Un trail running solitar prin Piatra Mare, ca pe vremuri

cărări pentru picioare, liniște pentru minte, pădure pentru suflet

1 septembrie a fost o zi pe sufletul meu căci am hoinărit singură pe munte.
Fraza de mai sus poate ține de una singură loc de jurnal, dar n-o să scăpați, sunt o povestitoare…

Concediul de creștere copil se încheie peste câteva zile. Andrei e plecat cu Pinguinii la Propark, bunica e la noi și se înțelege de minune cu Miruna, eu sunt la „serviciu” pentru Miruna care îmi spune paaa paaa fără să-mi plângă plecarea și ies pe ușă cu rucsacul pregătit pentru o jumătate de zi numai a mea. Mașina e la scară, muntele la 18 minute distanță.

1 septembrie 2018, Masivul Piatra Mare
Traseu: Dâmbu Morii – bandă roșie (poteca Drumul Familiar) – Cabana Piatra Mare – Vârful Piatra Mare (1844m) – Cabana Piatra Mare – bandă albastră + punct roșu (poteca Șirul Stâncilor, poteca Țiganilor) – Dâmbu Morii.
Cifre: 17km, 1200m+, 4h cu tot cu pauze.

N-am mai fost pe vârf de trei ani (de revelion, cu urcare de la Bunloc) și intenționez să văd lumea de acolo pentru câteva minute. Am plecat după ora zece ca să fiu sigură că mai e lume pe traseu, să nu dau bună dimineața ursului. Și era puhoi la Dâmbu Morii doar că puhoiul se scurgea în amonte spre Canionul 7 Scări, astfel că pe Drumul Familiar, pe bandă roșie, am dat rareori de drumeți. Mie chiar îmi place traseul ăsta, am alergat cât am avut chef, am stat la poze sau am mers fluierând.

raza soarelui putregaiul mângâia…

La cabană am dat binețe și am continuat urcarea. Zona cu stâncării e preferata mea, aproape că nu mai voiam să ajung și pe vârf căci platoul Pietrei Mari e oarecum plictisitor și plin de urmele trecerii oilor. Îmi simt provocată capacitatea de automotivare și îi dau tălpică pe o potecă alergabilă. Măcar atât.

hornul înaintea ieșirii pe platou

platoul cu arbuști de ienupăr, afin, rododendron – vârful Piatra Mare este cel mai din dreapta

Salut ciobanul ce stă așezat, mai mult adormit decât gânditor, sprijinit în ciomag. Câinii au luat și ei postura bibelou clipitor în iarbă, în timp ce oile stau adunate unele într-altele într-o formațiune compactă ce se confundă ușor cu iarba arămită a platoului.

Pe vârf nu știu ce să fac. Adică am ajuns și acum ce? Privesc în prăpastia hornului ce se cască ca un puț la doi pași de stâlpul cu drapelul și plăcuța doveditoare că aici e cel mai înalt punct din masiv. Hornul ăsta mereu îmi dă fiori. Deschid telefonul, rog pe cineva să-mi facă o poză, postez pe facebook și chiar nu mai am ce face.

spre nord sunt eu, spre sud Bucegii

E pâclă spre Bucegi, soarele e puternic și nu am chef de plajă. Sunt singură și plăcerea unui vârf trebuie împărțită cu alții. Plăcerea pădurii sau a scormonirii printre stânci după tot felul de flori o pot păstra liniștită pentru mine.

Coborârea o fragmentez cu cocoțul pe stâncării. Poate văd și eu o primă floare de colț pe anul acesta, nici nu știu de există pe-aici, dar eu o caut. A cam venit toamna, îmi spun tije fructificate de plante pe care prima brumă le va înmuia și le va îndoi spre pământul de unde s-au ridicat.

parcă cere: atinge-mă

clopoțeii liniștii

abrupturi neumblate

La cabană e lume multă de-acum, atmosferă de plajă cu aromă de cafea, măgăruși simpatici și foarte curioși, îndrăzneți. Vreau să mă opresc, e ziua în care eu decid unde și cum se fac pauzele. O cafea să fie și pentru mine. E un moment numai bun să aflu cum mai stă treaba la Propark. Aflu că echipa Piatra Biserica Dracilor a lui Andrei, Mike, Vali și Cristi a abandonat, dar că a lui Radu – Vulcanii Noroioși sigur câștigă.

Pe unde să cobor? Poteca pe care am urcat revarsă șir lung de drumeți, iar mie îmi surâde alt șir, Șirul Stâncilor pe unde am mai fost în 2011 cu Andrei. 2011?!? Mai era puțin și se făcea deceniul…

Acum că am un plan care mă animă, sorb cafeaua în grabă. Desigur, ar trebui oricum să grăbesc pasul ca să o adorm pe Miruna de prânz, încă e alăptată și mă așteaptă, deocamdată eu sunt povestea ei de somn ușor.

Traversez poienile cu iarbă înaltă pe marcajul bandă albastră, calc în ceva excremente de măgar și alunec pe o frunză de ștevie, iar în timp ce mă redresez cu succes, las vreo două urzici să muște din gambe. Alerg să scap mai repede de zona asta periculoasă, nu-mi pasă de alte urzici ce mă ating și aș fi mai mult decât recunoscătoare dacă le-ar mânca ursul. Ursul ăsta nu știe ce e bun…

Poteca devine apoi super faină, brândușele de toamnă sunt deja înflorite, iar eu mă întreb retoric, dar totuși egoist: cum de nu e nimeni pe aici? E așa frumos… Mai dau câte un un pau! să fiu sigură că niciun animal nu mă vede, dar nici nu exagerez să se ascundă de spaimă miriapodele sub pietre.

e din nou vremea lor, a brândușelor

o potecă ca-n palmă și o frumoasă gențiană

Intersectez punct roșu, poteca ce coboară spre Dâmbu Morii pe la Șirul Stâncilor. E foarte abruptă, e bună de testat aderența încălțărilor, iar pe umezeala e tobogan fără îndoială. Mă minunez de cum arată pereții de stâncă și îmi dau seama că am uitat cât de lung e Șirul. Nu prea pot să cuprind cu telefonul genul ăsta de peisaj, astfel că mă satur cu privitul.

Șirul Stâncilor, timid rezumat foto (mama ei de perspectivă!): spre în jos, spre în sus, mini arcade și o grotă

În continuare nu întâlnesc pe nimeni și e totuși weekend. Asta pentru cine se “plânge” că nu are exclusivitate pe traseele marcate, ei, fraților, poate nu le alegeți pe alea care trebuie!

Poteca are o porțiune de curbă de nivel așa de plăcută că am o dilemă, dacă o alerg trece prea repede, dacă nu o alerg e păcat de dumnezeu să nu aibă parte tălpile de așa pistă de tartan natural.

Pe când mă gândeam că traseul ăsta e nemaipomenit și abia aștept să vin iar – în urcare totuși – am intrat pe o muchie cam nisipoasă, cu urme de tăieri și scos lemne, cu ceva ruperi de pantă. Și a fost lunguță muchia asta, dar am coborât pe ea până în capătul localității, acolo unde bâlciul era în toi, cu porumb fiert și mașini prăfuite, cu oameni ce abia își începeau plimbarea în timp ce alții prinseseră deja câteva ore de plajă pe malul pârâului Șipoaia.

Am recuperat mașina rămasă la umbră sub nuc (cine parchează mai departe, de umbră are parte!), am trecut și prin Săcele pe la un prieten și m-am ales cu niște roșii de grădină a-ntâia și-am intrat în casă pâș-pâș că poate doarme știm noi cine. Dar nu dormea, mă aștepta și abia aștept și eu să aibă vârsta la care să-i pot povesti cu tot entuziasmul ce fac eu atunci când copilăresc. Că poate-poate vrea să ne luăm la întrecere…

selfie pentru vremurile când aproape 40 va însemna tinerețe, maică, tinerețe!

p.s. Tot 1 septembrie e o zi istorică pentru alergarea montană românească, Robert Hajnal a trecut linia de finiș al II-lea la Ultra Trail du Mont Blanc (UTMB), 170km numa’ și 10.000m+ cu un timp de 21h 31min, probabil cel mai mare concurs de trail running. Felicitări e puțin spus, mulțumim Robert pentru inspirație și emoție e mult mai aproape de adevăr!

7 Comentarii

  • Esti om de munte, si, orice ar fi, vei fi pe munte.
    Sambata am fost si noi in masiv, insa venind pe muchia Ciorga(Horvatca).
    Au aparut si brandusele de toamna,insa gentienele sunt everywhere.

    • Si eu am fost si inca sunt! Desi din exterior pare o chestie minora sau normala, pentru mine a fost un cumul de alte mici victorii personale, pe langa faptul ca am reusit sa fiu cateva ore pe munte. Sa zicem ca la capitolul incredere in sine am adaugat multe plusuri de care aveam nevoie si chiar am incheiat o etapa, nu doar pe cea legata de concediul maternal.

  • Buna!cautand informatii despre locuitul in brasov am dat peste blogul tau. Si cititnd articolul acesta am realizat ca ai trecut alergand pe langa noi sambata. Eram 2 cupluri cu 3 copii.

    • Hei! Ce tare! V-am vazut si pe coborare, eram pe o poteca cumva deasupra voastra.
      E mare lucru ca ati reusit sa va sincronizati si sa mergeti cu copiii impreuna. Cel mai greu lucru din perioada asta mi se pare sa reusesti sa duci la capat o chestie planificata, oricat de mica…
      Cum am si eu o fetita acasa de 1 an si 10 luni, am avut tot felul de ganduri cand v-am vazut… din pacate, ea e cam bolnavioara in perioada asta, se reface dupa o pneumonie, plus ca nu prea mai sta in sistem, vrea pe jos, ori pe jos nu ajungem prea departe…
      Sper sa ne mai vedem!

      • A durat mai mult urcarea – ba jos, ba sus- iar la coborare lipsa antrenamentului si-a spus cuvantul :)) insa a meritat experienta.

        Multa sanatate micutei si sa ne vedem in formula completa! 🙂

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.