Fuse și curse multă apă pe Ziller, dar și destulă zăpadă din amontele Alpilor tirolezi pentru ca eu să ajung a patra oară la schi, acel „schi în Austria” de care se bucură românii norocoși. De fapt, distanța România – Austria și faptul că pe la noi autostrada e specie rară (în curs de apariție, dar și pe cale de dispariție…) sunt singurele impedimente. Pentru cei ca mine mai e si anti talentul, iar mai nou e și penuria de zăpadă care se pare că afectează și casele cele mari (stațiunea mi s-a părut mult mai liberă ca în alți ani).
Impresii n-am prea multe, sincer, n-a fost o ieșire grozavă din punct de vedere al momentelor pe pârtie și nici un concediu care să merite efortul de a te reîntoarce luni în birou deconectat și mulțumit… Schiul meu e încă motiv de introspecție, dar un lucru e clar: sunt a naibii de căpoasă, nu știu nici când să renunț, dar nici când să las demonii deoparte și să mă dezlănțui dincolo de frica vitezei. Așadar, mă găsesc dezamăgită și descumpănită.
Mult mai detaliat și mai de folos am scris în Zillertal ediția 2013, o ieșire cu multe poze frumoase a fost și cea din Zillertal ediția 2014, dar despre ediția 2011 n-am scris nimic, că doar mă întorceam acasă cu un genunchi accidentat încă din prima zi, cea în care mă urcasem pe schiuri pentru întâia dată, iar melancolia acelei întoarceri mă urmărește încă. Prin acea îngenunchere schiul m-a pierdut dinainte de a mă cuceri.
Așadar, nimic personal, povestea se reduce (pentru cititori) la doar câteva fotografii cu Alpii aparent domesticiți de imensul domeniu schiabil, dar încă atât de munți și de intangibili oricât ar râma omul la suprafață 🙂
p.s. Dar schiul de tură, schiul de tură nu mă lasă 😀
Draga Claudia, sa nu te superi dar temerile tale sunt adevarate.
Ai inceput schiul tarziu pentru reflexe de slalom special, urias ca sa nu mai zic de coborare.
Genunchiul tau se poate reabilita dar va pastra „matricea”de pericol la anumite miscari(in special la balansul de pe 1 schiu pe altul la slalom).
Asa ca pentru tine „betia vitezei” va pierde, dar in favoarea zic eu mult mai placuta a schiului de tura(mai o derapare, mai 1 plug, mai 1 pas de patinaj).
Ai dreptate Corina, departe de slalom însă. Am avut zile când abia am luat viraje, când disconfortul și lipsa de entuziasm mă înțepeneau acolo în clăpari… O să iau lecții, altfel n-o să mai risc eforturi care nu duc nicăieri.
Gândul că aș putea cădea la schi (pe pârtie) și asta mi-ar ține pe tușă alergarea sau mai grav, mersul pe munte, mă face să-l detest.
Dacă aș știi cum să schiez, dacă cineva ar fi în stare să-mi descuie mintea și să mă aerisească de obiceiurile prost deprinse plus temeri, sunt sigură că ar putea să-mi placă.
Se spune „schiul e pentru toată lumea”. Se spune…
Claudia ma asteptam sa povestesti cum te bucuri de schi anul asta 🙂 Parca nu ma lasa inima sa citesc si sa cred ce ai scris 🙁
Eu te inteleg perfect caci am fost in situatia ta si inteleg deznadejdea. Pentru mine salvarea a venit de la niste lectii de schi cu instructor. 2 ani de munca, peste 10 zile pe sezon ca sa dezvat si sa depasesc multe automatisme de care nu eram constienta. Dupa acesti 2 ani, am descoperit schiul ca fiind cel mai fain sport din cate am practicat. Acum nu sacrific nici un week fara schiuri, nu imi permite sufletul!
Mesajul meu este de incurajare, te rog nu renunta ca e pacat. Te ajut daca vrei, dar sa nu renunti!
Ce e trist in acest sport, nu prea poti progresa singur. Tre sa te vada cineva, sa te constientizeze de miscarile tale, sa te filmeze si sa iti dea sfaturile potrivite. Dar dincolo de asta, tre sa iti redea increderea in picioare! Cam asta ar fi rolul unui instructor. De multe ori eu ma trezesc ca fac terapie si nu schi. Dar asta e frumusetea pt mine in acest hoby.
Te pup si te astept la niste viraje impreuna!
Felicia
Mulțumesc de încurajare Felicia, dar mai ales pentru explicații. Cert e că în jurul meu sunt oameni care au învățat fără instructori, care s-au autocorectat doar din observațiile celor din jur. Și cu mine a stat A. o grămadă de timp și mi-a explicat, ba chiar repetând după el, au mers bine virajele o perioadă. Apoi… parcă uit cum se face mișcarea, iar statul aplecat în față nu-mi iese deloc.
Sper să mai ningă și să mă mobilizez pentru niște lecții…
Eu am inceput si mai grav cu schiatul. In clasa a 8-a, la prima ocazie pe schiuri mi-am fracturat tibia si am stat 6 saptamani in ghips. Dupa asta timp de 11 ani nici n-am mai incercat sa invat.
Acum schiez la un nivel decent, dar a durat cativa ani sa invat. Un lucru importat a fost sa invat sa cad fara sa doara. Dupa aia e o progresie graduala, cu cat timp schiezi mai mult, cu atat mai comod o sa te simti pe schiuri. Daca inveti sa cazi si constientizezi ca e ok sa cazi, n-o sa-ti mai fie teama, tehnica vine singur. Vine incet, dar te uiti la altii si te inveti.
Chiar e pacat sa-ti fie teama de schiuri, mai ales in Brasov. Toate formele distincte de miscare dezvolta „inteligenta de miscare” (nu stiu cum i se zice altfel), schiatul, alergatul, patinajul, dansul, inotul, etc toate te ajuta sa te misti mai eficient si in restul activitatilor fizice.
Pozele sunt superbe, cred ca era de vis si doar sa te plimbi pe acolo.
Hmm… se pare că ai fost mai ghinionist ca mine. Pe de altă parte ești exemplul perfect că se poate și atunci când mai întâi a fost trauma. Și printre prietenii mei sunt vreo trei accidentați care au revenit pe schiuri și schiază foarte bine, doar temerile mele sunt duse la extrem.
Anul ăsta? Nici o căzătură. Poate ăsta e secretul: să cad, să învăț să cad și să nu mă mai tem de viteză, de pantă, de faptul că s-ar putea încăleca schiurile și mi-aș rupe picioarele 🙁
1. Superbe pozele! 2. De cate ori ai schiat cu instructor?
1. Mulțumesc Mihai!
2. De exact zero ori.
2.1. Explicații și îndrumare am tot primit de la prieteni. Aproape că mă simt oribil că i-am făcut să-și piardă timpul…
Claudia, nu știu dacă te ajută, dar hai să-ți zic ceva: în iarna asta am pus prima dată picioarele pe un snowboard…la vârsta de 38 ani.
2-3 ture pe lățimea pârtiei și apoi cu tupeu. Se pare c-am prins mișcările destul de repede, fapt ce m-a încurajat. De vis! Regretam că nu m-am urcat mai devreme pe snowboard sau schiuri.
Evident, voiam sa mai stau, dar gașca a dat stingerea. Încă o tură, va rog.
Ultima a fost cu ghinion: viteză la maxim și o căzătură urâtă, pe umăr. Câteva zile de abia reușeam să mă îmbrac/dezbrac. Am crezut că-i dislocat. Din fericire n-a fost așa. Am scăpat ieftin.
Mai vreau snowboard?! Bineînțeles 🙂
Eh, vezi, mie îmi lipsește curajul tău de-a te da (la vale, cu viteză). Stau foarte încordată, prea pe spate, doar de câteva ori am simțit relaxare și plăcere.
Sugestia mea este sa incerci 1 singura data o lectie cu un instructor si sa vezi daca se schimba ceva. Viteza? De ce? Se poate cobori si fara viteza, frumos, cursiv.
P.S. Un plugin de genul https://wordpress.org/plugins/subscribe-to-comments-reloaded/ cred ca ar fi util celor care comenteaza aici.
Total de acord Mihai, și cu încercarea și cu pluginul. Am avut opțiune de subscribe și nu-mi mai amintesc de ce am scos-o, însă trebuie s-o reinstalez.
Între timp mi-am adus aminte și de ce am renunțat la plugin 😀 La un update a apărut incompatibilitate între versiunea mea de PHP și cea folosită de plugin. Până la alinierea hosting-ului meu, am instalat o versiune mai veche și care pare să meargă. Merci că ai insistat și m-am simțit motivată să rezolv acest aspect.
Cu placere 🙂
Revelion, Rânca, 5 dimineața – pârtia goală. Așa am avut curaj, altfel nu.
La tine cum e? Nu merge nici cu pârtia goală? Nu ești mai relaxată?
Cred ca te putem intelege destul de bine. Am invatat sa schiem (prost) singuri si am terminat definitiv cu schiurile dupa vreo trei sezoane de entuziasm in urma unei caderi pe o coborare „black diamond” care s-a soldat cu un ligament rupt si un genuchi avariat. Avem nevoie de functionalitatea articulatiilor in hoinareli viitoare si am cazut de acord ca schiurile sunt prea riscante… Cu toate astea, te incurajam sa nu renunti la schi si sa-ti gasesti un instructor si un ritm care ti se potriveste tie.
Păi și eu tot pentru hoinăreli mă păstrez… iar ligamentele cu kinetoterapie și fizioterapie se „refac”. Am probat eu…
La noi s-a suprapus o coliziune bicicleta masina cu cadere pe acelasi genuchi si apoi o simpla si banala saritura de pe o piatra au rupt ligamentul. Concluzia medicului a fost operatie, aducerea unui ligament transplantat si legarea lui prin gauri efectuate in os… Timp de recuperare estimat intre 6 – 8 luni cu sanse mari sa nu reuseasca transplantul datorita rejectarii, etc. De schiat nu s-a mai pus problema… 🙂 Dar, inca o data, asa a fost sa fie la noi. Ceea ce nu inseamna nici pe departe ca schiatul nu poate aduce bucurii cand este practicat cu antrenament si pricepere. Noi am neglijat total nivelele de dificultate, etc. si ne-am dus unde nu ar fi trebuit sa fim. Un petec de gheata, o dezechilibrare in viteza, schiuri lunigi, n-au sarit imediat din picior si toate zmuciturile rostogolirii s-au proptit in genuchi… asta este… majoritatea schiaza fara probleme mult mai des si in conditii mult mai dificile decat joaca noastra
Mda, cam multe ghinioane în cazul vostru 🙁 Treaba asta cu „majoritatea schiază fără probleme” mă încurajează și mă descurajează în același timp, încurajare că poate o să vină și la mine acea vreme, descurajare că nu pot să nu mă întreb „ce naiba e în neregulă cu mine??!”
Salut! De ceva vreme am inceput sa iti citesc blogul; am plecat de la subiectul cu plecatul din Canada (sunt intr-un Feeling foarte asemanator cu ce ai trait tu), si incet incet am ajunst si la subiectul de azi: Skiul. E adevarat ca e mult mai usor cand il incepi de mic, nu ai frica aia de a cadea. Dar totul e mai usor cand il faci de mic.
Tot ce pot sa-ti propun e sa insisti. (da pentru un antrenor si da pentru skiuri bine reglate = mai putine picioare rupte sau altele)
Nu pot sa compar cu nimic senzatia pe care o simt cand fac slalom (mai ales cu skiurile astea noi, parabolice) pe o partie curata, dupa ce a trecut ratracul. Fericire, pura fericire, cateodata ma surprind chiuind. Partea nasoala e ca la un moment dat se termina partia…