Retezat. Actul III. Bună dimineaţa, Retezat!

motto: fericirea mă aşteaptă uneori în singurătatea unui vârf de munte

Acest jurnal, act, poveste, raport de tură sau cum s-o mai numi el, a rămas ultimul ca ordine, dar şi ca cel mai drag. Au fost clipe greu de uitat acolo sus pe care sper să am puterea de a le repeta de câte ori le voi simţi chemarea.

Date „tehnice”

data: 16 august 2011
locul: Munţii Retezat
drumeţi : Claudia
traseu: turcoaz pe harta de la Actul I: Lacul Bucura 2070m – BG – Poarta Bucurei – BG – Vârful Retezat 2485m – BG, BR – Vârful Bucura I 2433m – Lacul Bucura.
timpi: oficial 5-6 ore, eu am făcut aproape 4 ore într-o combinaţie de mers alert cu pauze de poze şi bălăureală intenţionată pe final.

Notă: toate fotografiile și încă multe altele se găsesc în albumul foto Retezat, 14-16 august 2011.

Scena 1. Unde e chemare, e şi entuziasm

Nu pot spune când exact m-a încolţit ideea, dar m-a virusat instantaneu şi nu m-am opus nici o clipă. Cum marţi era ziua plecării, adică a coborârii de o oră şi ceva în Poiana Pelegii, aveam inima tare îndoită că n-am fost tocmai pe Vârful Retezat, care deşi nu e cel mai înalt al masivului, i-a dat totuşi numele. Aşa că mă uit pe hartă, văd cam cum stă treaba cu traseele de legătură şi cu o trezire programată la un 5-6 dimineaţa am toate şansele să mă prindă răsăritul pe creastă, să ajung pe vârf şi să mă şi întorc taman când se trezesc Andrei, Octavian şi Vio.

După sfatul Vioricăi, hotărăsc banda galbenă la dus şi variante pentru întors, Andrei îmi spune cu ajutorul „tehnologiei” la ce oră răsare soarele (6.25) şi ca un copil plin de energie şi de entuziasm mă pregătesc pentru a doua zi: haine groase că e răcoare dimineaţa, borseta cu apă şi dulciuri, Micuţa evident cu acumulatori proaspeţi, harta, alarma pe la 5 şi un pic. Adorm greu, de emoţii, de parcă era prima oară când mergeam pe munte sau prima oară când vedeam Retezatul. Ciudate mai sunt firile umane, mi-am spus!

Am auzit alarma de la primul ei sunet şi m-am uitat afară. Întuneric beznă. Unde naiba să mă duc acum, ar trebui să iau frontala, dar eu vreau să şi văd traseul! Hotărăsc să mai stau în sacul de dormit o vreme până se mai luminează.

– Claudia! Claudia! strigă frate-miu şi soră-mea în cor cu nişte voci incredibil de clare. Sar ca arsă din visul scurt şi la obiect. Iau telefonul să văd ora. Până să nimeresc butoanele sunt îngrozită de faptul că ar putea fi prea târziu pentru a mai pleca în traseu. E 6.10. Pfiiiuuu! Ce uşurare! Mai e timp. În două minute sunt afară din cort, zările sunt albastre, un pic roşiatice înspre est. Pornesc la drum hotărâtă şi zâmbitoare cu ochii după marcajul BG. Aşa descopăr că mi-am uitat ochelarii şi decid să nu mă întorc după ei. O fi bine sau rău, vom vedea, dar chioară de tot nu sunt, iar unde nu văd eu, vede zoom-ul Micuţei.

Scena 2. În calea soarelui răsare

Cum nu dau de BG, las marcajele ce urcă înspre Şaua Judele şi o iau pe de-a-ntregul. Inspirată ideea căci mă trezesc cu stâlpul de marcaj drept în faţă, dar şi cu o problemă: Bucura I e deja cu nasul în soare. Cum se poate una ca asta căci nu văd soarele la orizontul la care îl aştept eu? Se prea poate, dar grăbesc pasul ca să ajung cât mai repede în Poarta Bucurei. Şi cum urcam eu aşa voiniceşte nu pot să nu observ că sufletu-mi trage ca un ogar înhămat la un car cu bolovani. E clar că mergeam mult prea repede şi asta pentru că singură fiind, nu-mi reglez ritmul mersului după nimeni. Reduc viteza de deplasare însă nu pentru multă vreme căci iar mă trezesc „alergând” mergând, cum spune Andrei.

Ajung la Tăul Porţii şi mă uit la crestele ce se umplu tot mai mult de soare, iar soarele nu-i! Îmi pică fisa, cam târziu ce-i drept, răsăritul se vede de pe Peleaga! (într-acolo urca biata Adina iarna trecută în acel ceas rău al dimineţii… şi ultimul). Astea fiind ştiute, nu mă mai aştept să văd răsăritul, dar mă bucur de crestele în flăcări din jurul meu.

Şi când un zgomot se aude în stânga mea, nici n-apuc să tresar! O capră neagră mă privea curioasă de lângă lac. O privesc şi eu, Micuţa e deschisă, o încadrez şi pac, o prind în poză. Sunt tot mai rare caprele negre în Retezat şi nu vreau să o sperii de nici un fel. Mă bucur că am văzut marmote, acum capra, iar ursul sigur nu vreau să-l văd. Ea se retrage şi începe a urca pe poteca marcată. Din când în când se opreşte, mă priveşte şi mă „psfâfâie”. Eu merg foarte încet, să-i las timp să se retragă, dar nici ea nu se prea grăbeşte. Scoate într-una sunetele alea şi chiar mă amuză cum mergem regulamentar pe traseu, păstrând distanţa. Suntem doar noi două şi ecoul căldării.

Urcuşul e greu, abrupt, nisipos, căpriţa dispare după culme, în Căldarea Gemenele bănuiesc eu, care fiind şi rezervaţie le oferă un spaţiu ceva mai protejat (lucru ce mă bucură enorm! Oricum avem atâta Retezat pentru noi oamenii, să rămână şi naturii un colţ doar al ei!).

În Poarta Bucurei soarele mă izbeşte din dreptul Pelegii, puternic şi sus de-o suliţă. Deci aşa stă treaba! Data viitoare ştiu unde să urc pentru răsărit. Mă opresc să beau o gură de apă, îmi dau geaca jos şi atât de mult îmi place lumina încât nu rezist tentaţiei de a-mi face o poză…

Capra cea neagră şi curioasă nu coborâse de tot în căldare, o văd încă cocoţată în umbra versantului privindu-mă. Eh, asta e, draga mea prietenă, pe-acolo nu te pot urma. Şi nici n-aş vrea! Mă simt aşa binecuvântată doar să văd astfel de animale, încât n-aş vrea să le „scot” şi ochii în poze. Ceea ce pe flori nu le iert, dar asta e altă poveste.

Scena 3. Bună dimineaţa, Retezat!

Pornesc spre Retezat ce mi se arată foarte bine conturat la orizont, ca un trunchi de piramidă, de pietre evident, rămase aşa de pe vremea gheţarilor. Cam cum rămân în Bucureşti nisip şi pietre după ce se topesc mormanele de gheaţă strânse de pe străzi şi trotuare (acolo unde se strâng, desigur) doar că totul s-a întâmplat la o scară mult mai mare. Poteca se vede cum merge pe sub creastă, prin stânga ei mai precis, urcând şi coborând destul de multişor şi aşa cum m-am obişnuit deja, nu trebuie să subestimez distanţele.

Îmi place la nebunie cărarea asta căci în primul rând e pe la umbră. Deşi e abia şapte dimineaţa soarele deja încălzeşte, iar eu nu sunt tocmai inspirat îmbrăcată în pantalonii de polar. După o vreme mă însoţeşte şi banda roşie ce apare dinspre Bucura I şi pe care voi merge la întoarcere. În stânga am Căldarea Gemenele cu tăurile ei, în dreapta linia stâncoasă a crestei. Uneori poteca urcă până pe creastă şi se vede în căldările de după ea, Pietrele şi Stânişoara cred.

Îmi trece prin minte să merg doar pe linia crestei că doar sunt pietre aşa cum îmi place mie, dar sunt totuşi singură şi nu agreez ideea de a ieşi din traseul marcat. Un pas greşit, o cădere bruscă de glicemie şi le dau inutil de lucru salvamontiştilor. Asta nu mă convinge prea mult cât faptul că e totuşi a treia zi în Retezat. Ce ştiu eu despre muntele acesta cât să-mi permit să merg pe oriunde îmi trece prin cap?!? Am aşa un sentiment că sunt un copil cuminte… Ajung în Şaua Retezat şi mă uit în sus câta-i muntele de bolovani se ridică!

Urc ce urc şi simt că iar am ambalat motoraşele. Fac o pauză de apă şi mănânc un delicios Făgăraş (în Retezat 😀 ). Nu prea mai pot da jos din haine, doar căciula o schimb cu o bandană. Aşa aş bea toată apa!  Dar n-o beau că mai am cale şi de întors şi e deja foarte cald. În timp ce urc, din piatră în piatră evitând poteca, mă gândesc cu emoţie la cum va fi pe vârf. Îmi propun să-i spun „Bună dimineaţa, Retezat!”, dar apoi tot mie mi se pare prostesc lucru să vorbesc singură cu glas tare. Ar fi frumos, dar nu, e doar un gând pe care îl abandonez repede.

Aş alerga de-aş putea ca să ajung mai repede sus. Doamne, de n-ar fi nimeni! Nici până acum nu văzusem pe nimeni pe creste, vârfuri sau poteci aşa cum mă obişnuisem în ultimele două zile de a vedea mereu siluete la orizont. Dacă vă întrebaţi de m-am simţit singură sau de-am avut momente de singurătate, cu mână pe inimă pot spune că nici nu m-am gândit, dar să mai şi simt! Era atât de bine, de linişte, de familiar totul, mă simţeam atât de în siguranţă pe cât mă simt în curtea casei de la ţară.

Pe vârf e un fel de platou şi îndreptându-mă spre stâlpul cu indicator şi tricolor mi s-au umplut ochii de lacrimi (ca şi acum când scriu…). Pur şi simplu emoţia mă gâtuia într-un mod aproape nebănuit. Am lăsat băţul, geaca, borseta pe o piatră din apropiere şi în faţa unui stâlp de fier şi a unei tăbliţe un pic ruginite, pe fundalul unui şuierat şi a zbaterii continue a micului drapel cu vântul, m-am auzit spunând fără a gândi…

Bună dimineaţa, Retezat!

Premeditasem ce-i drept momentul ăsta, dar reacţia mea m-a luat total prin surprindere. Aproape să plâng în hohote de emoţie şi bucurie! Noroc că vântul bătea rece şi cu ceva putere şi m-a zgribulit atât de tare încât mi-a potolit oarece porniri de femeie-copilă. Am stat o vreme pe o piatră şi am privit în zare. Ştiam că nu va dura o veşnicie clipa aceea, dar am sorbit-o însetată şi am închis-o în mine iubind-o. Apoi am trecut la lucruri lumeşti, adică la făcut poze, băut apă şi mâncat încă un Făgăraş – nu-mi era foame şi nici sete, dar ca să fie, să fie energie de întors.

 

Scena 4. Soare, pietre, soare şi marmota – sperietoare

Nu-mi venea să mă dau plecată, dar ştiu să plec şi să nu privesc în urmă. Primisem ce-mi dorisem şi chiar mai mult de atât; plus că priveliştea din faţă, cu Bucura şi Peleaga şi Păpuşa chiar şi în contre-jour, mă fascina… Să fi fost vreo opt ceasul deja. Poteca a fost o bună bucată de timp aceeaşi, dar priveliştea alta. Şi căldura un pic cam mare pentru cât de îmbrăcată eram. În Căldarea Gemenele vreo patru capre negre păşteau nestingherite, dar destul de departe pentru zoom-ul meu şi mai eram şi fără ochelari.

La intersecţia cu banda roşie, am început a urca pe ea şi credeam că o să tot fie de urcat până pe vârful Bucura I, însă în nici cinci minute eram acolo. Căldarea Bucurei era toată la picioare, ici-colea mai mişuna câte un om pe la corturi, semn că soarele trezise cam pe toată lumea. Ora cred că se făcuse nouă, deci mă încadrasem cu succes în timpul dorit de mine ca nu cumva să fac lumea să mă aştepte. Aici mai fac nişte poze, beau tot restul apei, dar nu-mi prea arde de stat căci e foarte cald şi nu adie deloc vântul (unde o fi plecat vântul ăla rece de pe Retezat??!)

Pornesc pe BR spre Bucura II în ideea că după vârful ăsta dau de banda albastră ce coboară din Şaua Bucurei spre lac însă cum mergeam eu aşa  nu mai văd nici o bandă roşie şi mă cam depărtasem de linia culmii. Lacul şi căldarea se văd mai mult decât clar, deci hotărăsc să tai pe de-a dreptul valea. Evident, mă ţin după râurile de pietre chiar dacă fiind un pic mai neumblate sunt cam „nearanjate” – aveau un balans cam mare.

Mă descurc cu brio în nişte situaţii ce mă pun pe gânduri căci panta era uneori abruptă – nu că aş fi avut unde să cad mai mult de un metru – sau în alta când m-am trezit între două porţiuni de pietre cu o iarbă uriaşă în care intram până la brâu. Am făcut un pas, doi, apoi m-am retras la gândul că e cam suspectă iarba asta atât de mare şi acolo în pantă. Ce-i drept era foarte fină şi se unduia chiar şi la adierile firave de vânt. M-am întors şi am ocolit „lanul”.

Aproape de lac am găsit poteca BA, dar am preferat să cobor până pe malul apei chiar în zona stâncoasă ca o faleză. Şi cum mă obişnuisem eu cu liniştea, aud un şuierat foarte puternic ca acela făcut cu două degete între buze, undeva foarte aproape de mine. Îmi sare inima din piept şi continuă să bată nebuneşte chiar dacă pe o stâncă zăresc vinovatul, o ditamai marmota, dublă faţă de cele pe care le mai văzusem. S-a uitat o secundă la mine, apoi a dispărut fără urmă. Alte şuierături s-au auzit în depărtare semn că „alarma” s-a propagat cu succes. Nici că m-am aşteptat să mai văd marmote! Și așa a și fost.

Am  mai stat o vreme acolo pe stânci, am găsit câteva afine (cam puţine în Retezat pentru câtă poftă am eu!) şi am pornit uşor spre corturi. Lacul e chiar mare dacă îl vezi de aproape. Am mers doar pe pietre pe deasupra apei alegându-le pe cele mai depărtate de mal. Aş fi vrut să fie măcar dublu ca lungime, dar n-a fost. Am ajuns mult prea repede la cort unde mă apuc cu tot entuziasmul să le povestesc isprăvile. De atâta energie, Andrei mă trimite după apă la izvor şi-mi amintesc că da, îmi e o sete de mor! Am avut la mine 750ml de apă, dar cam puţină pentru nici patru ore de traseu făcut la orele „răcoroase” ale dimineţii.

Scena 5. Ultima oră de Retezat

După ce-am strâns toate cele, am început a coborî spre Poiana Pelegii şi a vedea astfel peisajul ce la venire ne-a fost ascuns de întunericul nopţii. Fain, foarte fain! După trei zile de pietre şi cel mult jnepeni, se profilau acum păduri, stâncării, frumoşii arbori de zâmbru (pinus cembra), poieniţe cu flori, pârâiaşe zgomotoase şi înspumate şi la suprafaţă, nu doar pe sub pietre şi în final binecuvântata umbră a pădurii căreia îi cam simţi lipsa în lumea golului alpin al muntelui.

Am întâlnit şi oameni de toate felurile ce urcau spre Bucura. Cei care urcaseră deja un pic mai mult păreau cam istoviţi, cei ce abia începuseră a urca aveau încă zâmbetele pe faţă. M-a amuzat treaba asta, mai ales comentariul unui nenică dintr-un grup de „rotunjori”, care văzându-ne cu ditamai rucsacii în spate a exclamat către ai lui „de-aia sunt aşa subţirei” 😀

În final, mai vreau să spun un singur lucru, poate chiar două: mi-a plăcut mult Retezatul şi l-am simţit ca pe un munte unde e bine să vii singur sau cu cât mai puţină lume cu putinţă. Asta dacă e vremea bună desigur şi dacă te aşteaptă prietenii la cort să mânci o supă la lumina lunii. Şi mi-ar plăcea să revin la început de vară (pentru flori), la căţărat (sunt câteva trasee de 3A, 3B care m-ar tenta), iarna şi în toate celelalte dăţi când s-ar ivii ocazii.

Per total Retezatul mi-a lăsat senzaţia unui munte ce se vrea „ascultat”, ce te invită la meditaţie şi contemplare în lumea pietrelor tăcute şi a lacurilor bătrâne și adânci, a liniştii desăvârşite, dar şi a unui imperiu solar în care spectacolul luminii şi al culorilor e pentru noi, trecătorii, o minune de-o vară ce odată ajunsă la suflet devine o amintire fără de sfârşit.