Fiind atât de plină de Alpi, Elveția e încă o mare necunoscută pentru mine, ajungând la concluzia că e suficient să treci un pas montan, să intri pe o altă vale, ca să se schimbe destul de mult peisajul și specificul. Tot Elveția cea curată și îngrijită, dar parcă… alta. În timp ce obiectivele majore pentru care multă lume vine aici rămân în continuare nevizitate, încerc să înțeleg din ce e făcută această țară.
Și cu cât trece timpul, mă impresionează tot mai mult nu frumusețea naturii, că e implicită, ci munca celor care au domesticit aceste meleaguri, deloc ospitaliere. Și s-a muncit titanic, sute de ani, zeci de generații, cu huma, cu stânca, cu apele de tot felul, în toată Elveția, dar în Ticino am avut senzația că s-au jucat uriașii de-a lego cu piese din piatră. Iar la final, toropiți, au râmat niște canioane să se răcorească, au suflat în briza lacurilor semințele de palmier de prin buzunare și s-au culcat la soare până le-au crescut fagi pe spinările solzoase. Dar cum uriașii nu există, cel pe care l-am urcat eu nu s-a trezit 🙂
- 1-2 aprilie 2023, Lacul Maggiore (înnoptare în Camping Campofelice, la 2.5h de Altstätten)
- Trasee: în alergare pe Monti di Metri și în drumeție cu copiii pe Valea Verzasca
- trupa Ursăria Helvetica
După o săptămână intensă de ploi care urmau să cuprindă și weekend-ul, dorința de soare s-a concretizat prin chemarea Sudului. Monica și Ștefan au dat tonul, dar cum nu ne simțeam pregătiți mental de campare în aprilie, am ezitat un pic. Mai ales că încă mai avem de cizelat procesul ca toți trei să dormim… cât de cât.
Din lista de strava am înțeles încă de anul trecut că fuga în Ticino este oricând o variantă la capriciile iernii. Și nu doar pentru cei care se trag de prin aceste locuri. Cum și concursul meu target, Scenic, este tot în Ticino, curiozitatea era maximă pentru aceste locuri, pentru cum o fi muntele, cum or fi potecile, aerul, florile, natura, oamenii. (Și cum e cantonul în care se vorbește italiană, mă simt din start mai puțin străină.)
Sâmbătă am ajuns după mijlocul zilei, lăsând în urmă munții cu serpentinele lor fulguite și luând în primire un soare ușor cu dinți, dar tot vreme de tricou se putea numi. Andrei a rămas să pună cortul și cu Miruna în grijă, iar eu m-am echipat la pantaloni scurți – ce bucurie!: aveam două ore de alergare în planul de antrenament, ocazia perfectă să văd cum sunt potecile din zonă.
Monti di Metri – alergare prin sate în pantă și pe potecile toamnei trecute
Nu aveam un traseu precis în minte, dar aplicația cu hărți swisstopo e suficientă, iar marcajele și indicatoarele sunt impecabile. Am țintit spre Monti di Monti, că suna ușor de ținut minte, dar aveam să închei circuitul un pic mai jos la Monti di Metri.
Pe zona plată de la camping până la baza unuia dintre sate a fost încălzirea, nu destulă pentru ce avea să urmeze. Când a început urcarea, nu am mai avut clipe de răgaz, deși erau multe cadre de pozat, cu floricele de tot felul și localnici trebăluind prin micile grădini teresate, suspendate. Marcajul bandă roșie mă purta prin curți, pe trepte din piatră, pe deasupra acoperișurilor, printre vii unde fiecare rând era susținut de un zid, cine știe când ridicate, dar moștenire de familie cu siguranță.
Efortul a fost intens, dar mi-a făcut și plăcere, pentru că datorită alergării incursiunea în această lume complet nouă pentru mine a fost posibilă aproape instantaneu. Chiar mă gândeam cum aș fi putut s-o motivez pe Miruna dacă eram la o plimbare?!? Niciun dulce, nicio poveste n-ar convinge un copil cu pasul mic să se lupte cu atâtea trepte de piatră doar pentru a vedea și mai multe pietre 🙂 Dovada că și turiștii întâlniți erau toți adulți.
Am ajuns în pădure și m-am bucurat prematur că o să fie ceva mai răcoare, dar umbra era prea rară. Însă ce m-a motivat să-i dau bice au fost musculițele. Cu astea nu ai ce negocia dacă mai și pișcă puțin. Fuga nu putea să fie maximă pentru că surpriză, pe potecă era încă toamnă, cu frunze de fag din belșug presărate pe și printre lespezi de toate dimensiunile și colțurile. Mi-a trecut prin cap că o să fie distracție pe coborâre, dar nu sunt genul care să refuze o tortură inofensivă.
Și cum încercam să mă lămuresc ce copaci și flori cresc pe aici, am descoperit că sunt mai interesante ruinele din piatră, aparent foste case ajunse în paragină. Cu cât urcam mai sus, cu atât erau un fel de cătune părăsite, cu excepția câte unei case care avea ușă și ferestre. Impresionant de-a dreptul să văd cum totul era din piatră, garduri, ziduri, acoperișuri, dar și masa și băncuța din față, fântâna etc.
Coborârea a fost, după cum intuisem, provocatoare. Prima parte am avut ce-i drept potecă de pământ, lină, dar lată cam cât de doi pași tăind o râpă destul de spălată. Nimic nou pentru ce înseamnă Alpii „pe la poale”, adesea pădurile ascund astfel de râpe și canioane de nici că-ți puteai imagina că sunt acolo. După, au urmat minim doi kilometri de alergare pe pietre și implicit de concentrare maximă. Mă durea gâtul de la privit în jos ca după un concert rock din tinerețe.
Am ieșit într-un alt sat, Gordola, iar marcajele m-au purtat printr-un labirint de străduțe și trepte prin grădini și vii. Din loc în loc câte-un copac înflorit contrasta cu vârfurile înzăpezite, mirându-mă cum de primăvara de aici e și timpurie și întârziată în același timp, fiecare plantă având ritmul ei.
Lacul și campingul se vedeau ca reper vizual, dar chiar eram curioasă pe unde voi răzbi spre ele, fiind destul de pricepută la bâjbâit. Am prins ceva potecă pe malul râului Verzasca și apoi, pe sub autostradă, am izbândit.
Uitându-mă înapoi la moțoțoiul împădurit pe unde fusesem, parcă nu-mi venea a crede ce tehnice sunt potecile, ce nebănuită lume de-a lui Sfarmă-Piatră se ascunde acolo. Trebuie să fi existat de-a lungul timpului motivații puternice pentru oamenii locului de s-au aciuat pe coastele astea neprimitoare și au construit atât de mult. Și atât de durabil.
O plimbare pe Valea Verzasca
Noaptea nu a fost prea friguroasă, dar spre dimineață ne-au cam trezit gradele puține, iar dacă adăugăm și alte treziri de peste noapte – la aproape fiecare foire a Mirunei, orele de somn bun sunt greu de numărat. Însă pentru o primă noapte la cort pe anul acesta, ne-am declarat mulțumiți. Duminica a fost rândul lui Andrei să alerge, să cunoască împrejurimile.
După check-out, am plecat cu toții la o scurtă plimbare pe Valea Verzasca, cu o mică oprire la baraj și mai apoi într-una din parcările din amonte.
Oriunde priveam, pe versanți sau pitite în pădure, casele din piatră continuau să mă uimească prin existența lor căci valea e un canion adânc și stâncos în direcția vărsării în Lacul Maggiore, cu pereți abrupți peste tot, cu o albie de netrecut, plină de cataroaie imense angrenate și șlefuite de viituri inimaginabile, cu scurgeri de grohotișuri și trunchiuri frânte… Un peisaj aparent friabil prin care omul a deschis nu o cale, ci o multitudine de căi. Ca să ajung și eu într-o zi și să mă minunez.
Dacă mi-a plăcut Ticino? Cu siguranță m-a surprins, m-a impresionat, a fost o experiență care a întrecut așteptările create de pozele altora, dar ca să mă cucerească trebuie să văd ce temperaturi are la vară 🙂