Lecție de sinceritate pe Sorica: eu nu fac schi de tură, eu urc pe foci și cobor pe pârtii

Titlul spune tot, aș putea să vă scutesc de text. Sau să vă scutiți singuri. Dar o să povestesc această experiență cu care eu sunt împăcată și pe care mă simt datoare să o dau mai departe căci sunt câțiva oameni pe care încercările mele în ale schiului de tură i-a motivat să se apuce. Poate și pentru că nu m-a interesat niciodată să dau bine, să omit părțile nasoale, neputințele, dar am excelat în a mă bucura pentru toate micile victorii. Începătorii motivează și stârnesc spiritul, avansații provoacă invidie și stârnesc tehnica. Așa cum există și nervi când crești un copil, așa există și tot felul de frici în reușitele tale, inclusiv teama (sau mândria) de-a te expune. Cineva undeva va râde de tine, te va judeca, întotdeauna există un priceput arogant care te va atinge unde te doare. Că așa sunt unii oameni, iar când primesc lecții de la propriile experiențe, îmi promit să nu fiu ca ei.

Sâmbătă, 11 ianuarie 2020, Munții Baiului

Când m-am apucat de schi de tură și am investit în echipamentul deloc ieftin, mi-am imaginat că o să ajung și mai mult pe munți iarna, că o să „plutesc” la deal în loc să sap urme (inutile pentru cei care mă urmează la kilogramele mele), că o să schiez satisfăcător la vale. Faptul că am coborât multe pârtii albastre perfecte și câteva roșii rezonabile în Austria m-a înfumurat. Realitatea este că n-am ajuns să fac schi de tură pe munte, ci doar sport pe pârtii amenajate și, din păcate, nici nu mă mai văd făcând mai mult – entuziasmul și credulitatea s-au cam dus. Nu sunt pesimistă, sunt realistă, pragmatică, umilă.

Mă lasă rece textele motivaționale, m-am fript cu o pârtie înghețată.

Prietenii mei cei mai buni Mike și Radu, a doua mea familie, au avut mereu răbdare cu mine. Multe dintre experiențele care contează sunt legate de prezența lor așa cum și pe vremuri când m-am cățărat pe munte am datorat acest lucru prietenilor și conjuncturii. O recunosc din plin, fără ei aș fi experimentat doar drumeția și poate alergarea montană.

De data aceasta am plecat pe foci pe pârtia Sorica din Azuga (pieile de focă sunt dintr-un material sintetic ce se lipește pe talpa schiului pentru a împiedica alunecarea la urcare), să prindem răsăritul sus pe creasta Baiului. Mai ieșisem o dată sezonul acesta în Postăvaru și mă simțeam sigură pe mine.

Sorica era înghețată și m-am ținut tare cât am putut. Cu fiecare scurtă alunecare înapoi, sentimentul de frică și neplăcere înainta. Luna plină se zărea printre copaci, Bucegii se întrezăreau și ei, cerul avea în degrade culori ireale. Mi-am dorit schi de tură ca să fiu pe munte și, iată, urcam tot mai sus pe munte. Se putea face treaba asta la fel de bine cu încălțări de alergare și snowline (colțari ușori)? Desigur! Aș fi povestit pe alt ton.

Pârtia asta mi se pare înclinată cap-coadă, nu are nici o padină să-ți tragi sufletul. Încercam să nu pierd urmele aderente de ratrac, acolo unde era lustru nici bățul nu reușeam să-l înfig. Și inevitabilul s-a produs când mai aveam doar o sută de metri până la linia orizontului. Am căzut, scurgându-mă doar puțin, mai greu a fost să scot schiurile, să le asigur între ele și să mă ridic.

Ca să mă retrag în stânga spre pădure, a trebui să sap trepte, dar reușeam unele mici, abia să încapă vârfurile clăparilor, iar bețele înfipte cu putere abia prindeau un vârf de siguranță. Încordarea era multă și încercam să o transform în concentrarea de care chiar era nevoie.

Pașii erau mici, prea mici, nu îmi permiteam să pășesc mai mult de o lungime de clăpar. Bețele în dreapta, în susul pantei, schiurile legate între ele în mâna stângă, casca în rucsac – împrăștierea ar fi fost cel puțin dureroasă.

Adrenalina nu e și drogul meu. Am simțit că îmi ia o veșnicie să ajung la marginea pârtiei, până în ultimul moment mă vedeam alunecând stupid fără oprire pe pârtie sau, cu haltă, în pădure. Încercam să nu mă gândesc la prea multe, deși mă luau gândurile pe dinainte: alpinism iarna? niciodată! mă câcâi pe o pârtie amenajată, dar pe o vale de abrupt! sau traversând o limbă de zăpadă – exclus!

Am reușit să ajung la mal, să apreciez „pământul”, în zăpada înghețată de pe margine mă puteam odihni și calma tremurul din picioare. Mai sus, Mike se retrăsese și ea la margine și dădea schiurile jos. Radu reușise cumva să urce pe partea dreaptă.

Sus era vânt, erau Bucegii înroșiți de răsărit, iar eu eram pe munte. Am trecut de la emoții la bucurie, căci toate la timpul lor cu intensitatea lor. Pe munte e valabil mai mult ca oriunde carpe diem. E timp pentru introspecții după – vezi cazul de față.

Etapa cu dat pieile de focă jos și pus înapoi schiurile m-a înghețat puțin – nu e întotdeauna la fel?!? Măcar acum aveam casca acolo unde și protejează ceva: pe cap. Am rașchetat prima bucată cu un plug așa de încordat că n-am mai avut picioare sau nervi să continui. Pârtia era ca o tablă, iar eu nu eram pisică.

M-am dus spre marginea pârtiei, am desfăcut schiurile începând să cobor la pas. Zăpada părea perfectă să înfig călcâiele. În stânga pădurea părea o variantă sigură, chiar dacă va fi să sap urme – la coborâre sunt totuși spornice. Avansam chiar repede, Radu se dusese, Mike m-a așteptat să vadă cum merge treaba. Îmi știu limitele, iar când nu sunt în stare, salvez timp cum pot. Poate altădată un zvâc de mândrie ar mai fi vrut să încerc.

După ce am asigurat-o pe Mike că vin și eu repede și i-am ascultat canturile zgârâind ritmat liniștea, am mai înaintat vreo zece metri până să ating impasul. Zăpada devenise foarte tare, clăparii se mai înfigeau doar dacă loveam și, ghinion, pe stânga se înclinase versantul și nu mă mai puteam retrage prin pădure – doar dacă urcam înapoi o porțiune. Pfff! Pârtia devenise cea mai sigură variantă de coborâre și am acceptat firesc și rapid decizia pragmatică: înapoi pe schiuri!

N-a fost simplu să prind schiurile în legături cu riscul de-a nu scăpa ceva la vale, dar cu stat jos, ridicat, sucit, răsucit, luasem postura mea clasică de schior timorat. Îmi vine acum să scriu că am schiat până jos, dar e mai corect să spun că am coborât pe schiuri. Unele viraje au fost ok, altele chinuite, cvadricepșii ardeau (măcar doar ei, nu și tălpile ca pe vremuri!), iar în cap suna metronomul salvator fii în control!  fii în control!

Nu chiui de bucurie când cobor pârtii, dar le cobor. Sunt mândră de mine când merit, mă dojenesc când ezit. Probabil nu o să revin curând pe Sorica, dar pe schiuri cu siguranță da. E ca mersul pe bicicletă, nu evoluezi, dar măcar nu ai uitat ce știi deja (nu am o înclinație pentru viteză și asta se vede la schi, la mersul pe două roți și uneori chiar la alergare pe coborârile abrupte, dar am o înclinație pentru munte și un instinct de conservare cu care sper să îmbătrânesc pe unde-mi place).

Nu știu ce epopee va mai scrie următorul episod (alea plictisitoare sunt mai sănătoase), dar până atunci mă bucur sincer pentru toți începătorii care își expun, cu sinceritate, temerile și bucuriile. Unii rămân începători toată viața și aleg să nu mai vorbească despre asta într-o lume atât de social-media-competitivă, dar nu e și cazul meu 😛

Sudoare pentru frumusețe. De pe ultima bucată de pârtie pe unde deja urcam cu schiurile în mână…

Când te vezi scăpat, zburzi! Foto: Radu

Mike și Radu, eu și Mike

Dacă tot am făcut o panoramă, să scriem și niște repere (de-asta mi-au înghețat mâinile, nu de la dezlipit pieile de focă)

Foto: Radu. Cam așa erau culorile dimineții noastre…

p.s. Am dat de aceste link-uri cu mine schiind înafara pârtiei. Pe blogul de față nu în altă parte! Și mi s-a făcut poftă de zăpadă și de visat – „poate într-o bună zi”…
1. februarie 2015, Oslea, Munții Vâlcan
2. februarie 2015, Straja, Munții Vâlcan

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.