Data: 13-18 ianuarie 2013
Locul: Zillertal (valea râului Ziller, afluent al Inn-ului), Tirol, Austria – un complex de staţiuni de schi;
Câteva costuri:
– 215E skipass-ul pentru 6 zile valabil pentru toate staţiunile situate pe vale plus skibus;
– cazarea între 70-100E/persoană/7nopţi în funcţie de vilă şi perioada rezervării;
Dintre dezavantaje:
– un drum Bucureşti-Zillertal cu maşina durează minim 18 ore din care partea românească e fără prea multe autostrăzi…
– fără maşină e un pic mai greu de deplasat dintr-o staţiune de schi la alta;
Albume:
– foto: Schi 2013, Zillertal, Austria (mai jos veţi regăsi doar o parte din poze)
Trupa: Claudia, Andrei, Silvana, Marti & Pinguinii
O întrebare firească:
De ce Austria?
Motiv 1. Păi numai în Zillertal sunt peste 630km de pârtii deservite de peste 170 de instalaţii de urcare. În România sunt vreo 120km de piste însumând toate zonele. Concluzia: nu plăteşti sume exorbitante pentru a sta mai mult la coada de la telescaun în loc de a schia.
Motiv 2. (care m-a interesat cel mai mult când am decis că vreau să învăţ să schiez) Pistele sunt împărţite pe categorii de dificultate, iar siguranţa schiorilor este cu adevărat importantă. Astfel, pistele verzi şi albastre sunt pentru începători, roşiile au dificultate intermediară, iar negrele sunt dificile. În felul ăsta fiecare schiază pe unde îl poartă priceperea şi puterile fără să existe prea multe combinaţii nefaste între vitezele ameţitoare ale celor care ştiu şi tărăgăneala celor care abia învaţă.
Motiv 3. Costurile raportate la calitatea oferită. Punct.
Motiv 4. Pentru că acolo poţi închega un concediu de schi de o săptămână, în România e de preferat o zi sau un week-end, dar şi mai bine, o ieşire la schi de tură (pentru cine ştie şi are cu ce).
Motiv 5. După schi se poate merge la piscină sau la saună; cunoscătorii vor zâmbi 🙂
Tristeţea 1. Mi-ar plăcea tare mult să nu trebuiască să merg în Austria pentru a schia, să-mi las banii în România, să fiu tratată corect ca turist şi consumator şi nu să rămâi la final cu un gust amar (cum e vara la mare când pentru servicii mizerabile preţurile sunt însă de lux…)
Ziua 1. Schiem în Penken, Mayrhofen
Noi am locuit într-o vilă a localnicilor (cam aşa se procedează peste tot) situată în Brandberg, un sătuc la altitudine la care urcai serios printr-un tunel de peste 2km lungime urmat de serpentine pe măsură. Locul însă era mai mult decât pitoresc, iar vara trebuie să fie ca în vise.
Personal. Toate temerile din postarea precedentă Schi? Schi. Schi! Schi… s-au materializat în prima oră în care n-am reuşit să fac nici măcar un viraj, în care am stat jos uitându-mă la pârtie, la zăpadă, la 50m de locul unde m-am accidentat acum doi ani chiar în prima mea zi de schi, am plâns până am simţit că se îngrămădesc lacrimile în ochelari, m-am blamat acut pentru cele trei zile de anul trecut de la Bansko când am schiat şi totuşi am uitat totul cu desăvârşire, m-am gândit să vând skipass-ul, schiurile, clăparii, să le dau şi gratis numai să nu le mai văd, să consider clasat episodul „schi” pentru totdeauna.
Apoi m-am ridicat, am făcut primul viraj, apoi al doilea viraj, al treilea şi numărul lor s-a pierdut într-o redescoperire a plăcerii pe care n-o mai simţisem practic niciodată. Nu m-am mai oprit din alunecat pe zăpadă şi parcă şi acum o fac încă…
Mi-am spus atunci: nu mai există nimeni şi nimic, eşti doar tu, enjoy! Şi da, uneori avem atâta nevoie de noi înşine.
Ziua 2. Schiem (tot) în Penken, Mayrhofen
Cum vremea anunţa ninsoare am ales aceeaşi destinaţie. Programul de schi includea un mic-dejun generos acasă, apoi o succesiune de coborâri şi pauze de yagatee şi gluhwine (ceai cu Jäger şi vin fiert), iar înainte de coborârea finală o supă cremă de ciuperci, ceapă, usturoi (orice altceva decât supă!), gulaş, apfelstrudel (ştrudel cu mere servit cu cremă de vanile şi mac sau nucă, yammmy!) şi gata, mă opresc aici cu episodul culinar 🙂
Personal. Am schiat numai pârtii albastre şi m-am simţit excelent să văd cum progresez şi cum temerile dispar una câte una. Să-mi placă schiul – iată ceva la care nu mă aşteptam!
Ziua 3. Schiem (tot) în Penken, Mayrhofen
Cum restul pinguinilor ce schiaseră prin alte staţiuni s-au anunţat pentru Penken am revenit şi noi şi chiar cu mare drag pentru că locul e ideal pentru începători şi… visători. Oricum atmosfera relaxată de vacanţă e peste tot, iar nemţii şi austriecii ştiu să îmbine schiul cu relaxarea. Să zicem că am încercat să învăţăm de la ei cât mai multe…
Personal. Pentru mine a fost o zi fructuoasă, am coborât primele mele două pârtii roşii şi chiar de mai multe ori. Virajele au devenit preferatele mele şi mă străduiam să le fac cât mai dese, mai ritmate şi mai simetrice (mai ales dacă piciorul stâng pare indiferent la dorinţele dreptului), schiurile au început să lase baltă plugul (poziţia de A) pentru paralelism şi fără să mă grăbesc a coborî pârtia ci de a-i da căpăta cursivitate, am simţit că schiul e ca un dans: ascultă-i muzica şi da, stân-gaaa: punctez, drea-ptaaa: punctez…
Ziua 4. Schiem în Zillertal Arena
Era și timpul să schimbăm locația. Ne-am trezit de dimineață, pe Marti l-am trimis cu pinguinii pe pârtii mai provocatoare și noi, fetele și Andrei, am rămas la oferta bogată în roșii a Arenei. Norocul nostru e că a fost o așa ceață încât nu mai conta culoarea pârtiei pentru că oricât de înclinată era panta, noi tot maxim zece metri vedeam, uneori abia trei-patru. În felul ăsta și eu și Silvana am coborât multe pârtii roșii, iar uneori chiar le-am și schiat.
Personal. A fost o zi care a plusat mult la capitolul încredere și să-i zicem modest, tehnică. A fost ziua în care am putut schia alături de Andrei fără să simt că ar sta după mine și am fost tare mândră că i-am putut răsplăti răbdarea cu care deseori m-a susținut poate chiar fără să știe. Mi-am amintit de unele din primele lui vorbe pe când eu încercam schiul acum doi ani, că i-ar plăcea să ajungem să schiem împreună și iată că s-a întâmplat, la fel cum am ajuns să biciclim împreună în vara trecută.
Acesta a fost unul dintre motivele pentru care am tot refuzat invitațiile pinguinilor de-a avansa alături de ei (poate că au uitat cum e să fii începător, când apreciezi cu alți ochi verbul a avansa).
Alt motiv a fost că mă simțeam așa bine schiind încât să transform tot ce căpătasem într-o cursă de urmărire pe pârtii cel puțin roșii, ar fi fost o mare prostie din partea mea, o chestie de orgoliu.
Și un al treilea motiv e că am fost tare copil în acele zile, un copil care a muncit pentru o jucărie a lui, nu cea mai grozavă, dar a lui și care preferă să se joace decât să alerge după jucăriile altora.
Cât privește demonii mei, dacă nu ar fi ei n-aș duce lupte și n-aș culege bucurie din victorii și învățăminte din înfrângeri. Dacă mi-a trebuit 30 de ani să învăț să schiez sau să merg pe bicicletă, am înțeles încă de timpuriu că din luptele cu mine însumi am ieșit de cele mai multe ori șifonată, dar mai puternică şi că de fiecare dată când i-am dat cu flit instinctului (sau glasului interior) am avut doar de pierdut.
Ziua 5. Schiem în Hochzillertal-Kaltenbach
A fost o zi cu multe pârtii albastre, cu cei mai mulţi kilometri coborâţi (există un site unde poţi introduce codul skipass-ului şi afla o estimare a kilometrilor coborâţi pe baza intrărilor la instalaţiile de urcare), în care am crescut viteza de deplasare, dar am cizelat mult şi la viraje. Rezultatul a fost că Andrei mi-a zis de vreo câteva ori „Bravo”, iar dumnealui nu e nicidecum un aruncător uşor de aşa vorbe 🙂
Cel mai interesant moment a fost când am dat singură o coborâre combinată din pârtii roşii şi albastre şi în care am făcut o mică pauză de citit panoul ca să fiu sigură că n-o iau pe altă parte. Spun interesant pentru că de obicei Andrei se ocupa de orientare, iar în ziua aia valurile de ceaţă se lăsau uneori foarte lăptoase peste pârtii…
Tristeţea 2. O să încep capitolul puţinelor poze din această zi cu unele surprinse în holul casei unde am locuit. Multe animale împăiate că de coarnele de cerb nu mai zic mai mult de atât: erau cu miile în toate staţiunile nefiind restaurant sau casă, nici chiar garaj fără câteva atârnate…
Ziua 6. Schiem în Hochfugen
Ultima zi. Mă încercau diverse stări şi încă mă miram că îmi place schiul. Cu toate astea nu voiam să rup pârtiile în două doar pentru că se termina concediul, că cine ştie când voi mai schia. Pur şi simplu voiam să îmi păstrez reţeta de moderaţie (atâta timp cât nu mi-a produs nici un fel de frustrare cât de mică de ce-aş fi schimbat-o??!). Se anunţa o zi minunată, iar mulţimea de fotografii şi albastrul preponderent al cerului o vor dovedi.
Personal. A fost ziua în care am coborât prima mea pârtie neagră şi care mi-a făcut plăcere fără să fi fost un obiectiv fixat dinainte. Pur şi simplu Marti m-a chemat, iar eu am simţit că e momentul potrivit. Nu ştiu cum sunt alţii, dar eu sunt mulţumită de mine şi de cum am ajuns să schiez. Sincer, nu credeam că voi ajunge să spun asta…
Mai puteam coborî încă o pârtie neagră şi poate încă una roşie (Marti mi le tot recomanda), dar am vrut să închei frumos cu amintirea neştirbită a primeia şi să abordez totuşi o albastră confortabilă ce ne-a coborât tot muntele până la maşină încheind astfel episodul Schi-Austria-2013.
Ziua 7. A plecării
Concluzii. Rămân la ideea că schiul e ca dansul: mulţi coboară – puţini schiază, mulţi se mişcă pe muzică – puţini dansează. Poţi avea un talent nativ şi să înveţi foarte repede, poţi fi un ambiţios care recuperează prin muncă, poţi fi un visător sau un antitalent şi atunci doar o aliniere de planete să te facă să simţi mişcarea… Un lucru însă e cert: odată deprinse, ambele, şi schiul şi dansul, sunt incredibil de frumoase şi de relaxante.
Şi încă ceva: nu vă lăsaţi, schiul se învaţă! Aici graba chiar poate strica treaba pentru că o accidentare la început de drum te poate îndepărta pentru totdeauna de sportul ăsta. Mie mi-a luat 9 zile să pot spune ABIA AŞTEPT SĂ SCHIEZ DIN NOU şi am avut tot arsenalul de frici cu mine: accidentarea, „demonul pantei”, viteza, anti-talentul etc.
Mulţumiri.
Marti şi Silvana – a fost o experienţă frumoasă să vă cunosc mai bine şi să îmi petrec concediul = vacanţa alături de doi părinţi tineri, de doi români din care cel puţin unul vrea să aducă şi acasă stilul nemţesc 🙂
Andrei – pentru răbdare şi linişte.
Pe data viitoare 🙂
Felicitari, Claudia ca nu te-ai dat batuta si ti-ai infrant „demonii” :D!! Am cochetat si eu de vreo 2-3 ori cu acest sport dar daca ar fi sa mi se puna „pata” sa invat cred ca tot Austria as alege. Prima impresia a si fost cea care mi-a ramas cel mai puternic intiparita, senzatia de libertate, de zbor nu stiu cum sa o descriu. De-a dreptul de vis :). Iti doresc sa te intorci si sa te bucuri de partii de toate culorile! 🙂
P.S. Mi-a placut poza cu bancuta din prima zi si cele cu Alpii din ziua 6.
Am vrut sa comentez si pe picasa dar nu ma lasa, probabil pentru ca esti pe google+ si eu nu :(…oricum mie mi-au ramas ochii la covrigii aia :)). Pe aici nu se gasesc si mie imi plac la nebunuie.
Frumos jurnalul tau, la fel si pozele.
Da si eu cred ca poti invata sa schiezi oricand, totul este sa vrei cu adevarat. De fapt orice se invata daca iti doresti indeajuns.
@Gabi: multam, a fost o lupta crancena in prima ora, apoi au pierdut teren pentru ca ei nu stiau sa schieze ;))
Eu am asociat schiul cu dansul, vara-mea cu plutirea, tu cu zborul 🙂
Si mie mi-a placut bancuta si barvo Silvanei, ca desi era franta, mi-a sugerat sa urcam acolo sa facem cate o poza.
@Larisa: da, sigur e de la g+
Legat de covrigi e ceva ciudat pentru ca aia nu mi-au placut, iar aici in tara mananc foarte des si nu prea fac mofturi, covrig sa fie!
Da asa e, se invata la orice varsta, dar si cand dai de pamant o faci „batraneste” 😀
Parintii sa-si duca copii la schi ca altfel o sa se chinuiasca un pic…
Ufffff…nu ai fost pe Hintertux???? Dar ce conteaza, ai prins microbul si ai inteles ce inseamna schiul industrial. La noi eo bataie de joc pe multi bani, traiasca marea focareala
Bun, deci Zillertal e-o tara? :))
@Marius: au fost pinguinii in prima zi pe Hintertux, insa cum erau putine partii albastre acolo si acelea deservite de teleschiuri, n-am mers(Andrei m-a sfatuit sa le ocolesc 99%, iar accidentarea mea de acum 2 ani a fost dupa o urcare cu teleschiul…)
E drept ca am urcat acolo la Hintertux pentru priveliste si cumva, nu mi-am dorit o provocare prea mare asa fara sa-mi fac incalzirea. Chiar cred ca bine am facut pentru ca sigur nu faceam fata rosiilor din prima zi…
@Ernest: e un fel de stat in stat 😉
Mama mia che fain a fost !!! Eu nu schiez asa ca raman la mers (si intre timp mai zic o rugaciune, macar data viitoare sa am vreme buna. Felicitari pentru curaj :).
In ceea ce priveste transportul pe valea Zillerului, se poate si fara masina insa e recomandat o rezervare facuta din vreme intr-o statiune convenabila, de exemplu Aschau. Nu o recomand degeaba pentru ca am stat in ultimii 2 ani acolo si exista:
1. legaturi directe prin Skibus cu Hochzillertal (si implicit cu HochFuegen peste munte (daca poti cobori o partie rosie)) si cu Zillertal Arena. Multe statii de skibus si calatorie scurta: 15-20 min. Orar convenabil
2. Legatura cu Mayerhofen si zona Penken cu trenuletul (gara in Aschau).
Singura zona care nu este acoperita este Hintertux si aici trebuie facute niste combianatii.
E bine insa de remarcat ca transportul este gratuit pe toata valea daca detii un Skipass valabil.
In rest te admir pentru ca ai reusit sa treci peste toate inconvenientele si sa mergi mai departe cu schiul mai ales ca era atat de simplu sa renunti.Aveai cu siguranta cu ce sa iti umplii timpul in weekendurile de iarna, schiul nu era un „must”…
Iar la final ma bucur ca trupa a fost atat de mare de data asta si s-au putut face combinatii pe partii, astfel incat fiecare sa schieze in ritmul lui dar in acelasi timp sa nu o faca singur.
@Ana: Poate intr-o zi vei face pasul cel mare inspre schi. Am auzit si vazut oameni care au inceput dupa ce-au iesit la pensie asa ca nu-i graba ;))
@Mike: Daca stai la o casuta la sosea se aplica, altfel trebuie sa marsaluiesti si seara si dimineata in clapari si cum casele sunt toate in panta si rasfirate, trebuie sa planifici totul cu grija si foarte din timp. Mai e si trambalarea cu schiurile si ditamai rucsacul ca sa ajungi din Romania pana pe vale, dar sigur nu e imposibila 😀
Exact, era simplu sa renunt si nici macar nu mi-ar fi parut rau ca doar incercasem (o data, de doua ori…) insa un lucru era sigur: asta urma sa fie ultima tragere. Noroc ca am inceput cu plansul, as mai zica careva ca nu-i sanatos!
Cat priveste ritmul, pentru mine schiul e deocamdata ceva idilic si asa vreau sa ramana. Imi pastrez energia si svâcul pentru vreun maraton, sa zicem 😀
Superbe imagini si trairi ce frizeaza absolutul, infinitatea, eternitatea. Sunteti o echipa tare faina. Ma bucur pentru tine, pentru privilegiul de a fi colindat astfel de locuri rupte din Rai.
Felicitari pentru fotografii, au fost un deliciu si un rasfat.
fii buna si corecteaza-mi tu fotigrafiile! :)))
@Multumesc draga Irina, ma bucur ca am facut parte din duminica ta >:D<
superbe alegeri ai facut si timp fain ati avut toti acolo! bravo! 🙂