Ciucașul acesta e un fel de munte al uriașilor încremeniți, un muzeu al figurilor de stâncă, o împărăție cucerită definitiv de vântul neobosit, un soi de verigă unică într-ale Carpaților și un colț de rai dintr-o Românie cu felurite colțuri și aprigi… colți.
Când și unde: sâmbătă, 8 noiembrie 2014, Munții Ciucaș
Drumeți pinguini: Vio și Octavian, Claudia și Andrei
Traseu: Podul Berii – pe șosea (DN1A) – Pasul Bratocea (1263m) – marcaj bandă roșie (BR) – Culmea Bratocea – Vârful Ciucaș (1954m) – Cabana Ciucaș – marcaj cruce albastră (CA) – Valea Berii – Podul Berii.
Timp: 6h cu tot cu pauze. Album foto (n-o să regretați răsfoirea lui, știu sigur!) 
Nici nu știu cu ce să încep acest jurnal, impresiile s-au așezat de-a valma. Mi-am propus să fiu expeditivă (n-o să-mi iasă!) că prea m-a durut capul de la vânt începând de la intrarea pe Culmea Bratocea și până pe Vârful Ciucaș. Vai dar ce durere, m-a năucit până am ajuns acasă la cutia cu pastile la care apelez doar la zile mari. Așa-i că v-am speriat??! Nuu, doar v-am pus în temă și încă vântul de Ciucaș n-a fost în zilele lui „bune”, (m-)a bătut rezonabil.
o mână de prieteni, încă o zi frumoasă din viața asta a mea, iar parafrazându-l pe Coșbuc: pe vârf vântul viu vuia 🙂
Apoi sar la alta căci trebuie să amintesc: după cinci ani am revenit pe Vârful Ciucaș! E drept, pe alt traseu și e drept, nu singură ca atunci. Îmi doream de mult să merg pe Culmea Bratocea și mai ales, să mă bucur de stâncăriile golașe ale Ciucașului, care mai de care mai provocatoare pentru imaginație. Cum era și normal mi-am amintit de întâlnirea nevăzută cu ursul din ceață în zona Șeii Tigăilor că așa e pe munte, nimic nu se uită, poveștile reînvie și se construiesc unele din altele ca niște munți ai amintirilor.
La fel mi-a revenit proaspătă în minte și Valea Berii (a pârâului Berii pe care nu curge bere și nici nu are vreo legătură cu ea) deși pe drumul acela forestier am mai fost cândva prin 2003 când habar n-aveam ce-i acela munte și mai era și ceva iarnă încât peisajul se compunea din vecinătatea unor brazi prin zăpadă – adică mai nimic și tot m-a marcat profund întâlnirea aceea cu muntele, de unde se vede treaba că semnele iubirii mele de munte, târzie ar spune unii, erau acolo dintotdeauna. Valea Berii nu mi s-a părut așa de lungă pe cât o bănuiam (cine merge des la munte a trăit măcar o dată lehamitea lungului forestier), iar de pe firul ei se zărește la un moment dat taman Culmea Bratocea – pe-acolo pe sus am fost noi??! După câțiva ani de munte și aproape o sută de ture încă mă minunez ca un copil de sus-ul muntelui…
Valea Berii, o zada/latrice galbenă la vedere
[de obicei urmez în relatarea-mi povestea traseului, de data aceasta va fi altfel dacă nu v-ați prins deja]
Dar hai să revin la titlul acestui jurnal, care-i treaba cu uriașii? Să v-o spun pe-a dreaptă eu am vrut să le spun bibelouri, figurine, statuete, însă nu-i ca și cum i-ai putea pune în vitrină pe coloșii de piatră despre care nu știu ce să mai cred: acum se ridică de sub plapuma ierbii sau e tocmai invers, se scufundă încet, în tăcere?
Deși am ratat Sfinxul Bratocei, Porumbelul, Iepurașul, Gemenii și cine știe câți alții, am adunat destui uriași pentru o galerie, iar unde n-au existat, i-am inventat 🙂
Turnul Goliat (sau Ciobanul cu oile), de departe cel mai expresiv dintre uriași. Cum stă el gânditor de i-au intrat coatele-n genunchi… (în Șaua Tigăilor, la intersecția traseului de pe Culmea Bratocea cu cel care urcă de la Babarunca/Tesla)
Goliat are mai jos drept tovarăși Turnul Roșu și mai jos puțin Turnul de Jos, cu vedere spre Muntele Tesla – acea stâncărie albă căreia i s-a urcat pădurea la cap (ceea ce geografic vorbind se numește măgură)
uriașul Goliat a consumat ceva peste noapte dar a uitat s-ascundă „oasele”
Tigăile Mari care numai a tigăi nu arată, cea mai mare adunătură de uriași
Tigăile Mici sunt… mai mici și mai rare, răspândite care încotro stingându-se în cea mai mare taină precum ultimii bătrâni din cătunele uitate de lume ale munților…
înaintând printre Tigăile Mici n-ai cum să ratezi pe stânga… „Unghia” și nici:
„Dacul”. Dacă tot n-am găsit Sfinxul oficial al Bratocei, motiv să mai vin și altă dată în explorare, am dat peste unul care, după părerea mea, e și mai sfinx, ba chiar are alură de dac, motiv pentru care l-am numit așa cu de la mine putere… (e foarte posibil să poarte și-un nume oficial la ce chip expresiv are)
Pe dumnealor sigur le știți, sunt Babele la Sfat, tot la sfat și tot babe de când s-au pomenit! Stau la drumul mare, adică la poteca ce coboară de pe Vârful Ciucaș înspre cabana omonimă (Octavian le-a ascultat mai de-aproape)
Babele stau la Sfat și dacă le privești de pe Culmea Bratocei (înspre dreapta, sus la orizont). Tot ce e cu moț are și nume astfel că moțul acela din centru-dreapta este Sfârleaza sau Căpățâna de zahăr.
Și iată și uriașii mei preferați întruchipând ceea ce am numit sugestiv „Sărutul” (de la Goliat spre Vârful Ciucaș cum treci pe sub un perete mare și spălat, pe stânga)
„Sărutul” (și pentru că imaginația e o chestie pur subiectivă, pare să fie o idilă daco-romană însă e loc de propuneri și presupuneri cât cuprinde!)
Pe lângă uriașii-vedete mai sunt și unii care abia așteaptă să se afirme. Tigăile Mici îndeamnă și ele la cercetat, dar cine să mai coboare din înălțimea potecii ca să le bălăurească pe din dos??! (e suficient să schimbi unghiul ca să descoperi arătarea!)
Cum bine a sugerat un prieten de pe facebook, dumnealor sunt două prezențe aparent siliconate, dar vă asigur că sunt cât se poate de reale 🙂 le-am numit… „Pereche”
Acum mă înțelegeți de ce m-am simțit ca piticul în muzeul de stâncă și de ce traseul de pe Culmea Bratocei mi se pare la fel de pitoresc ca și cel de pe Gropșoarele-Zăganu, ba chiar și mai și!
Că tot am pomenit mai sus de „tigăi” (Tigăile Mari și Mici) și am adoptat și eu denumirea oficială așa cum apare și pe hărți, tot îmi păstrez intrigarea pentru termenul ăsta deloc potrivit: nu știu ce tigăi aveți voi acasă, dar ale mele toate-s plate, nicidecum soldați de piatră. Am citit și răscitit diverse păreri, unele documentate, și m-am lămurit mai mult de-o grămadă. În cap mi-a rămas următoarea listă de posibile denumiri originale:
– țiglău ~ țiclău ~ stâncă, pisc de munte, ridicătură, movilă
– țiglăi ~ movilă de alunecare (termen geografic, dexonline.ro)
– țigaie, țigăi, țiglău ~ rasă de oi, lână scurtă și creață (ai putea crede de la oarece distanță privind că e o turmă de oi sau ghemotoace de lână sau „căpățâni de zahăr” cum le numește prietenul Em’)
„Numele desemnează un munte stîncos şi proeminent, cu bolovănişuri uriaşe, adică o formă de relief care în multe părţi din ţară este denumită gugă, chiceră, cioacă, ţîflă, tîlvă, ţiglae etc. Profesorul lorgu lordan aminteşte intr-una din lucrările sale că un articol dintr-o revistă de prin anul 1935 menţiona în Ciucaş Muntele Tigălia, nume care pare să facă trecerea intre o denumire autentică Ţiglaia (la singular) şi cea consemnată azi pe hărţi. Intr-adevăr, dacă în numele Tigălia se interverteşte o cu i şi se adaugă sedila la t se obţine numele Jiglăia (Jiglaie), pe care il consideram ca autentic din motivele arătate mai sus. În forma de plural denumirea corectă ar fi Ţiglăile şi nu Tigăile.” (Munții Noștri, nr. 34)
Am pus la un loc Tigăile Mici (primele stâncării) și Mari (planul secund, după culmea-pajiște)
Eu îi țin partea ț-ului ce și-a pierdut virgula și-a sărăcit Ciucașul de-un toponim interesant. Uriașii însă nu se clintesc nici cât să zâmbească a efemeră trudă pe capul muritorilor de rând ce scurmă de niște ani tot felul de poteci pe coastele lor, uriași fără nume cunoscut nevorbitorilor în piatră.
Revenind la traseul nostru, rămân la una dintre părerile mele clasice: Carpații sunt niște munți tare interesanți pe care simt că îi redescoper la fiecare nouă tură prin aceleași locuri „vechi”. Pe Culmea Bratocea mi-au plăcut cărările străjuite de ienupărul (Juniperus communis) extrem de numeros și de bine crescut (tufe de un metru înălțime), iar din discuțiile avute cu Vio nu știm încă un alt munte la fel de bogat.
fructe de ienupăr
pe sub ienupăr și alți arbuști (afini, merișori, rododendron) am găsit Pedicuță sau Brădișor
…sau licheni interesanți precum aceștia (Cladonia chlorophaea)
Că tot pomeneam de România în fraza de debut, trebuie să ating și capitolul… oameni. E umblat Ciucașul, e mult umblat și mai sunt și gunoaie, dar mai e și speranță când vezi copiii alergând pe poteci. Contrastele ce ne caracterizează țara nu au rău de înălțime.
vedeți voi minunăția asta de drum pitoresc DN1A (sus e Culmea Bratocei) pe care se chinuie tirurile din lipsă de autostradă…
iată ce e pe lângă drum: kilometri întregi de gunoi deversat cu sacul semn că sunt oameni care de ani buni își duc gunoiul la „ghenă”… (parcând la Podul Berii, am parcurs pe șosea distanța în amonte până la Pasul Bratocea și tăind serpentinele am avut prilejul să trag concluzii nepripite…)
Tot de-ale omului sunt și următoarele foto-impresii:
mai sus de releu, la poale de pădure, inspirația l-a lovit pe un „hartist”: secure sau piolet?!
Căutând Sfinxul Bratocei am dat de o cruce. Am căutat pe net ce-i cu ea, dar mi-am pierdut răbdarea. Mai în detaliu scrie: „Lică și Bănică, Luna August, Ziua 13, Livadea, PH”. La vedere drumul pe care am urcat dinspre Pasul Bratocea, releul pitit în dreapta jos la margine pădurii, Munții Grohotișului peste „drum”
fosta Cabană Ciucaș (pe care doar din poze și din amintirile din 2003 o știu) e de la o vreme noua Cabană Ciucaș. Mi-au plăcut multe lucruri, dar cam multe acareturi în jur – poate că încă mai lucrează oamenii la una alta și le-or restrânge când or fi gata.
Drumul la vale debutează așa de abrupt încât s-au montat traversele astea. Nu-i de urcat cu orice mașină, mai bine lucrezi gambele 🙂
La intrare pe drumul spre cabană, un pic mai sus de fabrica de apă Keia. Am postat și aici pe post de informație. Ar putea fi ceva discuții legat de rezervație însă sunt convinsă că răul mai mic e să umble cât mai puține mașini și să nu se întindă grătarele. Că un cort de drumeți pus la ceas de seară sigur nu deranjează pe nimeni.
*
Mă apropii de încheiere. Zâmbesc și scriu că așa-mi scriu eu jurnalele de munte, cu zâmbet. Îmi trec atâtea detalii prin cap, atâtea amintiri care se vor estompa ca să facă loc altora, dar cum să le las să fie luate de vântul anilor din memoria obișnuită pe care o posed??! Și vor mai fi amintiri căci m-am întors acasă, e bine să fiu din nou acasă, la prietenii și la munții mei, „nu-mi vine să cred că sunt din nou aici” am spus, nu-mi vine să cred, spun din nou.
Eram la un moment dat sus pe Bratocea și mă uitam la picioare, la cum calcă tălpile poteca, la cum arăta pământul, la pietricelele-cioburi, la cum se legăna iarba înaltă și galbenă, la cum urma să ating cu fluierul piciorului câte o creangă arcuită și aspră de ienupăr, la cum îmi fugeau ochii atrași de roșul bobițelor de merișoare, la cum simțeam că acolo în jur pretutindeni e Muntele chiar dacă în clipa epifaniei umblam cu capu-mi plecat…
mulțumiri deosebite pentru fotografie, Octavian
Hai ca nu ai taiat tot parul, ma asteptam sa fie scurt scurt scurt :). Iti sta bine si asa 🙂
In rest, ma uit la poze si asa mi-e dor de munte…. Ciucas-ul e muntele meu de primavara, de incalzire. Sper in aprilie sa dau o fuga… si asa imi zic de cativa ani.
Pai la final de martie, inceput de aprilie dau eu o tura, o sa vezi iar poze si iti improspatez dorul cat sa nu mai poti amana, ce zici??!
Imi simt parul chiar ok la lungimea asta desi am momente cand mi l-as dori ceva mai lung 🙂
Offtopic: (legat de blog versus Facebook ca tot discutam in comentariul anterior) dupa tura in Ciucas am pus albumul pe fb, a comentat lumea, like-uri gramada etc. Am scris apoi jurnalul si ghici ce, feedback aproape nul… Nu cred ca e cel mai varza jurnal al meu de munte, dar pur si simplu curiozitatea a fost satisfacuta de poze care pot fi accesate direct de pe fb, cu descrieri sumare, fara vreun efort major. Daca publicam jurnalul intr-o nota de fb, sigur era citit si comentat, dar aici pe blog e la mare distanta…