Schi de tură, încă o zi pe munte

Spre deosebire de copii, adulților nu le ajunge o primă și singură zi pentru învârtirea pe toate părțile a unei jucării noi. Până la plictiseală ori doritul alteia mai bună sau mai cu moț, adultul savurează jocul în sine, jucăria devine o unealtă în căutarea a ceva mai mult: un timp petrecut pe sufletul său, desprins de rutină și obligații.

Exact așa simt că stau lucrurile legate de mine și noua mea jucărie: echipamentul de schi de tură. În acest caz jocul este plecarea cu entuziasm de acasă, reîntâlnirea cu prietenii, schiatul în sine cu lecțiile sale și dorința de a îmbunătăți constant, dar ținta atinsă spre care jocul converge, pentru care jucăria a fost anume aleasă este timpul petrecut pe munte. Încă o zi pe munte. 

Când: sâmbătă, 24 ianuarie 2015
Pe unde: Sinaia, Cota 1400 – Cota 2000 pe drumul de vară și retur
Cine: Claudia, Mike, Radu, Miha, Vio, Octavian, Mati
Link-uri: album foto (voi mai adăuga)

Să nu fiu înțeleasă greșit, nu tratez defel mersul pe munte ca pe o joacă.

Vremea ușor neprietenoasă și zăpada puțină au transformat această tură într-una orientată mai mult pe exersare și acomodare la condiții decât spre idilica drumeție pe schiuri de care am avut parte cu o săptămână în urmă. Rațional vorbind, mă bucură această alternanță de vreme bună – vreme rea, ajută la conștientizarea raportului om-munte și crește cu adevărat nivelul experienței montane.

Îmi place muntele indiferent de haina climatică pe care o îmbracă, chiar și când nu sunt lăsată să ajung prea departe.

clăparul din stânga arată cum am legat eu lesa, la cel din dreapta am aplicat informația găsită pe net

La capitolul eu și schiul de tură am făcut ceva progrese. Urcatul pe zăpadă înghețată e cu totul altă poveste, pieile de focă au și ele o limită a înfrânării, să-ți cunoști echipamentul e o chestiune de experimentare și preocupare. Mie preocuparea îmi cam lipsește, dar mă gândesc că pe dată ce am ieșit de două ori pe schiuri și am dobândit o oarecare idee despre cum stă treaba (plus că mi-am mai domolit din poftă), o să fiu cu adevărat interesată să aflu mai mult.

Un fel de „repetitio est mater studiorum” a fost și punerea/scoaterea focilor de mai multe ori pentru a mări dexteritatea, desfacerea/prinderea schiurilor din/în legături cu accentul pe utilitatea leselor în condiții de pantă când schiul fără stopere poate aluneca nestingherit la vale.

Mi-e clar acum că mai am multe de aflat despre clăparii mei (la sportiva starlet), am văzut prea bine că nu-i suficient să-i încalț, trebuie să găsesc reglajul potrivit de strângere a clapelor, înclinarea care să-mi permită o coborâre comodă, până și numărul de șosete pare să conteze.

Un echipament ușor este apreciat nu doar când e folosit ci și când e cărat. Nu mi-a venit să cred cât de lesne m-am mișcat cu el prin autobuz și metrou, atât la dus când se presupune că eram odihnită cât mai ales la întoarcere. Clăparii i-am pus într-un rucsac de pânză, altul decât cel de 20l cu care am mers în tură, iar schiurile le-am purtat într-o mână fără să mă chinui cu ele cum îmi amintesc de cele de pârtie.

Urcarea. Am parcat la Cota 1400 chiar înainte de barieră. Prin pădure, insule de zăpadă din loc în loc astfel că ne-a rămas să urcăm pe pârtie. Chiar și pe pârtie ~ drumul de vară, am avut porțiuni unde am căutat zăpada, asta în timp ce ocoleam zonele de gheață. Din acest motiv destul de rar venea cineva de sus și chiar dacă telescaunul a pornit la un moment dat, era mai tot timpul gol.

Mike alunecă, Miha o „ajută” să se ridice; în cele din urmă am alunecat și eu chiar dacă focile mele sunt noi

am ocolit o zonă de gheață mergând pe lângă drum și am sfârșit sprijinită de brăduț ne mai reușind să înaintez pe pantă

Radu s-a dus înainte ca să aibă timp și de câteva coborâri în Valea Dorului, eu cu Mike și Miha am urcat temenel cu stat la vorbă, înțelegând prea bine din starea vremii că nu e ziua în care să luăm muntele cu asalt, ci doar să ne bucurăm de aer curat, ceva mișcare și o zi petrecută departe de oraș. Am aflat mai târziu că cealaltă trupă (Mati și OctaVio – de când aștept să inaugurez acest joc de cuvinte-nume!) au urcat pe un vâlcel îngust din zona pârtiei Carp pe care era ceva mai multă zăpadă, dar cu un plus de peripeții datorită înclinației.

Dacă inițial am avut vreo oră de soare și vizibilitate pe când ne apropiam de Cota 2000 a venit norul și ne-a băgat în ceață. La Cotă am făcut pauză de băut ceva cald transformând prețurile în euro ca să ne simțim ca-n Austria. După reunirea găștii am pornit să dăm o coborâre pe Valea Dorului.

Vârful cu Dor într-un nor… moment surprins la urcare, apoi nimic nu s-a mai văzut

Episodul Valea Dorului. Afară se instalase decorul alb complet, de sus până jos, în care uneori distingeai omuleți gri în căutarea direcției celei bune. Am dibuit noi pârtia și am pornit la vale. Pârtia era înghețată, alunecarea un soi de derapaj continuu, picioarele mele deja protestau. M-am oprit la un moment dat și am decis să urc înapoi căci nu simțeam nici o plăcere și nici un prilej de învățătură. A rămas și Mike cu mine, am pus schiurile pe rucsac căci sporul părea să fie mai mare decât urcatul pe foci. Mike a venit cu ideea să sărim gardul și să urcăm la foci înafara pârtiei. Trecute dincolo am dat schiurile jos de pe rucsac, le-am asigurat legându-le de clăpar, am pus focile (după cum vedeți, mereu de făcut câte ceva). Ne-au prins din urmă și cei care duseseră pârtia până la capăt și am urcat împreună, prilej bun de poze cu chiciura ce se prindea de noi văzând cu ochii.

urcând pe lângă pârtie având ca reper gardul, Radu & Miha

gardul dispare în ceață, iar la câțiva pași era instalația de telescaun – se auzea mai mult decât se vedea

Coborârea. Am ales pentru siguranță tot drumul de vară pe care urcasem (pârtie roșie ca și cotație). Nu se vedea nimic, abia se dibuiau stâlpi de marcaj turistic sau cei de pe marginea pârtiei. Aveam dubii dacă sunt în stare să cobor pe schiuri până jos însă am fost plăcut surprinsă că m-am descurcat mai bine ca săptămâna trecută pe Sorica, chiar dacă uneori am întors în plug sau am fost la limita căderii. Nici picioarele nu mi-au mai tremurat așa de tare, iar tălpile au durut aproape de suportabil – e drept că și eu am încercat să caut un reglaj al închiderii clăparului cât mai comod și încă nu simt că am găsit configurația perfectă.

Pe măsură ce coboram creștea vizibilitatea, iar norul aflat deja deasupra noastră începuse să ningă mărunțel. Mai jos unde drumul devine foarte îngust și mai mult un jgheab cu gheață, am hotărât că ajunge atâta schi, să nu-mi forțez norocul. Mike și Vio mi s-au alăturat, am dat schiurile jos și le-am prins pe rucsaci urmând ca vreo jumătate de kilometru până la 1400 să-l mergem la clăpari. Mie una mi s-a părut o decizie bună, era cam prea multă gheață și cam deloc zăpadă, sigur m-aș fi chinuit inutil.

nici căratul ăsta nu e simplu, dacă nu prinzi schiurile cum trebuie te deranjează la mers, dacă nu ești atent poți lovi pe cineva, dacă e să pici… pe care parte o fi mai bine??!

La mașini ne-am reunit cu toții, ninsoarea era tot mai pornită și oarecum lapoviță astfel încât toate hainele și lucrurile erau ude – plus chiciura culeasă la Cota 2000 și care se topea de zor.

Concluzii. Chiar și pe o asemenea vreme simt că am avut multe de învățat și de câștigat, de la tehnică până la încredere, de la o brumă de mișcare pe munte la o zi cu prietenii și chiar pot nota și o mică victorie: prima mea experiență pe schiuri de tură a fost exact pe același traseu, atunci am urcat, dar n-am fost în stare să cobor pe schiuri cu toate că zăpada era cu mult mai bună – acum am reușit! Tura de atunci a avut însă parte de un apus superb peste Valea Dorului, găsiți link-ul (Munte şi schi de tură la Cota 2000) trecut la recomandările de sub această relatare.

Trupa: Miha, Mike, OctaVio, Radu, Claudia & chiciura în plete de pinguini

p.s. Anul acesta „am dat” șase zile de schi în Austria pe investiția în echipament de schi de tură + (deja) două zile de „acțiune”. Că îmi place mai mult varianta de tură nu mai încape vorbă, însă experiența coborârii pe pârtie ajută enorm celei din-afara pârtiei. Nu mă simt încă pregătită pentru coborârea offpiste, dar asta vom vedea în episodul următor 🙂