Ciucaș X3 The Ridge 2021. Creasta Ciucașului și un pic de Grohotiș

Concursurile de alergare montană, dincolo de competiție și de împingerea limitelor personale, sunt despre munte (sau ar trebui să fie și despre munte). Pentru mine sunt ocazia perfectă de a parcurge un traseu sau o combinație de trasee de una „singură”, cu marcaje și logistică asigurată de organizatori, de a descoperi locuri noi prin care n-aș avea cu cine să merg, de a trăi o experiență montană unică potențată de efort și de momentele când adevărurile și demonii interiori ies de după cortină.

Când am auzit că e un traseu nou pentru cursa de maraton și că se ajunge prin Munții Grohotiș (unde încă nu ajunsesem), mi-au început rotițele să se învârtească și m-am înscris fără să țin cont de antrenament. În plus, Ciucaș X3 este un concurs organizat la superlativ de o echipă care se gândește la toate – e imposibil să nu-ți placă atmosfera de-acolo! Ba chiar aș putea spune că e cu două tăișuri să participi la evenimentul din Cheia, pentru că o să-ți crească inevitabil pretențiile față de alți organizatori care, desigur, se pot simți provocați să ofere experiențe la fel de memorabile.

Personal vorbind, traseele sunt cele mai importante, iar apoi locația unde se întâmplă chestiunile organizatorice și se socializează (cât mai puțin urban, cât mai intim etc.) căci, în definitiv, asta mă tentează să particip: muntele, alergarea și oamenii faini cu care pot discuta ore în șir despre orice 🙂

Sâmbătă, 11 septembrie 2021, Cheia – Munții Ciucaș și Munții Grohotiș
Eveniment: ediția a XI-a a Ciucaș X3 cu trei curse: cros 8k, semimaraton 21km, maraton 38km.
Isprava mea: cursa The Ridge (38km, 2100m+) cu timpul de 5h13min, locul 4 open feminin, locul 1 la categoria de vârstă 40-49. Pe scurt, iată primele cinci fete – felicitări!

1. Crina Buzgan 04:47:21
2. Biborka Fazakas 04:58:52
3. Mihaela Irimia 05:03:38
4. Claudia Gican 05:13:16 🙂
5. Cornelia Gaină 05:13:27

Deși Cheia e aproape de București și de Brașov, iar Ciucașul un munte în care am fost de nenumărate ori, aceasta e abia a doua participare. Prima, parcă din altă viață, înainte de Miruna, ediția Ciucaș X3 din 2015 – pe traseul vechi de maraton, la care acum s-a renunțat din cauza copacilor căzuți ce nu au fost încă degajați de pe traseul turistic spre Poiana Stânii. Am recitit jurnalul amuzându-mă că tot fiica ploii mergeam la maratoane – adică nepregătită și cu veșnice crampe musculare – dar ce înfofolită și puțin tehnic echipată! Sunt curioasă cum o să mi se pară peste alți x ani jurnalul de față…

---

Revenind în 2021, mă prezint cu mult entuziasm în Cheia. Sunt pe modul „fugită de-acasă”, adică singură cu fordul și cu toată ziua doar pentru mine: alergare, socializare cât cuprinde, premiere. Serpentinele Brașov-Cheia mă țin ocupată și sar peste consumul inevitabil al emoțiilor. Găsesc repede loc de parcare căci intru în primul spațiu liber, într-o zonă joasă cu iarbă, fugind de groaza manevrelor la șosea, unde deja e aglomerat. Mai mult, prefer să am intimitate când mă schimb sau când mă întorc din cursă și dau cu ceva apă pe mine (deja am strategie, îmi las în mașină pentru mini duș o sticlă plină, să mi-o încălzească soarele).

Îmi iau kitul și prima doză de socializare de dimineață. Mă întorc la mașină să mă echipez, să-mi pun lentilele de contact, să-mi reorganizez vesta de alergare (cam multe geluri dar n-am mâncat nimic! cam multă apă, dar e soare și nu vreau să mă deshidratez), să înghit o pastilă de săruri – am observat că dacă o iau pe prima după prima oră de concurs, e deja târziu. Îmi propun să nu uit să-mi mai administrez câte una la o oră, maxim patru în total.

Timpul trece repede și mă întorc în zona de start. Sunt bucuroasă că s-au legat toate și sunt aici, abia aștept să fiu pe traseu, căci de grija podiumului am scăpat știind ce pregătire precară am (de la concursul din Făgăraș n-am mai alergat aproape nimic) și văzând fetele ce se așază la start (alergătoare perseverente, nu oscilante ca mine). Rezultatul final va fi exact cel presupus de mine la start, ar trebui să mă apuc de pariuri 😀

„De data asta puteam să stau acasă! Am o zi greu de definit, dubioasă, mă dor șoldurile de parcă tocmai am născut… Altfel, nu mă doare nimic, dar motoarele nu trag, iar pedala e deja în podea. Dar totuși sunt aici și n-am parcurs niciodată creasta Ciucașului de la Zăganu până în Pasul Bratocea, din motive de logistică care ar presupune închiderea circuitului pe asfalt. Și-apoi va urma porțiunea din Munții Grohotișului, trebuie să fie frumos pe-acolo! Dar e atât de greu azi, motivația pare mai departe ca finișul, mă simt absentă și totuși înaintez din amintiri. Să-i dau înainte ca un soldat, căci va exista un moment când starea de spirit se va ridica cumva deasupra chinului. Când muntele va cuceri îndoiala! Dar până atunci…”

Și acestea îmi sunt frământările gâfâite de pe prima urcare, la doar câteva minute după startul atât de optimist. Rareori mi s-a întâmplat să încep un concurs în asemenea hal, doar că experiența m-a învățat că după treizeci și ceva de kilometri lucrurile devin cu adevărat interesante 🙂

Sunt în plutonul fetelor fruntașe, merg alături de Biborka, în față o zăresc pe Crina și încă o fată, în spate e Mihaela. Încerc să-mi țin ritmul meu, așa oscilant cum e, încerc să-mi dau seama ce nu merge. Nu mă doare în dreapta (cum pățesc de obicei pe prima urcare), nu mă ard picioarele, gambele, dar șoldurile sunt ceva de speriat azi. Îmi storc mintea să-mi dau seama ce am făcut greșit în ultimele zile, dar nu găsesc motivul. Mă agăț de muzica din căști ca să scap de durerea ce vine după mine cu fiecare pas.

Nu opresc la punctul de alimentare din prima poiană și mă opintesc uneori la urcarea pe Zăganu, soarele îmi displace total azi. Trec de o concurentă, iar Mihaela trece de mine. O vreme însă urcăm împreună. O galerie neașteptată primesc de la familia Mihai, Simona îmi reamintește de ce sunt aici, că trebuie să trag, că pot să trag de mine și mă străduiesc de dragul entuziasmului lor în speranța că se va schimba ceva… cât mai repede!

Suntem sus pe culme și potecile îmi trezesc amintirile începuturilor mele montane, de mine singură pe-aici prin toamna marelui 2009, de ochii cu care priveam atunci muntele: puternică și umilă, gata de orice, vulnerabilă la orice, sorbind cu disperare frumusețea lumii pe lângă care atâția ani doar trecusem…

Îmi era dor de Zăganu cel stâncos, de hăurile lui îmblânzite de ienuperi și molizi veșnic tineri, de strecuratul pe poteca nisipoasă pe lângă care gențienele mov ale toamnei sunt înflorite, iar merișoarele mă ademenesc roșii. Nu azi, azi mă grăbesc să măsor muntele cu pasul, un răsfăț cât încă rugina nu se simte în toate articulațiile.

Din Gropșoarele se coboară continuu spre șaua La Răscruce și mai departe spre Cabana Ciucaș prin Șaua Chirușca. Picioarele își mai dau drumul, șoldurile s-au încălzit, dar frânta tot trasă e. Mă bucur de alergare pentru prima dată de când a început concursul și deși le mai văd uneori pe fetele fruntașe, Crina și Biborka, iar Mihaela îmi e încă alături, sunt realistă că poate să urmeze orice, să o țin așa până la sfârșit sau să clachez. Ca și altădată aleg opțiunea carpe diem-ului și savurez fiecare clipă, indiferent că sar peste o rădăcină sau mă chinui pe o urcare mică sau mă mânjesc cu gel lipicios când îl desfac aiurea.

Iau din mers câte ceva de pe mesele încărcate de la punctul de alimentare de la Cabana Ciucaș și continui, încă am de toate la mine. Aici am cam greșit, puteam căra mai puțină apă și mă puteam lipsi de cele patru geluri cu care am ajuns la finiș (am socotit că voi lua la fiecare 5km câte unul, dar evident am pus mai multe și vreo două le-am sărit).

Mă cam ofilește soarele, mă trag în bețe să suplinesc motoarele în reluare, însă experiența e importantă în abordare, căci mă uit spre vârf și nu mă demoralizează cât e de urcat. Haida hai! Le văd pe primele două fete undeva pe serpentine, Mihaela a rămas mai în urmă, dar asta nu înseamnă nimic, ci doar puțină detașare de starea de cursă care mie una îmi prinde bine. Muntele revine pe locul unu, efortul e subînțeles.

Nu știu voi, dar eu clar sunt mai ambițioasă pe canapea când îmi fac planuri visătoare, decât aici pe poteci unde muntele și realitatea concursului mă mențin pragmatică. Privesc în jur cât de des pot, singura grijă fiind să nu mă împiedic. N-aș ține capul în pământ la cât de spectaculoasă și de dragă mi-e zona!

Cu starea de spirit din ce în ce mai bună și cu articulațiile încălzite de urcarea ce nu e chiar așa de speriat, ajunsă pe vârf (km 15) nu am altceva de făcut decât să-i dau la vale. Îmi propun ceva ce mă va costa, dar carpe diem e carpe diem și eu am chef să alerg, să-i dau la vale, să mă răzbun pe startul neașteptat de ruginit. Și alerg, picioarele se dezlănțuie atât cât antrenamentul le permite. Mă cam zdruncină în partea dreaptă la ficat, dar mental nu mai înseamnă nimic o durere care vine și pleacă (și de care m-am săturat ca de coricove în copilărie!).

Îmi place la nebunie poteca asta la vale, un strop de adrenalină e binevenit. Mai mult, sunt mulți drumeți, multe grupuri, toată lumea face loc și ne încurajează, ne aplaudă. E o atmosferă superbă pe care nu credeam să o prind la un concurs montan în România, kilometri întregi de alergare printre „spectatori”. Le mulțumesc tuturor pentru atitudinea cu care mă întâmpină și o pană din aripi mi-a crescut și de la bravo-ul lor.

Un concurent mi se prăbușește în față și după felul cum cade din potecă și se rostogolește rigid, știu ce are: o crampă musculară! Până ajung în dreptul lui pregătesc deja punguța cu pastilele cu săruri și am nevoie doar de acceptul lui să-i dau două pilule, una de înghițit și una masticabilă. Și pe mine m-a ajutat cineva în Cindrel și de-atunci mi-am rămas datoare să am pastile în plus și pentru alții. Și mereu dăruiesc cel puțin una, la nevoie, și asta doar pentru că nu alerg cu plutoanele de pe urmă (sic!).

Pe final de Bratocea, în plin avânt alergător, mă lovește prima criză de cârcei a zilei. Era și timpul! Deși luasem „regulamentar” sărurile și gelurile, nu mă pun cu mama natură care mi-a lăsat această vulnerabilitate. Sprijinită în bețe, mi-apuc vârful papucului și trag de degete până când mușchii coapsei își revin la poziția firească. Nu contează care picior a fost primul, că dreptul sau stângul, pentru că oricum un cârcel mă săgetează brusc și în al doilea. Îl întind cu aceeași metodă și cu același calm. Durerile sunt însă destul de intense, că trebuie să mă auto încurajez și cu voce tare, nu doar cu vocea din cap.

Repornesc după minute bune pierdute și traversez mica poiană de la poalele Bratocei cu toată frica de care omul pățit nu poate scăpa așa instantaneu. Oricum, magia alergării libere s-a evaporat, mă reîntorc la soldatul care execută ordinele. Deși alerg ca pe ouă, trec DN1-ul repejor ca să nu fie nevoie să oprească polițistul circulația, iar la punctul de alimentare (km 21) mă opresc pentru câte ceva, dar parcă mai mult ca să resetez psihicul. De-acum începe alt traseu, alt munte – Grohotiș, în sfârșit!, va fi ceva nou, iar pasiunea montană întrece orice văitătură și îmi regăsesc forțele.

Cum urc eu așa prin pădure în căutarea unui ritm pe care nici muzica nu mi-l dă, singurică, singurică, realizez că de când am luat startul am tot simțit nevoia de o oprire la tufiș. E momentul perfect, fac doi pași din potecă și mă felicit că am găsit răgazul. Ce bine că nu-i nimeni! Dar totuși apare cineva nou în ecuație și aflu și cauza durerii neobișnuite de șolduri: menstruația s-a gândit să vină mult mai devreme. Culmea e că intuisem eu ceva (doar v-am zis mai sus că stau bine cu flerul) și aveam la mine ce-mi trebuie, astfel că am mai pierdut câteva minute să mă aranjez și să-mi reiau… concursul.

Urcarea în Grohotiș începe cu un drum prin pădure când mai abrupt, când rezonabil, dar cu o liniște ceva de speriat. Deși e un drum umblat, puțin nămolos, contrastează puternic cu animația din Ciucaș. Doar ce meditez la asta și apar în spatele meu trei concurenți. Printre ei, Mihaela. Mă așteptam oricum să mă ajungă din urmă, pauzele mele forțate sigur au fost de ajutor, dar cu siguranță pierdusem noțiunea timpului. De data asta nu mai stăm de vorbă, e concentrată și are un ritm bun. Eu sunt în faza în care m-aș întinde puțin pe o canapea, dar cum n-am una, merg domol sprijinindu-mă în bețe.

Ieșim în golul alpin și peisajul îmi ia atenția de la cum mă simt, fizic sau psihic. Știu că nu voi trece curând pe aici, de fapt, aș putea crede că nu voi mai trece niciodată, astfel că cerșesc cu privirea tot ce pot cuprinde într-o disperare că poate n-o să uit. Mi se pare nespus de frumos și-i felicit pe organizatori pentru traseu, pentru alegerea făcută.

Din șa coborârea nu îmi place în mod deosebit. Am gleznele obosite, iar poteca printre smocuri de iarbă mare nu e foarte blândă. Nu-mi dau seama dacă alerg tare sau repede, dacă pauzele mele de poze vor schimba poziții prin clasamentul temporar, dar cumva nici nu îmi pasă. Nu voi mai ajunge pe nimeni din urmă, mai mult mă interesează restul traseului, că mai sunt o grămadă de kilometri și partea cea mai frumoasă, cu înălțimile, s-a încheiat. Dinu îmi spusese că o să-mi placă traseul și mă bazez pe asta. Că e alergabil, nu-mi sună convenabil, pe mine mă ajută zonele tehnice, prea rar cele de fugă.

După ce intru în pădure umbra mă reactivează și nevoia orientării continue crește un pic concentrarea. Parcă reintru în atmosferă, dar departe de-a fi în transă. Cert e că îmi doresc să termin onorabil cursa. Nu mai e nimeni în jur, la un moment dat un băiat apare din spate și dispare în față și iarăși se așterne liniștea. Așa încet mă deplasez?!? Coborârea mi se pare lungă, oboseala corpului mă crispează des, des, mai ales când durerea din dreapta, de la zdruncinături, își înfige colții.

De pe Valea Neagră (km 30), instrumente de percuție zguduie pădurea cu muzica izbăvirii – așa știu organizatorii să ne motiveze… și să alunge urșii. Iar eu zău că am chef de o urcare! Dar nu înainte de a lua un castravete murat din punctul de alimentare, sfidând chestiile dulci de pe masă.

Nu știu cât merg la pas pe forestierul de pe firul văii (știu, e de alergat pe-acolo pe când eu mărșăluiesc la bețe), dar îmi place atât de mult ce văd că îmi pun energia deoparte pentru ultima urcare. Nu mai e mult până la final, dar sigur se pot întâmpla multe. Doar o criză de cârcei? Ciudat. Ajung repejor pe o muchie și nu-mi vine să cred cum arată locul! Sunt în raiul ierbii din pădurea de fag unde razele soarelui descriu milimetric perfecțiunea…

Animată de frumusețile neașteptate de pe un traseu aflat totuși la baza muntelui – Valea Neagră și acum muchia – parcă mai prind ceva energie. Mă apropii de o intersecție de drumuri forestiere, dau de un echipaj salvamont, apoi de voluntari și începe coborârea finală. Cât de lungă poate fi din moment ce nu mă simt în vârf de munte?!? Nu mai e niciun concurent prin preajmă, iar asta îmi convine, parcă simt nevoia să-mi limpezesc gândurile, să înțeleg ce fel de zi am avut. Cu de toate, asta e sigur! Bucata de forestier pe care alerg mecanic îmi priește, contrar vremurilor când înjuram forestierul. Și oamenii se mai schimbă, darămite alergătorii?!? (sic!)

Ajung la pârâu, la Cheița, traversez pe punte și câțiva oameni mă aclamă. Le mulțumesc sincer, căci pe final orice strop de energie contează. Sunt la asfalt, cam asta a fost. Respir ușurată, motivată să alerg temenel spre locul unde se aude muzica de final. Mai am o mică urcare într-o curbă la dreapta și apoi un kilometru pe deasupra Cheii până spre sosire. Simplu. E cam soare, dar o să rezist. Mai iau o gură de apă.

Se aud aplauze în spatele meu. Întorc capul și e o fată. O fată? Fuck! Acum chiar trebuie să alerg până la finiș! Trebuie? Desigur, o să regret dacă nu voi încerca.

De obicei, mereu alerg tare ultima bucată spre casă, pe principiul că dacă tot mă retrag și o să fiu obosită, să dau tot. Am gândit adesea că o să-mi fie de folos dacă o să am de sprintat pe vreun final de concurs și iată că am ajuns în acel punct. Dar de unde să înceapă sprintul? Dacă e prea devreme și se termină energia? Dacă o las pe ea să treacă, oare o mai prind??! În dulcele stil claudiesc decid, ce-i în mână nu-i minciună, așa că întind pasul și cresc ritmul. Dacă îi aud pașii apropiindu-se, mai cresc un nivel și tot așa până se termină gazul. Abia atunci voi știi că am făcut tot ce s-a putut.

Partea groaznică nu e sprintul în sine, ci teama. Teama de cârcei. Teama de durere în dreapta. Teama de călcătura strâmbă. Teama de a renunța psihic înainte de a claca fizic.

Partea bună e că m-a ținut toată povestea asta. Nu știu stările Corneliei din spatele meu, dar pe coborârea în linie dreaptă spre poarta finișului, o auzeam undeva în fundal, dar dacă se apropia, mai aveam de-un nivel, efectiv acesta era sentimentul, că pedala aia în podea de la startul concursului era acum pe trei sferturi apăsată și că aștepta oricând un imbold. Realitatea o fi fost alta, dar nu voi știi niciodată și nici nu vreau! Finișul m-a descătușat la propriu și mi-a revelat că abia la final pot spune că a fost o cursă cu de toate.

Au urmat ore de stat la soare și la povești haioase cu oameni vechi și noi, printre copii – noua generație de alergători montani, cu crestele Ciucașului mereu la vedere. Timpul a stat în loc o clipă, nu mai era nicio grabă, nicio miză, nimic intens de simțit, ci o binevenită relaxare.

Concursurile montane înseamnă și socializarea de după, oamenii nu se grăbesc să plece spre casele lor, mai zăbovesc o vreme plini de sare și de praf, zgâriați de crengi, arși de soare, încărcați de povestea ce tocmai s-a încheiat și pe care abia după câteva zile o vor înțelege pe deplin, când vor vrea, desigur, să o ia de la capăt 🙂

Eu una, cu cele 5 puncte ITRA în minte (2 de la această cursă + 3 de la Brătila SkyRace din Făgăraș), deja îmi zboară mintea la ceva cursă de la UTMB din 202* când voi avea norocul să fiu extrasă la loteria „alerg de toți banii”, curenta toamnă românească anunțându-se ocupată cu altele, mai puțin cu alergarea.

Cât despre noroc, fix în timp ce povesteam cum la tombola Retezat Sky Race nu am fost extrasă deși alții erau deja extrași a doua oară, mi-am auzit numărul strigat la tombola Ciucaș X3 și am câștigat o placă de echilibru de la echilibrescu.ro , tare faină și interesantă pentru cine nu a mai experimentat. Și utilă dacă te urci suficient de des, eu chiar progresez lent, fiind „sperioasă” de felul meu când vine vorba de echilibru pe altceva decât propriile picioare (de aici și lipsa curajului pe bicicletă sau pe schiuri).