Stâng-drept-stâng prin pădurile Bucegilor

data: 21-22 mai 2011

personaje: eu, genunchiul stâng cel nătâng şi Micuţa fotografa (aka fuji al meu)

traseu sâmbătă: Azuga – Cabana Diham (pe TG, timp oficial: 2 ½ ore)
traseu duminică: Cabana Diham – Buşteni (pe PR + TR, timp oficial: 3 – 3 ½ ore)

bun de plată: 30 lei trenul + 30 lei patul în cameră „de mai mulţi” + 20 lei cină şi mic dejun (aici depinde de cât poate mânca fiecare) + 30 lei drum la întors (microbuze Buşteni-Sinaia şi Sinaia-Bucureşti)

echipament: bocanci aparent de trei sezoane (ajutaţi la interior de şosete impermeabile), parazăpezi pentru nămoale, genunchiere, bandană pentru soarele arzător, pelerină pentru ploaia iminentă, frontală obligatorie indiferent de lungimea turei, ciocolăţele, apă, telefon cu bateria plină pentru eventuale navigări pe internet, hartă la îndemână ca să nu trecem ca hunii fără să ştim pe unde suntem, beţe de trekking, sandviș pentru câini (asta pentru că mereu uit să-l mănânc) şi ceva haine de schimb, toate astea în rucsacul de 25l.

harta:

povestea…

Săptămâna de dinainte

Planuri pentru un week-end în Bulgaria pe bicicletă. Supeeeer! Prima mea tură! Ce mai planuri! Deturnate însă de durerile aparent inexplicabile ale genunchiului. Amărăciune mare, o decizie trebuie luată între a vrea şi a putea (adaug: şi a nu agrava). Ligamentul încrucişat mă ajută însă: piciorul e instabil, parcă abia se ţine de femur. Mă ajută şi ligamentul lateral intern: doare şi mă ţine la întinderi. Cum naiba să nu te decizi cu atâtea ajutoare??!

– Dacă nu vrei la bicicletă, o să vrei la munte! O tură uşoară ca pentru dumneata! Acasă nu stăm!

Am luat harta şi găsesc o cabană la care să dorm. Apoi traseele. O singură condiţie am: să nu fie trasee lungi că le merg şi-l fortez totuşi pe dumnealui, nătângul! Ăştia de se ocupă de meteo anunţă ceva ploi cu soare. Nu mă sperie ploaia, poate doar nămolul un pic şi imaginea cu mine: un omuleţ ud fleaşcă, înămolit până la genunchi, dar cu Micuţa la datorie, plină şi ea de apă de ploaie sau condens (de-aia s-a şi îmbolnăvit sărmana…)

Sâmbătă

Mă trezesc. Am rucsacul făcut regulamentar de cu seară. Aşa îmi place să plec la munte – organizată. Mă desprind tare greu de lângă Andrei. El se duce la bicicletă şi aş fi vrut şi eu… E atât de greu să accepţi că lucrurile nu merg cum îţi doreşti! Chiar şi cele simple. Pentru o cădere de o clipă s-au dus naiba toate: turele de iarnă, alergarea, căţărarea, turele de bicicletă mai lungi de câţiva kilometri, căratul unui rucsac mai acătări…

Nici experienţă n-am destulă pe două roţi, măcar picioarele să-mi fi fost bune, aşa că adio Bulgaria de data asta! Pe de altă parte, muntele e magic pentru mine, entuziasmul că plec la munte îi dă una în cap regretului că nu plec cu bicla şi iese învingător aşa cum ies şi eu pe uşă!

Sentimentul e incredibil, îmi cântă în minte doar

cause I’m as free as a bird now,
and this bird you’ll never change…
(Lynyrd Skynyrd, Free bird)

Retrăiesc farmecul gării, al oamenilor ce-ţi suflă în ceafă în aşteptarea unui bilet pentru care există oricum destul timp, apoi îmi croiesc drumul meu printre grupuri şi grupuleţe, îmi cumpăr neapărat cafea – în gară e mereu cea mai bună! – privesc îndrăgostiţii cum nu se dau rupţi din sărutări, privesc copiii mereu dornici de a scăpa din mâna vreunei bunicuţe, tinerii zgomotoşi şi plini de viaţă şi de o grămadă de tâmpenii naive care îi fac mai frumoşi decât se simt, oamenii singuri care îşi ţin gândurile doar pentru ei căci nici o expresie nu le înviorează chipul…

– Eu cum sunt, mă întreb? Oi fi şi eu tot un om de ceară, un personaj hoinar, transparent? Habar n-am… în interior zâmbesc că plec la munte, că mă aflu aici, cause I’m as free as a bird…

În tren, citesc. O clasă de copii plecaţi în excursie fac un zgomot infernal, dar îmi trezesc nostalgii plăcute despre excursia mea cu elevii dintr-a noua când eram dirigă… Citesc Împăratul Muştelor. Mă captivează din prima. Îmi stă o întreagă recenzie pe buze, dar promit să o scriu altă dată.

Azugaa! Cobor din tren, gara e pustie, pasajul pentru pietoni e înspre Baiului, spre Bucegi nimic… Trec peste calea ferată alături de două femei: femeia blondă şi femeia cu coada legată sus. Sunt montaniarde veterane, undeva pe la 50, dar îmi par aşa de tinere şi de sprintene!

– Unde mergi, spre Diham?
– Da, spun eu.
– Şi de dormit, tot acolo?
– Acolo.
– Aha, păi e bine! Vii cu noi!

Tac. Gândesc rapid. Aş vrea cu dumnealor. Ar fi o experienţă grozavă, un schimb între generaţii, dar vreau şi singură, doar eu, muntele, gândurile, liniştea… nu vreau să mă tot aud trăncănind, vorbind despre vise naive şi viaţa pe care o am, dar n-o am în acelaşi timp…

De la gară mergem vreo 50 metri pe lângă şine pe un drum pietruit. Apoi drumul coteşte stânga pe un pod. Eu mă opresc aici să-mi pun genunchierele. Ele merg, le privesc cum se duc, mă cuprinde un regret a necunoaşterii doamnei blonde şi doamnei cu coada legată sus. Ştiu că nu le voi ajunge din urmă, sunt sprintene tare. Şi nu le-am prins.

Pornesc la drum… fără apă în rezervorul de alimentare. Cică plănuisem să iau din gara Azuga, dar uite că sunt pe traseu pe sec. Pe Valea Grecului însă, pe care urc din greu, apa curge doldora. Bine că nu iau din pârâu pentru că la vreo sută de metri pe dreapta găsesc un izvor amenajat cu ţeavă. Conform descrierii, un kilometru se merge pe drumul forestier, cam dărâmat din câte am văzut eu la faţa locului, iar apoi cam încă pe atât pe firul apei.

Aici a început aventura. Apă, nămol, nema potecă, sărit din piatră în piatră, alunecat prin pietriş, stat cu ochii în patru pe marcaj ca nu cumva să cotească brusc şi să-mi scape. Nici n-am avut timp să realizez că am pornit singură la drum. Am realizat însă că pădurea e plină de soare, că florile galbene şi florile albastre de nu mă uita îmi sunt alături la fiecare pas, că păsările cântă nebune pe fundalul pârâiaşelor ce sursură cristalin înainte de a lua firul văii.

Urc, mă strecor printre pietre şi înjur. Genunchiul e hodorogit rău… parcă e închiriat pe bani puţini: atât dai, atâta face… Când poteca iese de pe firul râului şi urcă abrupt prin pădure mă simt un pic mai bine. E greu urcuşul, dar măcar nu-mi alunecă talpa înapoi la fiecare pas. Suflu greu.

– Eheei Mitzo, o iei de la zero! Ce maratoane mai visezi, ce ture măreţe? Te mişti ca o babă, sufli ca un astmatic!

Cu timpul însă mi se stabilizează respiraţia, fiind cu nasul mai aproape de pământ mă pierd printre floricele. Urmăresc un melc, cum focalizez pe el, cum se ascunde în cochilie, cum depărtez aparatul, iese afară. Îmi repetă figura de trei ori şi decid să-l las pradă anonimatului şi să nu fac vreo vedetă din el. Sic!

Mă odihnesc pe un buştean bine plasat în potecă şi o pun pe Micuţa să-mi facă autoportretul de grup. Greu m-am mai ridicat apoi din iarbă. Noroc cu pământul rece şi cu mine sensibilă. După odihna asta, mă simt alt om şi urc voiniceşte. Abia mă abţin să merg mai încet. Ca să fac zgomot mai băgam câte un tril fluierat (românii au talent la fluierat 😛 ) sau loveam beţele unul de altul.

Apoi… linişte şi păsări. Nu ştiu de ce, dar oricât ar cânta de tare, păsările aduc liniştea. Cât ele cântă înseamnă că nu e nimeni şi nimic care să le tulbure. Nici măcar mogâldeaţa cu codiţe căci aşa mă simţeam printre fagii argintii…

Cred că am mers vreo oră prin pădure, nu mă uitam la ceas căci mă uitam la soare, iar el era încă sus. Am ieşit într-o şa (numită Şaua Baiului spre surprinderea mea care asociez Baiului cu tot ce peste Valea Prahovei) printr-o grădină de ştevie, ştirigoaie şi urzici. Mirosea a verde strivit când păşeam prin ele!

Ajung la indicator, dau de nişte mesaje interesante lipite pe el, apoi studiez un pic zona şi pornesc pe şleaurile evidente ale potecii. Nori de ploaie mai vin, mai pleacă, ce e umbrit peste o secundă devine însorit, o nouă pădure mă aşteaptă. Trec pe lângă o stână, pe lângă alte grădini de zarzavaturi de munte, iar apoi doar prin pădure.

Când terminasem cu floricelele – era o zonă cam pustie – dau de Acele sau Colții Morarului printre fagii şi carpenii încă înmuguriţi.

– Ete na! Uite că pot şi eu să pozez acele altfel decât atunci când am urcat pe ele! De-aş găsi un loc printre copaci!

Şi uite aşa am început vânătoarea! Oarecum dezamăgită, am încercat totuşi o grămadă de poziţii şi unghiuri.

Când am simţit că se coboară zdravăn m-am gândit că mă apropii de întâlnirea cu TA care urcă de la Gura Diham. Trec pe lângă Cabana Vânători sau complexul de nu ştiu ce vile ce sunt pe-acolo! Mă latră pe final un câine, chiar serios şi dă să mă urmărească. Norocul meu e că vine un grup de pantofari din spate şi pentru prima oară mă bucur că sunt gălăgioşi şi dornici de aventură şi acaparează ei interesul câinelui care s-a lăsat tare greu de lătrat. Eu merg tica-tica repejor şi ies din raza tuturor. Ce bineee, iarăşi singură pe drum!

Drum corect spus căci e ditamai forestierul. Oricât aş vrea nu mă pot abţine să nu mărşăluiesc. Drumul o cere, genunchiul o cere, eu… Mă simt ca un soldăţel…

– Stâng stâng, stâng drept stâng!
– Tropa tropa ca roboţii Fo şi Moca! (da, ştiu că-s Mo şi Foca, dar… eu mă simţeam ca un Fo mai degrabă)

Când văd cabana mă apucă iar chestiile alea sensibiloase pe la ochi. Strâng tare să nu las lacrima la vale. Ce naiba m-a apucat? Ştiam, dar nu voiam să cred. Doar bucuria ca de întoarcere acasă chiar dacă mai lipsesc mama şi tata să-mi iasă în prag.

În stânga însă, e Bucegiul falnic cu creste şi văi şi vâlvele, cu o parte din Morar, cu Bucşoiul umflat tot, Coştila e ca în cântec – ascunsă sub un nor – iar zăpada descrie linii pe care mă visez urcând la colţari. De data asta nici să plâng nu mai pot. Cât vînasem eu Acele printre crengi şi acum sunt la vedere! (Le-am făcut zeci de poze cred, cu norişori, fără norişori, seara, dimineaţa…)

Am ajuns, era 12 fără ceva (ptii drace! ce devreme, ce mă fac până diseară?) am intrat, am cerut camera, am primit cheia, apoi o ciorbă înainte de toate. N-am vrut o cameră de doi sau alte condiţii, „la grămadă” mi-a sunat excelent.

– Ciorbă de care?
– De care o fi!
– Păi avem de patru feluri!

Şi-am ales de văcuţă. Bunăăă rău! M-am umflat ca un cimpoiaş şi am urcat la cameră. Aici ce să vezi? 7 paturi. Nici mai mult nici mai puţin. Şase grupate prin suprapunere, unul singur. Iniţial mi-am ales unul din paturile de sus de unde se vedea perfect Bucşoiul, dar apoi am ales un pat nemaipomenit: tot la fereastră, dar jos, vedeam creasta de pe pernă, iar cât lungul patului era caloriferul! De vis, ce mai! Căldură, munte, linişte, aerul care mă face să dorm somnuri record.

Dar n-am cedat ispitei! Am luat-o pe Micuţa şi aşa cu burta plină am plecat la plimbare pe lângă cabană. Am făcut poze şi m-am pălit la soare de nu mai ştiam de mine. Am intrat pe net de pe telefon şi deşi nu sunt o mare fană a tehnologiei, m-am bucurat că există. M-am zgâit toată la creasta munţilor şi cu dor şi cu admiraţie, dar şi cu planuri. Când n-am mai putut de atâta soare, cu gândul că trebuie să plouă căci prea arde, am plecat spre cabană acolo unde camera 2 avea un locşor magic pentru mine.

Am luat cartea să citesc un pic, m-am luptat să termin capitolul şi pe bună dreptate, am adormit! M-am trezit de două ori. O dată ploua torenţial cu soare şi a două oară ploua cu ţipete pe holuri. Balamuc, nu alta! Din când în când ușile bubuiau așa de tare încât credeam că au năvălit și peste mine. Se cutremura cabana! Şi nu mă trezeau ei nişte copii cu toată joaca lor, dar ţipau în franceză! Pentru cine nu ştie am o oarecare alergie la auzul ăstei limbi. Dacă mai văd şi gesticulaţii asortate, cad de-a dreptul secerată. Glumesc, doar n-o suport, atâta tot.

M-a trezit pe seară, foamea. Am coborât în sala de mese unde cei peste 40 de copii luau cina. Ziceai că e un stup deslănțuit așa că am comandat ce se servea cel mai repede: mămăligă cu brânză și smântână în defavoarea celor patru tipuri de fripturi. Am înfulecat repede, am băut o ciocolată caldă și am ieșit puțin pe afară să mă plimb spre așezarea mămăligii. Apusul mă aștepta cu ultimele lui clipe de glorie. Evident că după mica plimbare m-am retras la lectură și somn. În camera comună nu apăruse nimeni încă. Și așa a fost până dimineața: de una singură am dormit cât șapte.

Duminică

Pe la șase fără ceva trează, de bună voie. Pe hol era liniște. Puștii dormeau. Soarele răsărea, creasta muntelui era de-un roșu aprins. Am stat puțin desculță pe betonul balconului apoi am dat fuga în pătuțul meu cald-cald. La opt și ceva mâncam omleta și mă mai luptam cu ceaiul și cafeaua. După… la drum!

Genunchiul meu cel stâng și nătâng era mai bine ca oricând. Măi să fie! Îmi venea să alerg la deal panta aia din fața cabanei și cine știe zona îmi dă dreptate că e un pui de pantă acolo! Dar n-am alergat ci doar m-am bucurat că astfel voi apuca traseul mai lung spre Bușteni și nu cel mai scurt posibil. Astfel că punctul roșu m-a așteptat la prima cotitură. Când să trec pe lângă gardul unei proprietăți private (mama lui de privat că bun locșor și-a găsit el acolo!) descopăr o ulucă numai bună de folosit ca trepied. Așa că îmi fac și eu o autopoză dis-de-dimineață.

Poteca e superbă. Pădurea e uneori atât de deasă ca un tunel și numai păsările zboară pe sub crengile joase și dese de molid. Alteori însă, se rărește brusc și crestele Morarului ies în cale. M-am apropiat mult de ele, dar asta înseamnă și că de-acum înainte traseul meu merge pe la baza multor trasee nemarcate de văi și vâlcele pe care mi-aș dori într-o bună zi să ajung.

La Pichetul Roșu (un renumit punct de intersecție de trasee, nu vreun bar ceva) am o supriză plăcută reîntâlnindu-mă cu Marian Anghel(cel cu care am făcut atelierele de alpinism). Schimbăm câteva vorbe, simt că ziua mea devine din ce în ce mai bună și pornesc mai departe, pe TR de-acum. Vremea e superbă, poteca e lină și moale de-ți vine să alergi, iar pădurea e toată o primăvară. Nici nu mai știu la care floare să mă opresc să o pozez.

Am momente când mă simt ca un vânător. Studiez urmele de pe poteci și știu că a mai trecut cineva înaintea mea. Într-o mică poieniță (cred că Poiana cu Urzici), roua e călcată. Aici am găsit încă viorele și nu m-ar fi mirat să dau și peste ghiocei. Am dat mai apoi peste intrarea în Valea Morarului și am observat tot felul de potecuțe ce vin și pleacă din traseul marcat. Mi-am reamintit de bătrânul meu spirit de observație, cred că și uitasem că există și cât de prețios e.

Dacă vă întrebați cum mă simțeam singură bântuind pe acolo, ei bine, nu cred că am stat să fac introspecții. Eram prea ocupată cu ce era în jur. Când mergi cu mai multă lume, te trezești mergând mult și bine discutând sau urmărind pașii celui din fața ta. Eu singură mă uitam pe unde merg, ce e în față, în spate, intram câte un pic pe potecuțe să văd dacă au și urme de oameni și nu sunt doar de animale, apoi urmăream nu știu ce gâză sau oază de lumină. Reveneam pe poteca principală și-mi reluam observațiile. Prea prețios și prea frumos timpul acesta ca să-l irosesc pe gânduri de București! Pustiul e al orașului…

Ca un adevărat cercetaș țin harta la îndemână ca să știu ce vâlcel sau picior traversez. N-o să țin minte pentru data viitoare, dar e un sentiment de bine că nu mărșăluiesc și atât. Și pe drept, merg prea repede, dar nu mă pot controla. Cum îmi impun să scad ritmul, reușesc un minut două și apoi iară. Cred că mersul de unul singur e de vină. Mă gândesc că poate ar trebui să parcurg traseul unui maraton după concurs, singură. Sigur aș scoate un timp mai bun fără să mă compar cu alții.

Trec prin Poiana Văii Cerbului unde găsesc o rouă din diamante.

Chiar la intersecția cu marcajul BG, mă întâlnesc cu trei nenici care se uită lung în urma mea pe potecă să vadă cine mai vine. Păi cine? Nimeni!

– Nu-ți e frică de urs?
– Nu-mi e.
– Nu ți-e urât?
– Nu-mi e.
– Dar știi că una din regulile mersului pe munte spune că nu trebuie mers singur.
– Așa o fi, dar ăsta e mers mai mult pe la poale decât pe munte.

Și plec mai departe amuzându-mă de ce discuții se iscă în urma mea. Oricum ar fi, puțin țicnită tot par însă eu mă simt ca la mine acasă prin pădurile astea. Dacă aș fi avut și eu brăduți la Tehomir… Nu merg mult și dau de o plăcuță cam ruginită prinsă de o stâncă: „atenție, câini răi la stână” sau cam așa ceva. Ah, am dat de naiba! Am un sandviș nemâncat, le-o ajunge?? Și nu merg zece pași și cum trec de moțul pantei văd stâna în stânga. Îh! Așa aproape? Dar e goală, respir ușurată căci sigur nu vorbesc limba cîinilor de la stână…

Poiana Coștilei e o adevărată grădina a muntelui. Insule de flori galbene cresc în zonele mlăștinoase. În rest ștevie și urzici. Printre ele floricele mii și mii. M-am odihnit puțin la marginea pădurii și am studiat ceasul. Făcusem două ore și mai aveam încă pe atât. Prea repede, mult prea repede! Ce mă fac eu cu mersul ăsta? Piciorul însă se simțea excelent. Eu mă simțeam odihnită cu totul și cele aproape 20 de ore de somn în total erau sigur de vină.

Din Poiana Coștilei poteca devine și mai frumoasă. Pădurea e ceva mai rară, de fagi, mai mult soare însemnând mai multă iarbă și flori. Aici leurda e încă neînflorită, însă altceva mi-a atras interesul. Potecile nemarcate, dar marcate neoficial cu o discretă bandă roșie simplă se întețesc. Mi se pare și normal doar Peretele și Refugiul Coștilei e o zonă frecventată de alpiniști.

Mă mai întâlnesc și cu câțiva oameni plecați la plimbare și mă amuză teribil unul din grupuri: două tanti cu câte un par luat din pădure abia târau parii după ele, doi nenici duceau și ei greul, unul căra un nepot pe umeri, iar altul o sacoșă cu bere, suc și bănuiesc eu, semințe. Voiau să știe cât mai e până sus.

– Care sus?
– Sus undeva, să stăm la munte.
– Păi ar fi o poiană frumoasă la vreo oră.
– O orăăă?
– Cam așa, că dumneavoastră urcați.
– Și până acolo numa’ pădure?
– Da, pădure, spun eu zâmbind că tare îmi e dragă pădurea.
– Aaaa, tot pădure e de când am plecat, să mai vedem și altceva…

Și i-am lăsat dezamăgiți și în cumpănă. Nu știu ce-au făcut, dar știu că am început să aud mașini… Mă apropii de Bușteni, nici n-aș avea cum altfel la ce viteză am prins pe coborâre. Și n-a trecut mult până la primul tunet. Cam atunci treceam pe unde se desparte poteca spre refugiul Coștila sau Valea Albă.

– Ehee Mitzo, să vezi ce ploaie iei dumneata chiar acum la spartul târgului! Dar să nu grăbim pasul, ce-o fi o fi.

La ieșirea din pădure m-am oprit să mă spăl puțin pe parazăpezile pantalonilor, am traversat niște nămoale și nu m-am prea ferit. M-am gândit să nu ajung la tren ca un porcușor chiar dacă trenul e necivilizat și întârzie. Astea fiind făcute, pe când coboram eu străduțele Bușteniului, coborau și norii peste oraș.

Ajung la gară și aflu că primul tren spre București e peste trei ore…

– Așa-ți trebuie dacă ai bătut pasul ca la armată!

Mai cu ciudă că am făcut traseul prea repede, mai cu mulțumire că sunt la adăpost de ploaia care sigur vine, am pornit spre stația de microbuz. Cică din Sinaia am tren peste două ore și vreau să profit. Cum ajung la adăpostul stației cum cerul se deschide și începe să toarne. Și îi dă bine căci până să fac doi pași să mă urc în mașină iau de-o cană cu apă peste cap.

La Sinaia cobor la gară și prin ploaie așa văd un microbuz de Brașov-București. Alerg spre el, se pusese deja în mișcare. Totuși oprește și șoferul îmi strigă:

– Un loc până la București, dar cu stat în picioare până la Ploiești, vreți așa?
– Daa, zic eu și sunt deja sus.

Și uite așa mă instalez în picioare, îmi scot cartea și mă pierd în lumea insulei din Împăratul Muștelor. Cartea e în zona fierbinte a acțiunii, grindina turuie pe parbrizul mașinii. Genunchiul e bine, mama lui de genunchi! Nu știu când am ajuns la București unde era soare și mult praf. Nimic nou, poate doar eu venind de departe, cu pași mari spre casă. Fără nici o grabă însă.

___________________

Mai multe fotografii, Prin pădurile Bucegilor