În sfârșit, Säntis și creasta Lisengrat

În sfârșit! pentru că Säntis, cu „doar” 2502m, cât un Omu al nostru, este în masivul Alpstein, aproape de unde locuiesc. Prin urmare, îl tot văd de când ne-am mutat aici și oricine altcineva în locul meu n-ar fi lăsat atâta timp să treacă! Dar eu am așteptat momentul perfect, n-am simțit „urgența”. Pe de altă parte, deși are telecabină și un mini centru construit acolo sus, am vrut să-l urc pe jos, iar Säntis cere vreme bună și poteci uscate, dacă nu vrei să cari echipament extra. De-altfel, Alpstein-ul superior e plin de creste pe unde pasajele aeriene sunt mai lungi decât te-ai putea aștepta. Un fel de nu contează înălțimea, cât contează… ascuțimea.

• Duminică, 3 septembrie 2023, Alpstein
• Traseu: Wasserauen (860m+) – Lacul Seealpsee – pasul/șaua Wagenlücke (2074mm) – Säntis (2502m) – creasta Lisengrat – pasul Rotsteinpass (2120m) – „satul” Meglisalp (1517m) – Lacul Seealpsee – Wasserauen
• În alergare (pe unde s-a putut): Ștefan, Lorenzo, Claudia
• Date: 23km, 1700m+, 5h, strava
• Camera web cu video panoramic de pe Säntis

Acum, după ce mi-am făcut o idee, nu regret că nu m-am grăbit în acești aproape doi ani de Elveția și-am așteptat fereastra potrivită, de timp și vreme. Cum prima ninsoare a fost în septembrie, și anul trecut dar și acum, iar zăpada de pe sus se dă mai greu dusă, nu aș parcurge astfel de trasee pentru o primă dată în condiții alunecoase, respectiv înghețate. Sau pe ceață, să nu vezi nimic. Încă sunt precaută în ce privește Alpii, mai ales cei care nu sunt așa celebri, ca Dolomiții de exemplu.

Wasserauen – Säntis, două ore de urcuș rapid

Tura a fost pusă la cale de băieți și, deși am avut o oarecare frică de-a nu ține pasul, nu puteam rata combinația de vreme bună și „liber de-acasă” (sâmbăta fusesem cu Miruna la Lacul Lunersee, iar Andrei făcuse o tură mai lungă combinată cu o via ferrata, astfel că era „rândul meu”).

Prima parte până la lacul Seealpsee îmi era cunoscută și a trecut repede… deși este o pantă foarte înclinată. Băieții povesteau, eu gâfăiam alergând sau mergând, orice numai să nu simt că îi încetinesc. De la lac am continuat pe firul văii, de unde totul era nou pentru mine. Crestele Alpstein-ului se arătau tot mai multe într-un degrade zimțat, accentuat de apariția iminentă a soarelui. Drept să spun că e greu să alegi la ce să te uiți mai întâi…

Marcajul banda roșie apare pe o categorie largă de poteci, de la unele lipsite de riscuri la cele care au cablu și cer atenție sporită. Și cu cât urci și devine mai stâncos relieful, cu atât cresc șansele să fii surprins. Cert e că de la jumătate în sus, Alpsteinul nu este pentru cei cu rău de înălțime. Nu e cazul meu, dar am și eu alte frici, mai ales cele legate de zăpadă.

De când a răzbit soarele și s-au înmulțit bolovanii, energia mi-a crescut considerabil și n-am mai avut sentimentul că aș încetini micul nostru grup. Îmi venea să zburd mai repede spre vârf, dar în același timp să mă bucur și de lumea stâncăriilor.

E incredibil cât de mult schimbă entuziasmul perspectiva lucrurilor, cum nu mai simți arzime în gambe și nu mai auzi gâfâitul sau inima bubuind în piept, sau că aerul rece al dimineții în umbra „zidului” ți-a amorțit fața și „lupți” cu mestecarea unui baton sau faci eforturi de vorbire (că n-aș da vina pe engleză).

Serpentinele pe grohotișul gri au trecut mai repede și mai ușor decât anticipasem, poate și pentru că voiam să ies mai repede din umbră. Pe partea cealaltă a zidului, soarele încălzea tare plăcut, de aceea am invidiat-o puțin pe o doamnă ce ședea acolo pe iarbă și… atât.

O nouă căldare și urme și mai clare ale ghețarilor. Doline și lapiezuri, calcar alb, crenelat, de-mi venea să-mi trec palmele peste fiecare stâncă, morene de grohotiș gri sub care ai impresia că încă mai doarme un sloi de gheață. Un petec prăfuit de zăpadă, imprimat cu urmele ibecșilor, căci doar ei pot viețui pe-aici, e dovada că vara nu-i destul de lungă.

Urcușul final poate părea înclinat sau expus pentru unii, dar pentru mine e terenul perfect cu pus mâna pe stâncă, tras de tine, împins în picioare. Mai aproape de munte de atât te poți simți doar la cățărat. Pentru coborâre, cablurile oferă și confort mental și siguranță.

Finalul a fost o surpriză pentru mine, am crezut că e la capătul primelor trepte, unde era și o terasă, dar Ștefan îmi spune că nu-i acolo, e mai sus. A urmat trecerea printr-un coridor acoperit și apoi alte trepte până când da, am ajuns pe adevăratul vârf. Construcțiile sunt destul de mari și impresionante și totodată enigmatice: la ce-or folosi?!? antene, obiective militare și/sau meteorologice?

De pe vârf până la coridor am revenit prin interiorul unei „clădiri”, un fel de mini muzeu etajat cu multe informații geologice. Evident că erau și toalete și magazin de suveniruri și lift și cine știe ce alte chestii. Privit de departe, Säntis pare să fie doar o stâncărie pe care s-a montat o antenă, dar pe cât te apropii, zona construită se dovedește mult mai mare (ceea ce crezusem eu că e un gard roșu, era de fapt o clădire cu vreo două etaje cu roșu pe la ferestre…). Nu e ceva nou ca elvețienii să construiască chiar pe vârf de munte, dar n-ai cum să nu admiri cum au făcut asta.

Säntis – pasul Rotstein sau Creasta Lisengrat

Chiar de lângă Säntis se intră pe creasta Lisengrat. E un sentiment de delimitare bruscă între toată antropizarea de pe vârf și revenirea pe munte, pe cont propriu. Bănuiam că are doar la început o scară și câteva cabluri, cât să se facă trecerea peste stâncăriile ce străjuiesc Säntis-ul. Cel puțin așa se vedea de sus. Cum îmi plac astfel de trasee, nu mi-a părut rău că zona asigurată s-a tot prelungit.

Cablurile își au desigur rostul, „poteca” – cioplită în stâncă, uneori cu trepte, fiind destul de aeriană cu hăuri de ambele părți – poate fi destul de aglomerată, trecerea unul pe lângă altul cerând mai mult decât un simplu Bună ziua / Grüezi!

Și deși am parcurs-o în ritm de drumeție, cum altfel, au fost și porțiuni unde pașii s-au legat frumos în alergare, fără să existe riscuri. Dacă n-ar mai fi și coborârea de-acolo, destul de lungă, zău de n-ar merita un dute-vino pe creasta asta. Pentru cine se simte bine pe stâncării, e locul perfect.

Interesant este că deși am plecat de dimineață și am făcut două ore Wasserauen – Saentis, un „super timp”, ne-am întâlnit cu multă lume aici sus pe creastă. Probabil urcați și de mai aproape, gen Wildhaus sau chiar cu telecabina, însă asta-mi confirmă ce am mai observat și în alte ture: elvețienii sunt matinali, pe după-amiază potecile sunt destul de goale, dacă nu pustii.

În pas am făcut o mică pauză, cât să ne tragem sufletul. O stăncuță alpină, ca un graur mai rotofei, fluiera de zor pe acoperișul cabanei, atrăgându-ne periodic atenția. Trei drumeți își tot aranjau lucrurile în niște rucsaci mari. Peretele de stâncă, pe care un marcaj bandă roșie indica continuarea spre Altman, dar fără să întrevadă foarte clar direcția, străjuia întreg locul ca un paravan. Fără el, n-ar fi existat cabana aici, pe un petec destul de mic de teren plat între două văi adânci. Era ceva atemporal în tabloul acesta, ca o fotografie alb-negru ce se developa atunci sub ochii mei.

Și cu aceasta, dacă e să număr și ieșirile cu Miruna sau prietenii, am ajuns la tura numărul 14 în Alpstein. Destul de mult, un număr care mă surprinde, dar în același timp mai sunt destule zone total neexplorate, mai ales crestele, plus cele câteva trasee albastre pentru care mă încearcă deocamdată prudența. Momentan vreau doar să mă bucur de munte rămânând totuși în zona mea de confort, chiar dacă trăiesc lângă Alpi – munții pentru care mulți vin de departe, cu eforturi logistice și financiare pentru trasee celebre și parcurgeri curajoase, iar eu…