Pășim pe zahăr pudră, din arini zahăr pudră se scutură din prea multă neclintire. E atât de liniște că ai putea-o confunda cu gerul, dar nu simt frigul, dimpotrivă. Mă scutur treptat de emoțiile cu care am urcat multe trepte din canion, dar nu și de fireasca uimire cu care pereții de stâncă și fuioarele de gheață mi-au încărcat simțurile. Vuietul înăbușit al apei nu se mai aude de-acum, dar vizual continuă să-mi curgă.
Înaintea noastră doar alte două perechi de urme au decupat pudra, lăsând vederii frunzele arămii ale toamnei deja amintire. Nu suntem singuri, în cetatea înmărmurită a stâncăriilor pe care copacii goi ni le dezvăluie, ne însoțesc țipete scurte de păsări nevăzute, zborul unei ciocănitori surprinse, urmele unui urs ce se alătură din loc în loc potecii. Urcăm de o vreme și va mai dura, în felul ăsta nu m-aș putea vreodată sătura de urcat.
duminică 2 decembrie 2018, Munții Piatra Mare
Claudia & Andrei
Traseu: Dâmbu Morii – bandă galbenă – Canionul Șapte Scări – Cabana Piatra Mare – Vârful Piatra Mare – Cabana Piatra Mare – Drumul familiar, bandă albastră – Dâmbu Morii.
În cifre: 17-18km, 1200m+, 5h
Cu exact șapte ani în urmă, pe un 3 decembrie 2011, am parcurs aproximativ același traseu, în doi. Dacă atunci venisem în țară după două luni de delegație în Cehia și aveam multe doruri de alinat, inclusiv dorul de Carpați, de data aceasta ne-am reamintit cum e să fim doar noi pe poteci de munte, fără Miruna.
Păi cum, se poate și fără copil? Se poate și e chiar indicat, un cuplu are nevoie de un timp doar al său, iar în natură deconectarea, sau reconectarea, se întâmplă mult mai firesc și mai generos. Tocmai de aceea le suntem tare recunoscători prietenilor noștri Mike și Radu care au venit cu ideea de fi babysitter-i pentru câteva ore, ofertă care deși ne-a găsit nepregătiți, a fost de nerefuzat! O altfel de aventură pentru ei, o reinventare a prezentului pentru noi.
Am intrat în traseu la 12:15, o oră acceptabilă de când stăm la Brașov și mai ales de când avem copil. Nu mi-am amintit mai deloc drumul de la Dâmbu Morii spre canion, dar memoria s-a trezit brusc la vederea țurțurilor: măi, dar eu numa’ iarna ajung în canionul ăsta, când se lipesc mănușile de balustradă?!? Și chiar așa a fost, mai ales la scara a treia, cea mai lungă, unde vă spun fără modestie că nu m-am uitat în jos de curajoasă ce (mai sau nu mai) sunt!
Cât despre bocanci, chiar dacă a fost zăpadă puțină în Piatra Mare și cu niște șosete de lână ar fi mers foarte bine și niște încălțări de alergare cu talpă adecvată, bocancii cu adâncitura aia a lor dintre toc și pingea, m-au făcut să pot prinde cu încredere treptele rotunde, unele dublate în gheață. Altfel, pe Familiar la vale, am căpătat dureri de glezne de la atâtea pietre – acum sunt sigură că bocancii mei de trei sezoane sunt de fapt, de iarnă, rigizi cum doar zăpezii îi place.
În fața cabanei am prins pentru câteva minute soarele înainte să se ascundă după platou, acasă aventura în trei se desfășura la orizontală – se dormea – motive numai bune să urcăm totuși și pe vârf, să folosim la maxim orele dăruite de prietenii noștri. Muntele a continuat să fie pustiu într-o zi de duminică, lucru care m-a mirat, dar pe care l-am interpretat și ca pe o favoare personală necerută… împlinită.
La ieșirea pe platou, la granița dintre umbră și soare galben, era vântul. În continuare nu îmi era frig, dar telefoanele ni s-au descărcat subit și închis singure. Am scăpat cu câteva poze în completarea unei amintiri unice, pe care timpul o va încălzi romanțat, deși sper ca sărutul pe fugă să-și păstreze aceleași buze reci…
Am coborât de pe munte o dată cu întunericul, la lumina frontalei, povestind una-alta pentru a scurta lungul Drum Familiar. Chiar și în turele astea de suflet nu scapi de senzația lui „ce e prea mult, strică”. Acasă totul ne aștepta în chip minunat, copilul fericit, mâncarea la cuptor, numai bine de stat la povești cu prietenii-familie, de încălzit degetele sau obrajii înghețați – dezirabilă și repetabilă senzație de obraz fierbinte!
