Trail Run Chur 2022 – Eu alerg la fel pe munte, munții sunt alții

Alpi, concurs de alergare Chur trailrun

Cele mai frumoase curse sunt acelea în care m-a extaziat muntele și nu e deloc o exagerare: peisajul îmi sporește energia mai ceva ca gelurile și picioarele întrec cu mult antrenamentul. Nu mai contează că urcușul spre creste vine după deja o mie de metri urcați la foc continuu, peisajul alpin mă însuflețește de așa natură că tot corpul trage la unison, de parcă abia aș fi luat startul.

Asta am pățit și la concursul din Chur unde, pe la două mii de metri alergam ca apucata printre rododendron înflorit și lacuri oglinzi, cu nenumărate alte creste străjuind zarea, bucurându-mă de munte cu o sete de parcă n-aș mai fi văzut. Nu au lipsit nici sarea și piperul din clasicul meniu de cursă, cârceii și bonus două trânte, dar la final am concluzionat cu mulțumire că am avut o cursă bună: munte cât cuprinde, ambiție și un pic de blană la vale sosind a cincea fată la general și a doua la categorie.

  • duminică, 12 iunie 2022, Plessur Alps
  • site concurs Trail Run Chur (a treia ediție), start/finiș: Chur – Brambrüesch
  • cursa Langa (cea mai lungă din cele 4 curse): 28.8km, 2100m+, 1050m-
  • timpul meu: 4h1min
  • locul 2 la categoria Master (40-49) din trei categorii posibile, loc 5 open feminin din 26 de alergătoare (și de data aceasta categoria mea a fost cea numeroasă și a inclus și câștigătoarea cursei)

Am ales acest concurs pentru diferența lui de nivel, 2100m+, cu startul din orașul Chur (600m) dar finișul sus pe munte, la 1500m, după un traseu ce te plimbă la peste două mii de metri – un bun prilej de a explora munții de pe aici chiar și în alergare. După verticalul din Grabs mi-a fost clar că elvețiencele sunt mult mai bune pe asfalt, chiar și înclinat, dar că potecile montane schimbă ecuația în favoarea mea.

Poate n-am eu istoric sportiv și consistența sau variația antrenamentelor ce se fac pe-aici, dar știu să prind aripi când potecile devin alpine și, cel mai probabil, viitoarele curse vor fi alese pe acest criteriu: cât mai sus, mai lungi, mai tehnice. OCC-ul din august (56km cu 3500m+) va fi numai bun să-mi confirme teoria 🙂

Chur-ul mi s-a părut un oraș cu de toate, oraș vechi dar cu o zonă industrială destul de mare. Aici râul Plessur care dă și denumirea grupei din Alpi pe unde s-a alergat

Concursul din Chur s-a dovedit mai mic decât anticipasem având un număr de 235 de finișeri la cele patru curse, două cu startul jos în oraș și alte două cu start și finiș sus pe munte în Brambrüesch până unde se ajungea și cu telecabină plus gondolă.

Comparând cu verticalul din Grabs mă așteptam la mai mult(e) având în vedere și taxa mult mai mare, dar e drept că logistica a fost mult diferită, mult mai complexă, doar gândindu-mă că traseul ne-a plimbat pe la două mii de metri, ocazie cu care am depășit și eu această altitudine de când sunt în Elveția. Nu pot să spun că mi-a lipsit ceva anume, în afară de podium despre care voi povesti mai încolo, dar nici nu am fost dată pe spate de organizare, ci doar de peisaj 🙂

*

Ne-am adunat mai mulți, Andrei și Miruna m-au însoțit urmând ca fie-mea să participe la prima ei cursă, Ștefan cu Monica și Victor la susținere, David cu familia sa. Socializarea de dinainte de start a mai diminuat din emoțiile ce nu lipsesc niciodată și care, să fiu sinceră, nu-mi plac – mi se par ineficiente, mă consumă degeaba…

Ziua a început fără un nor pe cer, semne nu prea bune când urmează să alergi prin golul alpin în plin soare, deshidratarea fiind accelerată, dar pe de altă parte veneam după o săptămână de odihnă care îmi oferea încrederea în „picioarele ușoare” pe care și le dorește orice alergător la start. Nu a fost ușor să mă țin departe de fugă, ca un făcut numai la asta îmi stătea gândul…

La o încălzire sumară cu Miruna pe pista școlii de unde s-a dat startul. Primul „deal” de urcat e chiar cel din imagine. Foto: Andrei

Șiii… start! Am pornit destul de tare, ca de obicei, și o vreme am alergat pe lângă Ștefan și David, dar de cum am intrat în pădure, s-au distanțat. Mă temeam că va urma un lung forestier în serpentine, dar am fost surprinsă de niște poteci tare frumoase care mi-au amintit instant de Postăvaru și de traseul de la Brașov Marathon.

Fetele de prin jur am început să-și scoată bețele și să accelereze, iar dintre ele am distins-o pe o alergătoare destul de fit sponsorizată de Adidas Terrex după echipamentul complet. Am ținut aproape vreo 3km, cât și-a făcut încălzirea și spun asta pentru că ea a și câștigat cu un avans de 40 min: Jasmin Nunige, fostă schioare de fond participantă la Olimpiadă, câștigătoare a multe curse de alergare montană, în prezent atletă și antrenoare. Parcă mă simt un pic mai bine cu timpul obținut, deși sunt cu nouă ani mai tânără (sic!).

De la Băncuță spre Crucur?!? eh, nu chiar…

Am remarcat destul de repede că fetele din jur aveau numere roșii de la cealaltă cursă, poate de aceea trăgeau tare apropiindu-se de finiș și aveam probleme să mențin un ritm asemănător.

După ce s-a terminat pădurea, am început să traversăm poieni pitorești de unde se vedea Valea Rinului, printre țarcurile vacilor cu tălăngi asurzitoare, iar mai apoi am dat de rododendron înflorit, ceea ce m-a entuziasmat peste măsură. La primul punct de alimentare nu am luat apă, dar am pescuit o felie de portocală din zbor.

După vreo 1300m+ de urcare aproape continuă, a urmat o scurtă coborâre spre Brambrüesch însoțită de panouri cu semnul exclamării și ceva cuvânt pe care l-am tradus instinctiv cu „atenție”. Și zbang! am dat cu fundul de pământ de nu mi-a venit să cred, poteca fiind un tobogan înclinat de rădăcini pe care m-am dus ca pe role.

Și-atunci mi-am amintit ce trăsnaie am făcut de dimineață când, în loc să-mi dau cu deodorant de picioare, am pulverizat ceva balsam de păr, flacoanele arătând aproximativ la fel, iar eu având ochii înlăcrimați căci tocmai îmi pusesem lentilele de contact. Mirosul l-a dat de gol pe lichidul alunecos și m-am clătit repede, dar evident, nu suficient.

Revenind, aveam ceva emoții la trecerea prin Brambrüesch (1500m) că poate ratez continuarea traseului Langa și trec pe la finișul cursei scurte, dar era semnalizat destul de bine totul. Revederea cu Andrei și Miruna a fost scurtă, dar încurajantă – nu m-am oprit ca să nu mă lungesc și să vrea și Miruna să vină cu mine, iar eu s-o dezamăgesc…

După 13km și 1000m+ eram abia la jumătatea cursei și urma partea frumoasă, dar și mai tehnică

Am apucat totuși să mă plâng, printre zâmbete, lui Andrei: e foarte cald, am deja cârcei (avusesem ceva fiori prin mușchi), o să fie greu tare… Și chiar dacă credeam asta, simțeam că următorul urcuș și căldura pot fi un avantaj pentru mine, căci toată lumea va suferi, important e cine îndură mai bine (sic!)

În punctul de alimentare doar am întins paharul pliabil pentru izotonic și am repornit cu el plin în mână, strategia mea fiind să nu mă opresc decât dacă e musai. Nu mai zic că în punct se oprise o fată, deci orice avans e bun avut.

Apropo de pahar, nu au existat recipiente de unică folosință, toată lumea avea pahare sau flask-uri în care se punea apă, iar mie una mi s-a părut foarte bine așa (anul trecut la Ciucaș, am refolosit primul pahar de hârtie în tot restul cursei, îl pliam în buzunar între punctele de alimentare).

Nici n-am apucat bine să mă dezmeticesc cum s-a schimbat peisajul și cum mă îndrept spre creste, că pe bucățica de asfalt l-am zărit pe Ștefan. Măi să fie! Îl ajung și îmi spune că nu se simte bine și alergăm împreună o porțiune destul de scurtă. Eram sigură că o să-și revină și o să mă ajungă.

Traseul a devenit tot mai frumos, o curbă de nivel ascendentă printre jnepeni și rododendron, cu niște culmi impunătoare în fața ochilor. Am prins viteză mai ales că deja vedeam o altă concurentă în față și știam că va urma un urcuș de vreo 800m, chipurile „specialitatea” mea. Am depășit-o însă mult mai curând, pe o coborâre. Nu știu a câta eram, dar cumva nici nu conta atâta timp cât eram entuziasmată și picioarele alergau neașteptat de bine.

Bujor de munte/ Smârdar/Rododendron

A urmat o chestie ciudățică, o coborâre abruptă până la un punct de alimentare și o reurcare dură la loc, totuși scurtă, dar cam dăunătoare moralului. Nu că n-ar fi avut și căldura un aport…

Am încercat să mă alimentez continuu cu apă și izotonic (având din fiecare câte un flask) și săruri, am avut listuță cu gelurile, când să le iau pe fiecare dar, ca de fiecare dată, m-a furat peisajul și le-am decalat. Am simțit asta când fluturașii din gambe mi-au reamintit că sufăr de crampe de când mă știu, dar la concursuri le-apucă discoteca.

Și urcând din greu pe un versant ce-mi amintea de Iezer sau de Făgăraș, printre lespezi sau floricele, aveam sentimentul că fac asta tot de când mă știu, că nu contează când va lovi cârcelul, voi fi acolo, pregătită să sufăr și să-l dreg cu masaj sau o întindere norocoasă. Dar mai ales că voi continua să alerg, e drept, cu frica următorului cârcel al cărei leac e tot… alergarea 🙂

O potecă perfectă de alergat la vale, doar că noi o aveam de urcat…

Când credeam că am ajuns sus, eram de fapt pe o culme, un fel de platou alpin, iar urcarea continua ușor. Poteca însă a devenit ceva greu de descris: foarte îngustă printre dâmburi neregulate de-mi loveam picioarele unul de altul. Nu puteam țopăi de pe un dâmb pe altul, nu puteam alerga cursiv pe potecă.

Și cu ochii după micile lacuri de pe platou, după flori, după munții din zare ce m-au impresionat destul de tare și care în poze nu se văd nici pe aproape ca în realitate, zbang! pe burtă pe sau printre dâmburi, nici eu nu mai știu. Bine, n-a fost o cădere scurtă, ci m-am și dus cumva prin alunecare, iar pe post de frână am îmbrățișat un dâmb. Nu mi-a venit să cred că e totul ok când m-am ridicat, ptii drace! Cum nu sunt prea împiedicată de felul meu, nu când alerg! am dat vina pe balsamul cu chiar mi-am „tratat”, stupid, tălpile…

Fix înainte de marea dâmbuială (că pe acolo nu se puteau face poze din alergare)

În față se vede un vârf cu o piatră ca un totem (înălțimea maximă a cursei, pe la 2100m) unde un voluntar ne-a direcționat spre stânga de unde începea, în sfârșit, coborârea. Nici n-am început bine, că mi s-a pus primul cârcel: coapsa stângă, km 22. Cam devreme! Au urmat masaj, întins, tras, rugăciunile, auto încurajările. Un concurent s-a oprit să mă întrebe, direct în engleză, dacă vreau ceva, i-am mulțumit asigurându-l că e o probleme veche și am la mine magneziu, săruri, tot meniul.

Dreibündenstein (2156m) cu o piatră monument (pe vremuri se întâlneau aici trei granițe)

Cum m-a lăsat să mă mișc cât de cât, am repornit șontâc-șontâc, important e că viteza nu mai era zero. Cumva, mușchiul s-a revenit, dar și coborârea a devenit foarte abruptă, iar poteca tot așa îngustă printre dâmburi, plus pietre. Am profitat de asta să fac mișcări noi care să acceseze și alți mușchi, să se mai echilibreze efortul în corp. Pe de altă partea, mi-a plăcut la nebunie să dau drumul picioarelor la vale ca într-un joc pe calculator.

În punctul de alimentare am scos paharul pentru două porții de izotonic. M-am uitat în urmă și nu venea nicio fată, dar nici cele din față nu se zăreau. Dar munții de vizavi erau spectaculoși, iar curba de nivel care înconjura versantul era blindată de rododendron înflorit. Nu știam unde să mă mai uit.

La o mică urcare a urmat cârcelul numărul doi: coapsa dreaptă, km 25. Iar masaj, iar rugăminți „hai, că se poate!”, iar mulțumiri altor alergători pentru oferta de ajutor. Iar tras piciorul după mine spre mirarea celor din jur. Bineînțeles că nu am mai alergat cu aceeași siguranță având în minte doi cârcei și două trânte. E destul de greu să mă remontez când știu că un al treilea cârcel va lovi crunt… sau nu va lovi deloc! Dar cum nu știu niciodată, alerg o perioadă mai domolit și, când ajung la o zonă mai netehnică, dau un mic sprint exagerat pe post de stretching. Nu știu care e explicația, dar funcționează.

Pe când vedeam ultimul punct de alimentare, iată și două fete. Una alerga încet, cealaltă era oprită la apă. Pentru trei kilometri până la finiș ce să mai oprești?!? Am trecut rachetă (în închipuirea mea, probabil) și efectiv m-am dus „blană” la vale pe un forestier pietros ce alterna cu scurtături prin iarbă. Îmi repetam într-una să rămân concentrată, să nu mai cad, să anticipez orice posibil obstacol, ba chiar mi-am impus: n-o să mai faci cârcei, dă-i bice!

Căldura și apropierea liniei de finiș făceau sutele de metri să se scurgă foarte greu. Din spate nu mai părea să vină nimeni, dar cumva mă simțeam fugărită. Ultimii zeci de metri pe ceva potecă făcută de organizatori prin iarba din spatele unei clădiri m-au făcut să încetinesc și să prind frica unui eventuale crampe, că așa le-apucă, la schimbarea bruscă de teren.

Și-atât de conectată eram la mușchii mei și la trecerea cu bine pe sub poartă, că nu i-am zărit pe Andrei și Miruna; e drept că eram cumva convinsă că vor fi în fața porții, nu în spatele ei. M-am bucurat sincer de rezultat și de locul cinci la general. Dar mai mult, de revederea cu ai mei, mai ales că Miruna participase la prima ei cursă și era foarte încântată de medalia ei și de kit-ul primit de la organizatori.

singurele poze oferite de organizatori sunt cu bani, încă nu știu dacă să dau 12Fr pe bucată 😀 Dar sunt o dovadă că m-am bucurat!

Au urmat pepene, apă și socializare. Că altceva nu mai intra, iar pastele nici n-am apucat să le gust că mi le-a devorat Miruna. Am avut noroc că avea Monica o pătură la umbră și ne-am făcut cu toții tabăra acolo în timp ce așteptam premierea: și eu și David eram pe podium la categorie. Între timp a venit și Ștefan destul de afectat de răul la stomac și am avut o revelație că între cârcei și stomac sensibil aleg cârceii (în cursă am consumat patru geluri de la patru mărci, mă așteptam să simt un oarece deranj).

Am lipsit patru ore, dar câte s-au întâmplat! Bucuroși de revedere și de rezultate. Foto: Andrei, Monica

Și cum ne rumeneam la soare căci organizatorii întârziau premierea, iată se aude ceva la microfon. Spre deosebire de Grabs unde mai înțelegeam măcar câte ceva, aici nimic. Și Andrei era nelămurit și probabil îl agasam cu întrebările ce zice? ce zice?, dar cercetările ulterioare au dovedit că e o zonă pe unde se vorbește și retoromană. Minunat!

„Podiumul” era dosit între corturi, într-o iarbă mare și nu avea trepte, ne-am cam înghesuit să putem privi spre el. Iar din ce s-a întâmplat, am priceput destul de greu, dar inevitabil, că erau premiați doar primii trei de la fiecare cursă, fete și băieți, fără să pricep care era primul sau al treilea. Și organizatorii erau puțin haotici, domnul care vorbea la microfon era adesea întrerupt de doamna care oferea premiile și care traversa mulțimea de fiecare dată ca să se facă auzită.

Prin urmare, nu am poză cu meritatul podium de la categorie, căci nu s-au premiat categoriile. Nu am primit medalie de finisher, dar am primit „cadoul” de finisher (ceea ce în România numim kit și îl primim înainte de cursă, aici înmânându-se doar numărul de concurs). Mi-a displăcut chestia asta, a umbrit puțin experiența, recunosc, dar deja acum îmi e mai puțin ciudă (sic!) căci și vanitățile se uită și rămâne doar bucuria de-a fi fost pe creste.

Comparativ cu organizarea de la Grabs, aceasta mi s-a părut nu la fel de bună sau poate mi-am setat eu așteptările prea sus (în Chur a fost totuși a treia ediție față de Grabs care se organizează din anii 90, cred), dar în același timp aici traseul a fost cu adevărat montan, alpin și mi-a plăcut foarte mult.

Am apreciat și că am avut în pachet și biletul de coborâre cu telecabina (Andrei și Miruna au plătit dus-întors), aș fi apreciat dacă măcar un set de poze era gratuit (acoperit de înscriere) sau măcar dintr-o zonă alpină (în România e lux cu atâția fotografi pe traseu, sus pe creste adesea). Așadar, nu știu dacă la anul aș mai participa. Până una-alta, personal am făcut o cursă bună și am mai cunoscut un grăunte din munții de pe-aici, iar asta e amintirea care contează 🙂

Detaliu din Chur (care seamănă cu trecerea din Piața Enescu în Piața Sfatului din Brașov)

3 Comentarii

  • Foarte frumoasa tara este Elvetia. Natura este totusi natura si oamenii o respecta, un lucru care nu se poate spune despre Romania din pacate.In Romania asistam la un adevarat “razboi” impotriva naturii.Este suficient sa ne gandim la cum se taie padurea in rezervatiile naturale. Te face sa te intrebi chiar oare ce o mai insemna termenul de “parc national” daca se defriseaza si se construiesc “pensiuni” peste tot ? Nu mai stiu unde am citit ca la Pestera vor sa faca un “oras” de parca lumea vine la munte sa vada tot “betoane”.

    • E frumoasă, dar peisajele de pe aici (de până în 2500m) se regăsesc și în România, însă intervenția umană face diferența.
      De exemplu:
      – casele nu sunt colorate ca la nebuni și nu au zeci de acareturi pe lângă sau garduri inutile;
      – stânele sunt ordonate, fără plastice în jur, fără resturi de materiale împrăștiate pe sute de metri în jur;
      – se taie lemn la greu din cam toate pădurile accesibile motorizat, dar orice lucrare e însoțită de curățenie: se tasează forestierul (nu rămân tranșee după taf-uri), se ia tot materialul lemnos pe categorii: lemn de valoare, lemn de foc, surcele, iar la final, chiar și așchiile de unde au fost grămezile;
      – gunoaiele sunt foarte rar în peisaj și atunci sunt „proaspete”, semn că încă nu a apucat să le strângă careva;
      – indicatoarele turistice sunt cu sutele de mii la orice intersecție de poteci, dar nu am văzut unul vandalizat până acum, nici măcar cu stickere lipite;
      – instalațiile pe cablu sunt peste tot, unde nu te aștepți, dar la capătul de sus nu există fenomenul de bâlci, cu tarabe sau muzică (gen Tâmpa, Bâlea, Babele etc.), ci 2-3 clădiri, un restaurant, toate construite în culori naturale;
      – deși le place cu grătarul inclusiv pe munte (sunt și vetre amenajate cu lemne gata tăiate, la liber) și în jurul lacurilor, nu lasă nimeni gunoaie, nu se ascultă muzică, nu se face paranghelie;
      – peste tot unde e potențial de aglomerație (parcări, lacuri, capăt de instalații pe cablu) există toalete publice, ca să nu se umple tufișurile de hârtie igienică.

      Și aș putea continua, desigur. Uneori e frustrant să văd cât de antropizat e totul pe aici și totuși, atât de natural, adică e clar că se poate îmbina civilizația cu conservarea peisajului natural.

Leave a Reply

Your email address will not be published.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.