Șugaș Race 2019. O alergare pitorească pe dealurile înalte ale Baraoltului

Îmi place să alerg pe poteci și îmi place să descopăr locuri noi, cu atât mai mult aproape de casă. Iubesc munții, dar dealurile au un loc special în inima mea, am copilărit pe dealuri și oricât voi tot îmbătrâni, voi rămâne un copil al dealurilor, copilul care urcă să vadă ce mai e nou în zare deși abia a coborât. Și-mi mai plac, ca tuturor de-altfel, momentele neplănuite, dar care se transformă în amintiri dragi cât ai clipi. Iar în acest iureș de clipiri dese care este viața, să ținem aproape oamenii ce ne ajută să fim noi înșine.

Sâmbătă, 12 octombrie 2019, Munții Bodoc-Baraolt
Eveniment: Șugaș Race – curse: Hobby 7km, Speed 17km, Raid 27km.
Isprava mea: cursa Speed (700m+), timp 1h45min, locul 3 open feminin (câștigătoarea probei Herman Maria a terminat în 1h38min).

Mulțumesc Andrei pentru susținere, pentru că mi-ai dăruit această zi 😉

Mulțumiri organizatorilor pentru străduință, traseele alese și bine marcate, flexibilitate și atmosfera creată. Așa cum am scris și în review-ul de pe pagina de facebook, e un concurs pe care îl recomand, cu atât mai mult începătorilor în ale trail running-ului care pot descoperi farmecul alergării pe poteci fără să aibă parte de zone tehnice greu abordabile (e simplu să te înscrii la un concurs de renume, dar nu e deloc plăcut să te trezești înjurând pe traseu că e mai nu știu cum ca în descriere și să te lupți cu timpii limită etc.)

Cândva, în vara aceasta, m-am arătat interesată de cursă, apoi am cam uitat ce și cum. Toamna s-a rostogolit peste mine mai ceva ca bruma peste grădini și planurile păreau făcute. Apoi Andrei, văzându-mă probabil într-o pasă nu prea grozavă, mă întreabă miercurea trecută dacă nu vreau să merg la Șugaș. Aș vrea, n-am fost niciodată, dar… Dar ce? 

Nu am avut timp să mă… Gândul e întrerupt de o amintire de la MPC, cu puțin înainte de tragicele accidente, când schimbând câteva vorbe cu Viorica Henry pe când îmi motivam absența din concurs și pe fondul unei stări nepotrivite, ea mi-a răspuns să nu mai aștept să apară nu știu ce stare, să profit de ce aduce fiecare moment, starea mai vine și pe parcurs. E un lucru știut de altfel, dar lucrurile simple sunt cel mai adesea trecute cu vederea sau considerate clișee.

Moartea e în cracul gros ce se desprinde, în lipsa oricărei adieri de vânt, și cade la cinci metri de tine – clipă trăită joi înainte de concurs, nici nu am apucat să mă sperii. Viața e în toate celelalte clipe.

---

Din fericire, se fac înscrieri la fața locului chiar și în dimineața concursului ceea ce e binevenit pentru noi, nu mai trebuie să facem un drum suplimentar cu Miruna după noi.

Am ales cursa de 17km pentru că nu mă simțeam pregătită de mai mult și nu voiam să forțez înaintea Festivalului Montan Săcele la care sunt înscrisă pentru weekend-ul imediat următor și încă la două probe. Am ales cursa aceasta și pentru că traseul cuprindea suficientă variație de relief ca să îmi fac o idee despre acești munțișori în care n-am fost niciodată, dar care promiteau priveliștea demnă de niște înălțimi ce străjuiesc Depresiunea Brașovului.

Pe drumul spre Băile Șugaș m-au luat emoțiile, iar ziua se anunța una cu vreme excelentă – poate prea cald pentru alergare, dar apreciez și mai mult prezența soarelui când se apropie iarna, astfel că nu fac mofturi. Ceața din depresiune rămâne în urma noastră când șoseaua în serpentine devine tot mai pitorească și aproape fără să-mi dau seama ajungem în mica stațiune și totodată la locul de start.

Îmi plac la nebunie concursurile acestea mici unde totul se întâmplă intim, ca într-o nucă: aici te înscrii sau ridici kitul de concurs, aici iei startul, aici ești așteptat, tot aici socializezi, te refaci după cursă etc. Locul este cu atât mai nimerit cu cât baza unei pârtii de schi e o plăcută pajiște cu iarbă pe care se face baie de soare, mai ales dimineața și spre seară când umbra pădurii înseamnă frig.

După tragedia de la MPC, mă bucur să revăd alergătorii, cunoscuți sau nu, să-i văd teferi și zâmbitori pregătindu-se de un nou start. Nu cunosc multă lume, dar mă bucur să-i reîntâlnesc și aici pe Misha, Vasi, Mihaela, Andreea, Dinu, să schimbăm impresii, să împărtășim momentul.

Mi-am propus să fiu cât de competitivă pot, distanța scurtă îmi permitea acest experiment, iar pastilele cu săruri erau în buzunar. M-am poziționat cât mai în față, dar tot am avut un mic șoc când s-a dat startul și am făcut un mic slalom dreapta-stânga printre două clădiri ca mai apoi să înceapă o urcare pe iarba udă. Abia peste un minut, urcând deja prin pădure, am realizat pe deplin că a început cursa și că eu clar nu am fost pe fază ca la alte concursuri.

M-am repoziționat încercând să calibrez pasul cu pulsul de pe ceas, profitând și de faptul că eram încă în pădure și nu mă fura peisajul. Nici nu am apucat bine să gândesc asta că am și ieșit într-o primă poiană și magia numită Șugaș Race s-a produs.

Ceața dimineții încă acoperea părți din Depresiune, dar munții se vedeau străjuind, formând un semicerc de crestături, o horă a masivelor și a planurilor suprapuse de nici nu mai conta ce se vede, ci doar că se văd munții. Norocul meu că drumul de pământ era atât de lipsit de denivelări încât puteam să alerg cu ochii în zare. Evident că am scos telefonul să fac poze încetinind puțin, dar fără să opresc și chiar dacă mai puteam zări două fete în fața mea, mi-am propus să le ajung din urmă când o fi mai anost traseul, lucru ce nu s-a întâmplat.

Și nu doar munții se vedeau frumos, ci și poienile cu stejari mari, răzleți, cu o tentă ușor aurie, amintindu-mi de peisajele de la Mercheașa și Gorun Trail-ul care nu s-a mai organizat anul acesta…

Când am zărit satul Vâlcele am avut o mică nelămurire: nu trebuia să apară pe la kilometrul 6? Mă uit la ceas și descopăr cu uimire că trecuseră vreo cinci kilometri și ceva. E prima oară când mi se întâmplă așa ceva, de obicei primii kilometri mi se par greoi, plictisitori, un fel de prag psihologic, iar acum au trecut ca pocnind din degete.

Dacă nu am aplicat regula mea cu gelul la fiecare 5km, am luat pastila de săruri căci simțeam gâdilăturile neplăcute ale unei iminente crampe musculare. Cam prea devreme.

Coborârea în sat e puțin mai abruptă și mai tehnică, astfel că mă străduiesc să cobor cât mai eficient renunțând la pașii mei mari care îmi zdruncină cvadricepșii și nu aduc cine știe ce viteză la pașii mici și cu scadență crescută. Cred că se putea și mai bine, să nu-mi simt picioarele atât de încordate, dar coborârea s-a și terminat (strava mi-a dat coroană pe coborârea asta – ha?!?).

După o foarte scurtă porțiune pe asfalt, am trecut prin niște fânețe unde am reușit să alerg paralel cu traseul vreo câțiva zeci de metri că așa se întâmplă când te uiți după cel din față. E drept că începusem să mă întreb de ce nu mai văd banda alb cu roșu, iar băiatul din spatele meu tot zicea ceva în ungurește, însă până să mă hotărăsc să-i spun că nu îl înțeleg, am reintersectat traseul de concurs (noi pe pajiște, traseul paralel prin pădure) și am ajuns și la punctul de alimentare din satul Vâlcele. Am oprit pentru un suc de mere.

Am retraversat asfaltul și am intrat în pădure. Mi-a plăcut foarte mult porțiunea aceasta de traseu, era plin de brândușe cu petalele larg deschise și tulpini nefiresc de înalte, semn că poți trăi doar o zi dar să o faci cu grație. Nu m-am oprit să le pozez, dar am în minte câteva imagini…

Din păcate, erau și multe gunoaie, multe haine, mormane, m-am tot întrebat ce mama naibii de obiceiuri sunt prin aceste părți de lume, eu știam că oamenii de la țară refolosesc trențele drept cârpe și le ard într-un final, dar aici nu, multe aruncate așa pe câmp. Cum drumeții și alergătorii nu sunt cei mai frecvenți din zonă, pot da vina pe ciupercari, tăietori de lemne, ciobani, localnici. O igienizare a traselor pe aici ar însemna să ai căruță după tine să încarci sacii… Mi-a sărit în ochi un ambalaj de gel, la cum era de sucit probabil sărise din vreun buzunar și deși apucasem să fac câțiva pași în transa gâfâită de pe urcare, m-am întors să îl iau cu toate că erau multe alte gunoaie: pachete de țigări, pet-uri, doze de aluminiu etc. etc., dar acesta era rămas de la un alergător și nu mi-aș fi iertat trecutul cu vederea.

După zona de pădure am reînceput traversarea de poieni pitorești, urcările alternând cu zone de plat, una mai alergabilă ca alta. Am luat un gel și am mestecat a doua pastilă de sare că nu mă lăsau gâdilăturile alea să mă mișc în voie.

Urcarea anunțată pe o lungime de cinci kilometri nu avea cum să fie și foarte abruptă dat fiind faptul că înălțimea maximă va fi undeva pe la o mie de metri, dar am avut surpriza să nu pot alerga integral, ba chiar am alternat cu mers destul de des cu toate că m-am străduit să am un comportament mai competitiv, mai concentrat pe cursă.

Asta nu m-a împiedicat să privesc adesea înapoi – se vedeau iarăși munții, incredibilă priveliște! Eram prin Poiana Arcușului, pe sub vârful Havad (1019m pe care îl suspectez ca fiind împădurit) unde se și ramifică traseele Speed și Raid și unde erau voluntari care să se asigure că apucăm pe unde trebuie. De aici știam că mai sunt doar câțiva kilometri până la sosire, mai toți prin pădure și chiar îmi doream puțină umbră, colanții lungi deveniseră ușor inconfortabili.

Din păcate răcoarea pădurii nu a compensat vederea mea slabă (deși am purtat lentile de contact), iar jocul luminii prin frunzele galbene mă încetineau în urmărirea benzilor de marcaj și ocolitul bălților, mai ales că nu mai zăream niciun alt alergător în fața mea. M-a frustrat puțin că era teren plat și alergam înfrânat cumva, dar încrengătura de drumuri cerea atenție și chiar nu vreau să experimentez rătăcirea la concursuri.

La punctul de voluntari din pădure am aflat că sunt a treia (eu mă bănuiam a doua…) și cum nu m-a depășit nimeni, atunci toată magia s-a produs la start și pe primele sute de metri după start când nu am putut avea o imagine de ansamblu. E clar că la unele curse contează poziționarea și încălzirea de dinaintea startului pentru a ridica pulsul.

Apropierea de finiș m-a ținut concentrată pe coborârea pe rădăcini și pe iarba udă, astfel că trecerea pe sub balon m-a prins fără emoții și fără bucuria că am scăpat (sic!). Am fost mai mult decât mulțumită de timpul obținut, era sub pragul de 1h50min planificat de acasă, e loc și de mai bine, dar și de antrenamente specifice de viteză.

[aici ar putea fi poza de la sosire]

Au urmat socializarea, baia de soare, timp petrecut cu Miruna și Andrei, încercat să adorm Miruna (mi-a rupt spatele, dar nu voia să cedeze ca să mai asculte muzică – bun rău rock-ul unguresc 😀 ), mers în Sfântu Gheorghe după mâncare că a întârziat gulașul, întors la premiere și încheiat cum trebuie un concurs la care îmi doresc să revin – atât pentru peisaje cât și pentru alergarea în sine și atmosfera de după. Fiind aproape de Brașov, ar fi și păcat să nu…

Miruna a fost foarte implicată la premiere, a aplaudat zelos și mă cam temeam că o să vrea să urce pe podium – ce copil nu vrea?!? – astfel că i-am promis că o iau cu mine când îmi vine rândul. A stat cuminte spre surprinderea mea și mă bucur că Andrei a filmat momentul și am văzut-o și din alt unghi. Nu am un merit în plus că am copil, nu acesta e motivul pentru care am luat-o cu mine pe treapta trei, dar mă bucur că am putut să-i ofer această experiență, să guste din această bucurie trecătoare, dar sinceră, că printre primele ei amintiri vor fi și cele legate de alergare. (sper să vină acele vremuri când voi mai urca pe podium, iar ea se va rușina să mă urmeze).

Și totuși, imaginea cea mai dragă asociată acestei zile frumoase este una de la start, Andrei era cu Miruna în brațe undeva în fața mea, iar ea număra pe degete o dată cu numărătoarea inversă, dar nu oricum, ci gesticulând cu entuziasm, cu trăire. Nu știu cât înțelege ea din toate acestea, dar când îi spuneam că vine noaptea și trebuie să plecăm la noi acasă, ea ne tot repeta: „mai veau a tonturs, să fac bavo”. Fie și doar din acest motiv – „să fac bavo”- știu că într-o zi va fi o alergătoare grozavă.