Bun loc de revelion la Bunloc, început de an pe Piatra Mare

Ultima noapte a lui 2015, senină și înstelată, ne-a găsit în curtea cabanei Sava de pe Muntele Bunloc privind depresiunea Brașovului plină de lumini, dintre care unele se aprindeau și luminau efemer, spre încântarea privitorilor înfofoliți zdravăn: artificiile. Prima noapte a lui 2016 ne-a găsit așa cum ne-a lăsat 2015, împreună, căci sufletește ni i-am alăturat și pe cei care au lipsit fizic. Bunloc-ul e fără îndoială un loc bun să faci revelionul, cred că a fost cea mai faină priveliște de care am avut parte până acum în noaptea dintre ani, fără să te deplasezi: de la fereastră sau hai, mai fă doi pași afară prin zăpadă.

1 ianuarie 2016, Masivul Piatra Mare
Drumeți: Claudia, Mike, Andrei, Radu, Vintilă; ne-au mai însoțit: Monica, Ștefan, Gabi.
Traseu: Cabana Sava (Bunloc) – banda albastră – Cabana Piatra Mare – bandă roșie – Vârful Piatra Mare (1843m) – Cabana Piatra Mare – bandă roșie – Dâmbu Morii – triunghi albastru – Cab. Sava
Datele turei: 20km, 9h, 1470m+
Album foto: Revelion la Bunloc, Piatra Mare și Ciucaș
Harta (muntii-nostri.ro):

Mi-am dorit ca prima postare a lui 2016 să fie despre munte. Și m-au încolțit atâtea subiecte, pe care în sinea mea le numesc toxice pentru că scot la iveală mâhnirea adusă de păcătosul spirit de observație, dar le-am rezistat. Habar nu am ce să scriu. Despre tură? Hm… v-am tot povestit ture, nu sunt de-ajuns descrierea, harta, pozele? Pentru mine nu (sic!), iuțeala pasului și dragul de umblătură vin la pachet și cu rândurile de după.

Pe 1 ianuarie la zece jumătate pornim în tură. Începem cu un deal zdravăn care ne descheie, una după alta, gecile. Când să devină ușor și frumos căci poteca e o lungă curbă de nivel, se dă un amestec de copaci căzuți peste care sărim și sărim… E soare, e zăpadă, pădurea de pe Culmea Arsă e ca un basm prin care niște vijelii au doborât copacii, dar nu și povestea. Vijeliile au jerpelit rochiile, dar nu frumusețea zânelor.

Pădurea nu e vrăjită, altfel animalele ar umbla aceeași potecă cu a oamenilor. Urmele lor doar o intersectează, doar cea a ursului a însoțit banda albastră vreo zece metri. Cea a veveriței s-a oprit lângă un copac în care, fără îndoială, a urcat. Ciutele or fi alergat sau or fi stat la taifasuri două câte două cum și noi oamenii stăm în drumețiile noastre?!?

Gerul Anului Nou se strecoară în supra mănuși și în fibrele înflorate ale bandanelor, dar adevărata bătălie se dă cu obrajii: iar obrajii zâmbesc. Așa e pe munte când tot ce îți dorești e să tropăi cu orele și să te bucuri de sălbăticia lui, zâmbești, îți râd ochii. Momente ca acestea, simple, un grup de prieteni printr-o pădure ninsă și scăldată de soare, mă conving (a câta oară?) că mai importantă decât orice realizare montană e să nu-ți pierzi capacitatea de a te bucura de munte în întregul lui: de la poale spre vârfuri, de la desimea pădurilor la goliciunea stâncăriilor, de la poteca largă la descifratul locurilor unde ne amăgim temporar că muntele e mai frumos, mai sălbatic… mai al nostru.

De când mă plimb prin pădurile Postăvarului ce coboară până la porțile orașului sau, mai bine zis, orașul urcă în pădurile Postăvarului, am înțeles că la acel colț de natură după care tânjim lacom contribuie și piticul din mintea noastră. Dacă te bântuie depărtarea de tot și toate, atunci o să gonești ca o ciută neliniștită până-n creierii munților și o să vrei tot mai departe de fiecare dată. O să fii tot mai greu de mulțumit și încercările vor fi tot mai grele și cu atât satisfacția mai mare că le-ai depășit. Iar în ziua în care vei obosi și vei apuca domol o potecă oarecare, o vei lua de la capăt, căci muntele are acest dar de a ne regenera, inclusiv ambițiile.

Am cam deviat de la poteca turei noastre. Sau poate nu. La Cabana Piatra Mare am luat decizia înțeleaptă de-a nu ne opri decât la întoarcerea de pe vârf. Mike a intrat totuși cu Monica și Ștefan, căci ei făcând o tură mai lungă și cu rucsacuri mari, aveau nevoie de popasul cald. Și bine-a făcut, căci la cabană ne aștepta Gabi, vechi prieten al găștii noastre (și om de mare omenie pentru o proaspătă mutată în Brașov – subsemnata se-nțelege).

Curând aveam să duc dorul pădurii cu cele -15 grade ale ei, când trecerea de la umbră la soare era întâmpinată cu bucuria autoindusă a falsei încălziri. Înălțimile Pietrei Mari au cerut tribut îndurarea vântului aspru și amorțirea tot mai dureroasă a picioarelor. Soarele avea niște dinți maaaari ce nu s-au lăsat înșelați de voia bună, de săriturile noastre ritualice și alte caraghioslâcuri făcute toate pe o grabă nerostită.

La adăpostul soarelui orbitor, Bucegiul fierbea nori sub vârful Omu, mai spre vest se rânduiau crestele Pietrei Craiului, Iezerului, Făgărașului. Ciucașul, Grohotișului, Baiului își arătau coamele albite ridicate din blana pădurilor cu rosături-poieni, unde cei cu vedere bună disting și vreun acoperiș de stână. Prea frig să zăbovești pe vârf, dar nu destul de frig pentru a îngheța șuvoiul de priveliște montană ce-ți curge în retina nesătulă…

Coborârea, ah coborârea, când picioarele înghețate au propria voință și te duc prea repede la vale! Ne-am oprit la cabană, mi s-au aburit lentilele, am dat ochelarii deoparte, dar n-a fost chip ca aparatul foto să se bucure de mușcatele înflorite de la fereastră. Sau de halba aburindă cu ceai de cimbrișor cules de pe coasta Pietrei Mari. Sângele a început să circule mai cu bucurie, iar extremitățile să tresară vii, sătule de pișcăturile amorțirii. La cabană nu era multă lume, doar prieteni ai cabanierului și cumva am înțeles: sunt zile din an pe care vrei să le dedici oamenilor dragi și chiar e sănătos să faci asta.

Spre Dambu Morii aveam să cunosc un traseu nou, Drumul Familiar. Un drum lunguț, dar ușor de mers, pe care am vorbit mai tot timpul cu soția lui Gabi și nici n-am simțit cum am ajuns pe fundul văii. Prietenii noștri au plecat spre casă, iar eu și Vintilă am rămas să îi așteptăm pe Radu, Mike și Andrei, căci între timp ne cam răsfirasem, în mintea mea inexplicabil de mult. O vreme am mai avut parte de căldura coborârii rapide, dar mai apoi așteptam tot mai înfrigurați să apară din pădure frontalele celorlalți. Cumva, îmi place frigul acela nerăbdător, deși nu-l îndur ușor, frigul de la margine de apă curgând și cu stele deasupra împânzind tot mai mult cerul pe măsură ce crepusculul se stinge.

Revenirea la Bunloc a mai cerut o oră de tropăit la deal, binevenit tropăit, căci mișcarea aduce căldură și poftă de mâncare. În plus, altfel intri în cabană după o zi de răbegit, altfel te bucuri de adăpost și de compania prietenilor. Și dacă în noaptea de revelion ne-am lungit onorabil dincolo de miezul nopții, de data asta somnul avea să vină mult mai repede. Ba chiar spre rușinea noastră, a se consemna că ne-am întors cu destul de multă băutură înapoi, ori noi îmbătrânim ori ce e cărat cu spatele se consumă… chibzuit??!

Jurnalul lui 1 ianuarie este mai mult o pagină de jurnal și mai puțin o descriere a turei. Poate în sinea mea sper ca mai mult să vă lăsați inspirați de ceea ce scriu decât de cifre, trasee și desigur, fotografii. Recunosc, traversez o perioadă de înmuiere, de potolire, mă bucur de natură fără să amestec și intensul în treaba asta. Nu simt nevoia unor ture ieșite din comun, deși uneori mi-e dor de a sta în față cu măreția muntelui, de a scotoci prin locuri alese, de a-mi pune la încercare puterile și priceperea, de a mă bucura de neumblate și de a scrie jurnale ceva mai… epice, cum ar spune prietenii mei Mike și Radu.

P.S. Pentru cei interesați de Cabana Sava: sunt 11 paturi sus la etaj (scara pornește din sala de mese) unele mai mari, altele mai mici, se servește ceai cald (2 lei) și ceva băuturi (sucuri, bere), nu se gătește, nu există apă curentă, dar există izvor la 10 minute distanță, toaleta în curte, în spatele cabanei. A fost cald în condițiile unor temperaturi totuși joase (-20 noaptea), este curat, primitor, iar priveliștea mai mult decât faină. Traseele de urcare, fie că e triunghi roșu dinspre Dârste sau triunghi albastru dinspre Dâmbu Morii se parcurg în 45-1:15 minute, contând desigur și greutatea rucsacului sau stratul de zăpadă (nămol). La cabană este mai mereu cineva, dacă doriți înnoptare e mai bine să sunați înainte. Mi se pare un loc ideal pentru plimbări scurte pentru copii sau pentru bunici cu dor de drumeție.

cine sare pe 1 ianuarie… sare tot anul?!?