Scurte drumeții în Munții Șureanu cu plecare din Costești

Sunt multe locuri din Carpați unde prea rar am ajuns sau chiar deloc, iar Munții Șureanu se înscriu în această listă lungă. Nici de data asta nu simt că am „bifat” prea multe, dar am început să-mi fac o imagine despre cum arată și ce au de oferit unui drumeț pasionat în egală măsură de păduri, floră, pajiști și înălțimi. Aș descrie Șureanu în două cuvinte: verde și liniște, însă dacă trec de impresia aceasta de suprafață, e un labirint de dealuri, sălbăticie, drumuri și întrebări: cum trăiesc oamenii acum? cum trăiau dacii atunci?

28 aprilie – 1 mai 2018, Munții Șureanu
Parcul Natural Grădiștea Muncelului-Cioclovina – hartă trasee.

Cum pinguinii mtb-iști și-au propus o tură epică în Șureanu (nou! la finalul postării aveți link-uri către isprava lor!), cu seri la foculeț și dormit pe unde s-o nimeri, o parte din ăilalți pinguini s-au mobilizat pentru o incursiune mai molcomă în zonă, cu stat la pensiune și vizitat diverse. Aici m-am încadrat și eu cu Miruna, că deh, un copil încetinește mult ritmul, dar parcă nici să stau acasă nu-mi vine (unde-i cel mai comod la vârsta asta, recunosc!). Ni s-au alăturat Vio, Kya, Alois, Tedi și Eric.

Chiar dacă ne-am hotărât cam târziu, am găsit totuși cazare chiar în buricul târgului (La Istrate, v-o recomand dacă nu sunteți fițoși), adică acolo unde se intersectează drumurile spre trei cetăți dacice: Blidaru, Sarmizegetuza și Cetățuia Costești, la vreo 700m de la ieșirea din satul Costești, intersecție unde se fac plăcinte dacice și se potolește foamea destul de ieftin cu neaoș fast food la grătar.

La Cetatea Blidaru

Traseul pornește chiar din intersecția numită mai sus, marcajul este bandă albastră |||, iar urcarea durează cam o oră. Este exclusiv prin pădure, chiar dacă poteca are deseori aspectul unui drum, unul destul de vechi dacă e să mă iau după copacii bătrâni ce îl mărginesc. Chiar și mergând doar pe la umbră, am simțit din plin căldura neobișnuită a finalului de aprilie.

Cu ochii după orhidee, dar și cu răbdarea cam încercată de neputința Mirunei de a-mi spune ce vrea (când și-e somn da’ te tăvălești prin frunze încercând să mergi…), am ajuns la cetate.

Înconjurată de mesteceni pe un vârf despădurit, cu ceva priveliște zgârcită spre câteva culmi împădurite, Blidaru mi s-a părut a fi o istorie solară a zidurilor pe care iarba va încerca să le înghită, iar șopârlele le vor stăpâni liniștite după plecarea turiștilor.

Pentru o oră au fost doar orhidee și alte flori, fluturi, pietre peste pietre, potecuțe, fragi aproape copți și o copilă adormită în brațele mele. Liniștea și canicula se cufundau una în cealaltă, iar băncuța din umbra unui fag bătrân a fost refugiul perfect.

Sarmizegetuza Regia și tentativa la Godeanu

Am mai fost la Sarmizegetuza Regia într-o toamnă, cea a lui 2010. Multe s-au schimbat de atunci, acum situl este amenajat, păzit, întreținut, are parcare, wc-uri și tonetă de bilete (10 lei de adult), dar și binevenite zone interzise turiștilor sau panouri cu interzicerea urcării pe monumente, adică pietre, chestie de bun simț. Astfel că, deși ne-am nimerit în vacanța muncitorească și mai toată lumea venită în zonă s-a perindat pe acolo, experiența turistică a fost una liniștită și civilizată. Ba chiar am fost de două ori, am mai dat un tur și în ziua plecării, gratuit de data asta, „cado” de 1 Mai.

Spiritul de drumeție din noi a ochit imediat marcajul cruce roșie + și am cerut informații. Unul dintre paznici ne-a spus că merge pe Vârful Godeanu (1656m), am reconfirmat pe hărțile avute că traseul duce undeva, iar tentația înălțimii de unde putem observa mai multe a fost suficientă s-o pornim la deal. Paznicul a insistat să ținem marcajul, probabil știe el ce știe, sunt mulți căutători de senzații și energii dacice…

M-am tot întrebat dacă pe vremea dacilor era sau nu pădure acolo și cred că nu. Și nici pe dealurile vecine căci astfel cum mai vedeau cine se apropie? Și cred că nici la Blidaru nu era pădure și nici pe valea Orăștiei, că i se ducea naibii rolul de cetate de apărare din moment ce vizibilitatea era redusă. Așa cum arată geografia locurilor acum, cetățile par să fie numa’ bune de ținut ascunse. Sau tocmai asta era ideea?!?

Revenind la drumeția de față, traseul începe cu ocolit copaci căzuți, mult lăstăriș, zmeuriș și continuă cu mult soare chiar dacă teoretic e prin pădure. Poteca e conturată de faptul că oricum n-ai unde să calci alături, dar sunt și destule cruci roșii cât să confirme direcția cea bună. Se tot ține muchia până se ajunge la o intersecție de trei drumuri de exploatare, iar marcajul e prezent pe cel din mijloc, adică tot înainte și tot în sus. Și aici tăierile au răpit umbra (lăstărișul nu e destul de înalt), iar mica strălucește în nisipul drumeagului.

Și-am ajuns și la mult doritul „gol alpin”. În față la orizont ne aștepta Vârful Muncelu (1564m) identificat de o cruce, noi fiind undeva pe la 1300m altitudine, însă un fag bătrân cuprins de licheni promitea mai multă umbră decât vârful priveliște. Asta și pentru că deja zăream Retezatul prin pâcla aceea de vară când miezul zilei transformă culmile în contururi fade.

Cum era cam prea mult soare și bătea și vântul destul de tare imediat ce scoteai capul după dâmb, ne-am lungit vreo oră de popasul nostru umbros, am obosit-o pe Miruna sau ea ne-a obosit pe noi și fără să ne pară rău de neatingerea „crestei”, am pornit-o înapoi tot pe unde-am urcat, bucurându-ne de Sarmizegetuza în lumina caldă a amiezii trecute.

Peștera Cioclovina și întoarcerea în timp printre oamenii prezentului

Slavă gps-ului călătoritul e tot mai simplu în zilele noastre, doar ce i-am dat Peștera Cioclovina și ne-a oferit o rută prin Costești-Boșorod-Luncani-Cioclovina, ultima parte fiind pe drum de pământ. Marcajul turistic bandă roșie ||| era deja prezent. Sunt și indicatoare rutiere spre peșteră sau spre Cetatea Piatra Roșie care e tot în zonă Noi am lăsat mașinile mult mai jos de unde se mai putea merge, însă un loc de parcare la umbră nu e de ratat (plus că ne imaginam nebunia de la Sarmizegetuza).

În zona asta cu drum de pământ trăiesc oameni, iar cele câteva gospodării măricele sunt parcă anume răspândite să trăiască fiecare în legea lui. E tributul plătit unui relief vălurit, de agricultură pare să fie loc cât pentru o mică grădină lipită de casă, doar pomii fructiferi împart pajiștile înclinate cu oile și vacile.

Mi-am imaginat anotimpurile nămoalelor și brusc drumul pe care mergeam îmi dădea frisoane. Iarna e a saniei trasă de cai, desigur și poate a mașinilor de teren însă nu le-am văzut tronând la porți… Dacă te uitai bine, se muncea, se ardeau mărăcinii și lăstărișul din salcâmi, se curățau fânețele pentru cosit sau păscut. Vacile și oile profitau din plin de iarba proaspătă.

Salcâmii erau în floare.

Nu eram singurii în vizită la peșteră, dar nici pelerinaj. Coborârea spre arcada intrării e destul de abruptă, alunecoasă (ca tot calcarul) și mi-a amintit de Cetatea Ponorului din Apuseni. Dacă acolo am intrat, aici nu era chip, pârâul având debit destul de mare și nefiind un loc sigur pentru un copil cărat în rucsac. Mi-a plăcut atmosfera creată de gura peșterii și apa ei învolburată ce producea mici cascade. Aș mai fi stat, dar era cam răcoare pentru Miruna și m-am retras puțin mai sus.

Apropo de rucsac, a fost plimbarea în care am decis să o car și așa (până acum Andrei folosea rucsacul, acum însă căra o bicicletă pe undeva pe coclaurile Șureanului), să văd cum decurge alăptatul și somnul, iar concluzia e că diferența între rucsac de drumeție și sistem de purtare e ca între 14kg și 11kg sau ca între un rucsac viu, mișcător ce-mi modifică aleatoriu centrul de greutate și un marsupi restrictiv pentru ea și comod pentru mine.

La întoarcere am urmat o curbă de nivel ce părea să ne scutească de urcușul alunecos și care ne-a autoinvitat în livada unui localnic. Nici câinii ce însoțeau oile nu ne-au lătrat (deși Miruna se agita toată țipând ham-ham la câini și pâtie-pâtie la oi), nici oamenii aflați la treabă nu ne-au bătut obrazul, ci ne-au arătat pe unde să ieșim înapoi la drum. Și-acum îmi pare rău că n-am avut la mine dulciuri sau măcar două mere pentru fetele ce munceau cot la cot cu părinții lor și în a căror privire am găsit inocență și mirare cum parcă tot mai rar băgăm de seamă…

---

Mulțumesc mult prietenilor că m-au „ajutat” să plec de-acasă, în lipsa lui Andrei grija Mirunei într-un mediu necunoscut ar fi fost o treabă destul de copleșitoare. Vio a fost la datorie chiar și noaptea, Alois a acaparat-o pe Miruna cu imaginația și cheful de joacă, Kya a avut grijă pe trasee să nu ne lipsească nimic, mai ales o mână întinsă acolo unde traseul o cerea. În plus, Vio a cărat peste tot dslr-ul, dovadă pozele frumoase ce ne bucură foarte tare.

Iar dacă ați ajuns până aici și aveți chef de ceva epic – aventuri pe două roți, text sensibil, fotografie la superlativ, sălbăticia Șureanului – iată jurnalele de la Mike și Radu:

• ziua 1 – De la Ursici la Fizesti si o noapte la foc peste drum de Retezat
• ziua 2 – Single trail-uri prin mesteceni și Fundătura Ponorului
• ziua 3 – Poiana Omului, culmi alpine și brândușe