Șaua Joaca a dorului meu. Mărturisiri

M-am dus să văd, în sfârșit, munții, am privit minute bune spre creasta pe care nu voi ajunge curând, mi-am desfătat privirea cu galbenul culmilor peste care seceta sau toamna au scris deja un nou capitol, dar m-am recules cu adevărat în fața unei grote miniaturale. M-aș fi făcut furnică și m-aș fi ascuns o vreme acolo…
Poate că despre asta e vorba când mergi pe munte, să-l impresionezi pe singurul om care așteaptă cu adevărat să fie impresionat: tu.
Cât despre această impresionare, fiecare înțelege ce vrea, cât vrea, dar în materie de munte nu cantitatea sau vârfurile sau admirația/invidia celorlalți te fac montaniard, munțoman sau oricare alt titlu la care oricum nu ader și de care încerc să mă delimitez cât pot.

Drumețiile modeste „de mamă” din ultimii ani au avut o constantă: Șaua Joaca. Locul de unde poți privi mai de aproape creasta Pietrei Craiului și unde poți ajunge cu un efort decent dacă ești însărcinată sau cari un bebe sau îți testezi răbdarea cu capriciile unui copil mic.

Însărcinată am fost vara după serviciu, cu Miruna de un an și ceva am fost primăvara la brândușe, iar acum a venit rândul toamnei cu o Mirună de „apoape tei” ani, o vârstă care la capitolul mers pe munte se mulează pe dilema din poveste: nici călare, nici pe jos.

În ultimele luni am mers destul de rar pe munte, lucru care nu mi-a picat deloc bine și pe care îl gestionez destul de greu păcălindu-mă sau alinându-mă cu cele câteva alergări săptămânale pe Tâmpa. Conjunctura a făcut ca aceasta vară să fie una numai bună de uitat, cu excepția câtorva zile în care am trăit totul cu maximă intensitate și bine am făcut, probabil presimțeam seceta

Aș vrea desigur să nu mă mai plâng și să vă descriu romanțat plimbarea mea de duminică, dar acesta e un blog și chiar dacă link-ul ajunge și pe facebook, locul unde putem impresiona sau stârni necerute sentimente în ceilalți, adevărul e că îmi pasă mai mult de acuratețea amintirilor mele decât de vremelnica prezență pe o rețea socială. Cu atât mai mult cu cât în ultima vreme tot mai mulți „oameni de munte” îmi cad toxici, se pare că fb-ul întrece muntele în scoaterea caracterelor la iveală.

Acestea fiind spuse, câteva ore pe poteci însoțite cu prietenii apropiați (tot mai puțini și ei) devin o adevărată terapie în ciuda faptului că prezența unui copil aduce și momente de bucurie, dar și extra oboseală și tot felul de situații încordate care nu-și au locul.

Un avantaj în mersul cu copilul e că observi muntele pe îndelete, te poți uita la un copac bătrân minute bune bucurându-te că povestea lui e încă una verticală, nu ratezi nici o floricică de pe marginea potecii, asculți pădurea și păsările și cu siguranță nu transpiri. Evident că nu ajungi prea departe în ritmul ăsta și că la un moment dat imaginația adultului nu ține pasul cu a copilului, dar nici copilul nu ar evolua dacă ar fi ținut pe loc, astfel că părintele trebuie să inventeze o nouă poveste pentru a înainta. Cu toții.

În popasul din poiana de dinainte de Șaua Joaca mi-am luat cu intenție doza de soare în obraji și pe pleoapele închise și încă pot să simt căldura aceea impersonală, dar intimă pe care adierile vântului o îndepărtau ca pe un fluturaș în timp ce pajiștea chiar era plină de fluturași și lăcuste și greieri pe care statul nostru în loc îi scotea la iveală văzului și auzului. Senzația era de petrecere a gâzelor înainte de prima brumă, primul ger, prima zăpadă.

Miruna rupea iarbă și ne-o așeza în palmă, iarba cădea și Miruna punea alta și tot așa…

Recunosc că m-am desfătat mai mult cu detaliile traseului decât cu punctele lui forte. Când priveam spre creastă, frumusețea și spectaculosul veneau la pachet cu dorul a fi acolo sus. Să mă bucur de albastrele gențiene ițindu-se proaspete când iarba e deja aspră și trecută era o bucurie mai pură, neîntinată de lipsuri. Și-atunci de ce să urc mai sus de prima gențiană?!? E o întrebare pe care din păcate mi-o pun des sau care îmi este adresată. Inconfortabilă întrebare. Genul de libertate la care am visat eu și la care nu mai îndrăznesc să visez este să aleg oricând și oriunde dacă continui să urc. Eu, dacă.

Dar normalitatea care îmi așază tumultul și-l limpezește după viitura zbaterilor interioare e aceea când potecile se scurg ușor la deal și prea repede la vale căci povestesc cu prietenii. Devine parcă mai ușor să privesc Bucegii care arată oricum impresionant în lumina tot mai caldă a după-amiezii. (Ce-aș mai urca pe văile dinspre Bran!) Și copilul e mai cuminte când se diversifică vocile din jur și oboseala, în sfârșit! se adună.

Coborând pe traseul de urcare de la MPC, m-am întrebat dacă regret că nici anul acesta nu alerg la maratonul ce înconjoară Craiul. M-a surprins puțin răspunsul că nu regret, îmi doresc să simt atmosfera așteptându-l la sosire pe Andrei, poate chiar alerg cu Miruna la cursa copiilor. Vreau să revin într-o toamnă, dar nu acum la capătul unei veri cu atât de puține ture pe munte când, crudă ironie, genunchii sunt mai obosiți ca niciodată.

Și poate totuși ajung pe creastă înaintea primei zăpezi – mi-am permis să sper asta în timp ce ne grăbeam spre mașină și spre somnul amânat al Mirunei care nu mai voia la munte de data asta, ci să prindă trenul. Mai voia și să se joace în nisipul excesiv al drumului – secetă mare – și în brațe, și pe jos, și să vadă trenul, și să bea apă, și să aibă băț, și să se spele cu nisip, și să…

pentru fiecare lună a anului fără zăpadă, muntele are o gențiana (aici G. ciliata)

lumea privită de la 89cm are cu siguranță alte dimensiuni…

Relaxare cu fond muzical de greieri și lăcuste…

Trupa reunită

pe mâinile prietenilor

Noi trei. Foto: Radu

3 Comentarii

  • Ah, ce bine simt tot ce scrii și gândești! La mine a trecut vara și n-am ajuns nici la munte, nici măcar bicicleta n-am scos-o la plimbare. Iar copila e mare, nu-i “vina” ei – sau e, indirect, măcar să fi venit de la ea o dorinţă cât de mică. Sunt perioade. Trec și vin altele, dar în cele din urmă ne întoarcem la ceea ce contează pentru noi.

    • Roxana, „călătoria” ta din vara aceasta e una… uau! Memorabilă! În asta se măsoară cred eu timpul, verile, anotimpurile: în ceea ce am făcut memorabil. Te poți duce cu bicicleta la facultate 😉

  • Uau, fotografiile tale sunt grozave. Chiar mă fac să simt că sunt acolo. Dar trebuie să aștept mult timp pentru vacanță 🙁

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.