi în podul palmei, după cum alegi să privești în jos sau în sus, să-l urmezi pe cel din față sau să-ți acorzi încrederea unei trase mai sigure.

Dar toate acestea nu aveam să le realizez chiar atunci, stând în fața primei săritori, ce mi se părea și ea inabordabilă. Dar a plecat Radu primul și apoi Andrei și prizele parcă au început să se dezvăluie privirii. Mike a rămas pe urmă cum face de fiecare dată acordându-mi sprijinul ei moral, psihologic. Am pornit și, deși nu m-am mișcat la fel de fluent ca ei (Andrei ar insista pe foarte încet), am remarcat că nu am tremur în genunchi, că sunt sigură pe picioare și nici vreo senzație ciudată să privesc în jos. Poate că n-am ruginit așa de tare…

Intrarea pe Vâlcelul cu Fereastră (stânga sus) cu săritoarea 1 din diverse unghiuri (nu m-am uitat după pitoane, dar molidul solid de la capăt pare numai bun pentru asigurare/rapel)

Vâlcelul e destul de îngust, n-ai unde să pierzi direcția, iar următoarele două săritori se intercalează cu pante înclinate pe care nelipsitul grohotiș stă în echilibru și printre care mă simțeam ca o căpriță de munte trecând discret, ferită de intimitatea pereților. Nu degeaba e considerat unul dintre cele mai frumoase trasee, deși în Crai urâte pot fi doar poalele muntelui acolo unde prea mulți oameni și prea mult pășunat prăfuiesc peisajul și se războiesc cu liniștea.

Săritoarea 2. Foto: Andrei și eu

Un păianjen pe săritoarea 2. Foto: Radu

Pe grohotișurile instabile de după săritoarea 2 și cu tot felul de turnulețe de calcar ce se arată sau dispar pe parcurs, după cum e unghiul

Săritoarea 3, cea cu jgheab și horn și cu ieșire puțin mai delicată – aceasta mi s-a părut cea mai dificil de trecut – subiectiv vorbind, căci se poate aborda în multe feluri. Foto: eu și Andrei.

Strecor și momente de relaxare în care admir pereții și solitudinea absolută a stâncăriilor

La cea de-a treia săritoare, cu tot mersul ca pe ouă, am reușit să trimit un pietroi de-un pumn la vale, care a atins-o pe Mike, fix când era într-un mic hornuleț (pe principiul când se aude piatră! nu privești în sus chiar dacă ești tentat să vezi pe unde vine, iar casca nu te poate feri de ping-pong-ul clipei…). M-am simțit groaznic! Evident că tevatura (sau gafa mea verbală!) a fost mai mare ca lovitura și, chiar dacă ne reunim cu toții și totul e bine, tot am inima cât un purice și mintea plină de mustrări. De acum înainte sunt și mai atentă la fiecare piatră pe care pășesc, să nu cumva să plece, ba mă și mir că mai sunt pe-acolo la cât de dornice de rostogolit sunt cu toatele…

Ajungem într-un punct unde pare să fie o bifurcație, înainte e un perete abordabil, dar oare ce e deasupra lui înafară de jnepeni? și spre stânga e o săritoarea ce se lungește și duce tot spre niște jnepeni. Băieții, mai înalți fiind, zăresc fereastra și confirmă direcția. Am ajuns deja la Fereastră? Mi se pare prea devreme, abia începusem să îmi dezmorțesc mușchii și să fluidizez cățăratul…

Săritoarea nu mi se pare mai dificilă ca celelalte trei, doar că e ceva mai lungă. Nerăbdarea apropierii de fereastră și exercițiul anterior fac ca mișcările să vină mai natural și iată-ne, în preajma arcadei sub care mai zăbovim o vreme pentru nelipsitele poze. Abia de aici încolo simt că mă relaxez mental, ce a fost mai greu a trecut, dar ce e riscant de-acum se poate întâmpla, când concentrarea scade.

Săritoarea 4, cea cu Fereastra (care nu se vede din prima). Nu mi s-a părut dificilă, doar lungă (undeva între 20-40m) și cu locuri prin care se poate ocoli pe stânga, pe sub jnepeni. Ce să zic! prefer jnepenii. Sub ei am găsit și o ciupercă (comestibilă, dar eu n-aș încerca)

Portret de familie sub arcada ce încheie Vâlcelul cu Fereastră. Foto: Radu

Alte ipostaze cu fereastra și bucuria reușitei.

Arcada de sub muchia ce se continuă spre stânga (spre Țimbalul Mare) și ieșirea din Vâlcelul cu Smârdar (V-ul dintre jnepeni)

Continuăm urcarea pe Vâlcelul cu Smârdar care vine din stânga Ferestrei și pe măsură ce urc, mai privesc în urmă, până când arcada dispare în lumea stâncilor friabile și-a coniferelor trainice. Urmăm momâile (mici piramide din bolovani construite de iubitorii acestor locuri pentru a folosi în orientare) și urcăm printr-o zonă cu mult grohotiș, de data această cu ceva pietroaie mai mari pe care le putem ocoli pe la baza pereților. Deși nu mai sunt săritori, parcurgerea e interactivă și necesită atenție, echilibrul înainte de toate. În ce mă privește, pantele parcă au tot mai multă iarbă decât grohotiș și șansele să mai fac o boacănă încep să scadă.

În lipsa dificultății, privirea e tot mai uimită de stâncării, de cum se schimbă peisajul, mi se pare că tot acest abrupt vestic e un labirint de treceri și brâne peste muchii, muchiuțe și vâlcele, o invitație la explorare… cu echipamentul adecvat. Pereții apar ca niște felii de pâine ce stau în echilibru pe ștergarul verde al ierbii groase și aspre, singura stăpână a pământului negru de Crai, ce acoperă calcarele și nămolește picioarele.

Nu prea mai sunt multe flori, garofițele sunt rare și ofilite, caut fără izbândă flori de colț, nu ne taie calea și nu ne urmăresc capre negre. Lipsesc detaliile care de multe ori ne distrag atenția și rămâne esența muntelui: stâncă cât cuprinde! De câte ori mă opresc să privesc în jur, văd alte stâncării, alte forme, alte unghiuri de care doar la fața locului te poți bucura pe drept, nu fac eu fotografie care să aducă muntele acasă… Pe unii dintre noi, stânca îi invită la joacă, dar nu e cazul meu. Oi fi mai relaxată, dar nu într-atât.

Nu mai avem săritori de-acum, dar grohotișul e la alt nivel. Muchiile și țancurile se schimbă rapid, e suficient să înaintezi puțin ca peisajul să se schimbe. Nu cred că aș nimeri coborârea prin același loc și nici urcarea integral.

Când scapi de pietre și de umbră și regăsești soarele! Foto: Radu

Prânzul la loc ferit de vânt (bătea destul de tare) cu vedere la impozanta Muchie Țimbalul Mare. Foto: Andrei și eu.

Ținem spre stânga în continuare, ajungem în zona La Amvon, observăm ce poteci mai trec pe aici, dar nu intrăm pe Brâul de Sus, ci găsim un hățaș drept în sus (variante sunt câte idei…)

Vom continua după momâi, ne vom strecura printre jnepeni, vom urma o brâniță ce ne scoate într-o nouă padină cu iarbă, însă mica fereastră din muchia omonimă (Muchia cu Fereastră sau Muchia Găuricii – și cam asta e, o găurică de maxim un metru diametru) ce ne mărginește pe stânga ne confirmă ieșirea în creastă. Am observat-o și din potecă de câteva ori.

Muchia Găuricii la doi pași de creastă (undeva în dreapta)

Nu pot spune că pe aici Craiul e mai frumos, dar e cu siguranță mai neumblat și meritul de a-ți depăși zona de confort și de a străbate aceste locuri te face să simți și să percepi lucrurile la o scară mai mare. E un nevinovat drog care mărește pupila și absorbi mai mult munte ca de obicei, mai intens. Iar privind de pe creastă, înapoi spre locurile de unde ai ieșit și care dintr-o dată nu mai par accesibile, capitolul se încheie brusc.

Urmând poteca de creastă spre Refugiul și Vârful Ascuțit. După vârf, traseul pe BCM face stânga pe triunghi roșu

Coborâre pe Brâul Ciorânga Mare 

Știți de câte ori m-am felicitat că mi-am pus bocancii?!? Dacă prietenii mei primeau câte o bomboană de fiecare dată, ori eu trebuia să car un sac ori ei să dea în diabet. Încălțările mele de alergare montană sunt aderente, însă cam uzate și, după turele făcute în ultima vreme, am considerat că ies mai câștigată de îndur niște sute de grame în plus și o temporară tortură decât să nu-mi simt piciorul sigur când încarc vârful pe o priză (asta și pentru că nu am încălțări tehnice de alpinism, tip pantof, că deh, în ultimii ani am avut alte preocupări). Iar dacă pe urcare folosești și mâinile, la coborârea pe un traseu șlefuit de umblătura agitatei veri, picioarele mi s-au simțit mult mai sigure în bocanci. Evident, sunt subiectivă, însă sfatul meu este să decideți luând în calcul toate aspectele care vă privesc și nu după cum vedeți sau auziți la alții.

Ieșirea în creastă e aproape de Refugiul Ascuțit pe lângă care trecem fără să oprim. Analizăm puțin orizontul de la firul crestei și facem stânga pe triunghiul roșu. Mike merge înainte fredonând cântece de munte. Facem o mică pauză de umbră sau soare, fiecare după preferințe, și începem lunga coborâre traversând zone cu lanțuri, mici hornulețe, porțiuni nisipoase sau cu grohotiș și întâlnind tot felul de grupuri, cu chipuri din toată gama de la epuizare la entuziasm.

BCM mi se pare unul dintre cele mai dificile trasee marcate de la noi pe care e de preferat să îl parcurgi în urcare (alături de La Lanțuri și Custura Sărății – pe care, de exemplu, am fost cu încălțări de alergare dar e alt tip de rocă!). Contrar denumirii, eu așteptându-mă la o lungă curbă de nivel descendentă, poteca coboară continuu și abrupt urmând marele perete pe care mai apoi l-am analizat de la Plaiul Foii.

Coborârea din creastă și mersul pe „lângă perete”

Culorile cresc și din piatră seacă.

Intersectăm Canionul Ciorânga Mare, impresionant loc! pereții sunt masivi și foarte apropiați, iar bolovanii prinși între așteaptă doar alpiniști pregătiți. Nouă ne-a plăcut cum se strecura lumina soarelui… genul nostru de catedrală în zilele noastre de sărbătoare.

Arcada/tunelul din potecă. Se poate ocoli și prin stânga pentru cine nu vrea să se aplece sau are rucsac mare în spate. Și o altă mică fereastră undeva pe lângă potecă. Foto: Andrei & eu

Refugiul Speranțelor. Priciul de la interior e în stare bună, iar locul e curat.

alte ipostaze de pe coborârea preponderent abruptă cu tot felul de praguri, hornuri, săritori (asigurate cu lanțuri ) și cele care mi-au lipsit: curbele de nivel!

familia mea extinsă 🙂

Dacă aș fi fost pe vremuri, pe când nu era marcaj turistic, cu siguranță mi s-ar fi părut tare lung și cu probleme de orientare în partea inferioară, spre refugiu.  E drept că fiind acaparată de Vâlcel și de peisaj, am cam dat greș cu hidratarea, astfel că am simțit o oarecare stare de oboseală pe final, pe care nu o experimentez prea des, poate de aceea i-am și acordat atenție (adică m-am cam văitat…) și o menționez și aici. Dar că traseul e lung și solicitant, cu numeroase praguri de descățărat – e drept, asigurate cu lanțuri, asta nu are legătură cu indispoziția mea.

copacul pe care l-am regăsit pozat în multe jurnale – iată cum să devii nemuritor chiar de te-a trăznit (fulgerul, omul?!?), dar n-ai căzut; firul de apă de pe Valea Călinețului, galben natural, de la calcar

Foto: Radu și Claudia. La dus, de dimineață, față în față cu peretele aflat în umbră și la întors, cu peretele ars de soare și câțiva norișori fotogenici pe un cer pictat uniform, „cu găleata”

Fericirea are multe chipuri și… picioare fericite (când simți că fierb în bocanci și le descalți pe iarba rece…)

Îmi ardeau tălpile. Mă dureau toate degetele și unghiile mari. Pe glezne simțeam cum freacă materialul dur ca o tortură continuă. Vara cu bocancii pe munte e ceva ce n-am mai făcut de multă vreme. La fel și trasee cu mult grohotiș și cu pasaje de cațărare ușoară.
Când m-am descălțat, mă așteptam să văd dezastrul anticipat în ultimele ore de coborâre continuă.
Și n-a fost nimic spectaculos, tălpile arătau neatinse, dar ce plăcere să stai desculț pe iarba rece de la umbra arinilor, privind spre labirintul abruptului de unde ai venit ce parcă s-a închis într-un tablou al unei nestăpânite lumi de piatră.

O paranteză despre subsemnata

Ultima drumeție mai aventuroasă pe nemarcate cu săritori (că alpinism sună cam pompos după atâta timp…) a fost în noiembrie 2014 – Padina Închisă, iar penultima în noiembrie 2011 – Valea Seacă dintre Clăi, precedată însă de mai multe parcurgeri ale unor trasee de alpinism / carpatism pe văi de abrupt, muchii sau brâne ce închegau astfel o poveste continuă, pe vremea când alături de Andrei și de prieteni ajungeam prin locuri deosebite din Carpații noștri.

Datorită lor am putut să trăiesc – intens, dar cumva efemer – emoția pereților de stâncă, să pătrund prin porțile ușor ascunse ale unui univers distins, unde interacțiunea cu muntele este dură și pură în același timp, orice sentiment ai trăi este fără perdea, fie că-i încântare sau frică. Și unde nu-ți mai stă gândul la nimic altceva înafara clipei prezente.

N-am deschis eu drumul, nu sunt vreo curajoasă sau vreun talent într-ale cățărării, singurul merit e că m-am ținut după ei, că nu le-am dat mai multe emoții decât mi-am dat mie voie să am și nu am bravat, cred eu, ceea ce mi se pare foarte important când ești cel mai puțin experimentat din grup.

Iar dacă intensitatea și satisfacția parcurgerii, nu mai zic de intimitatea și măreția peisajului, mă fac să-mi doresc mai mult, o reținere există în asumarea riscului și poate de aceea nu voi fi niciodată o alpinistă (nu mor să văd un anume colț de rai din munți, oricât de provocator ar arăta sau aș simți că iubesc munții! asta e, nu vreau să-i cațăr doar pentru că sunt acolo).

Nu la fel gândesc despre alergarea montană, unde, chiar și fără antrenamentul specific, aș participa din când în când la ultramaratoane ce m-ar scoate categoric din zona de confort, dar ce ispravă ar fi aceea să petrec multe, multe ore pe munte parcurgând legat areale pe care altfel le-aș vizita separat, în zile sau poate ani diferiți!

Însă legat de alpinism, n-am eu curajul și ambiția și nici râvna necesare, însă cu oamenii potriviți, cu ture progresive ca nivel și, evident, cu asigurări, echipament și tehnică reîmprospătată, n-aș zice nu unor trasee clasice prin care să cunosc și alte colțișoare magice din Carpați. Adrenalina nu-mi stă în fire, dar apropierea pereților mă impresionează de fiecare dată și numai gândul îmi dă furnicături în stomac…

Pentru încheiere, ca de fiecare dată, mini-ierbarul foto. Sus: omag, gențianela, degetăruș. Jos: Lumânărica pământului, Garofița Pietrei-Craiului, fructe roșii de Piperul lupului/Tulichină (Daphne mezereum), mac galben de munte.

2 Comentarii

  • Fabulos traseu. Numai privind minunatele poze mi-au tremurat genunchii in amintirea unei aventuri de acum cativa ani.
    Am incercat sa-l introduc pe Andrei al meu pe un traseu asemanator in New Hampshire pe Mount Washington, un munte de 1917 metri cu “saritori” cum spui tu (nu stiam ca le spune asa pe limba alpinistilor).
    Ai reusit din nou sa ne transmiti toata bucuria si trairile printre stancile traseului. Sunteti o echipa grozava, eu nu am reusit sa gasesc oameni cu care sa ma potrivesc in 20 de ani aici in Canada. Si florile sunt minunate. Numai bine va doresc!

    • Mulțumim!
      E destul de greu să găsești oamenii potriviți… Gașca noastră a fost mare, în jurnalele de acum 5-10 ani abia încăpeam în pozele de grup, iar traseele erau felurite. Timpul se pare că hotărăște altfel pentru fiecare dintre noi. Știu și eu din perioada Canada că e foarte greu să legi prietenii noi care să fie și temeinice. Unele par să fie ce trebuie, dar nu sunt, e mai mult „vorbăraie” despre vreme 🙁

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.