Retezat. Actul II. Două peste 2500, Peleaga şi Păpuşa

motto: îi poţi rezista unui vârf de departe, dar altfel se gustă tentaţia la doi paşi de el

Date „tehnice”

data: 15 august 2011
locul: Munţii Retezat (din grupa Retezat-Godeanu a Carpaţilor Meridionali, între Depresiunile Haţeg şi Petroşani)
drumeţi : Andrei, Claudia, Octavian, Viorica şi trupa Em’, Irina, Laviniu, Luminiţa, Rudi ce au coborât spre Pietrele

traseu: roz pe harta de la Actul I – Lacul Bucura 2070m – CG – Vârful Peleaga 2509m – Şaua Pelegii 2285m- CG – Vârful Păpuşa 2508m şi… retur.

 

timpi: de voie, dar aş estima la vreo cinci ore de mers lejer cu pauze
surse de apă: izvorul de lângă Lacul Bucura
„cazare”: lângă Lacul Bucura
„comunicare”: un pic de semnal pe vârfuri, dar la telefoanele mai vechi şi mai mult ca sigur, nu în orange (tot menţionez treaba cu semnalul pentru ca foarte multă lume încerca să trimită măcar un sms celor dragi – eu de pildă am insistat de multe ori să le trimit prietenilor mei Mike şi Radu un simplu „salutări de pe Peleaga!” apoi Păpuşa, dar n-am reuşit 😐 )

Planul: de pe vârful Păpuşa să continuăm până pe Vârful Mare apoi Porţile Închise şi revenirea în Şaua Pelegii prin Căldarea Valea Rea. Nu s-a realizat din motive pe care le voi detalia în jurnal, dar care rămâne pe lista viitoarelor reveniri în Retezat, alături de Peleaga – Colţii Pelegii – Şaua Bucurei şi multe, multe alte trasee de creste, căldări şi lacuri.

Aşadar, povestea

Scena 1. Să pornim pe răcoare!

Motive aveam destule, căldura de la mijlocul zilei, ploaia de după-amiază, mai mult decât probabilă şi restul trupei ce cobora, fiind ultima lor zi de Retezat (nu mai pun la socoteală multele ore de condus după până la Bucureşti!).

Traseul cruce galbenă începe chiar din spatele Refugiului Salvamont şi înainte de a purcede n-am uitat să ne umplem toate sticlele cu apă. Nici n-au fost multe de-aia şi scriu… toate. Urcuşul începe parţial greoi până ne ridicăm deasupra unui prag al Căldării Bucurei, într-o zonă superioară a ei numită Căldarea Berbecilor.

Aici, zone cu jnepeni numai bune pentru o pauză de „toaletă”. Cum am zis şi în primul jurnal, e o problemă chestia asta dacă nu o prevezi şi nu profiţi de ocazii, indiferent de momentul când se ivesc.

Din căldare urcuşul devine abrupt şi anevoios căci poteca e toată numai nisip şi grohotiş instabil. Îmi cam resimt genunchii, dar mă gândesc la cei ce urcă cu rucsacii în spate şi uit să mă vait. Noroc că se termină repede porţiunea asta şi dintr-un fel de şa se vede foarte clar Peleaga aşteptându-ne la capătul unui plan înclinat de pietre. Priveliştea e superbă însă. Nu m-aş mai sătura privind!

Bolovanii ăstia bătrâni sunt însă mai prietenoşi decât bucăţile de potecă nisipoasă aşa că păşind dintr-unul într-altul nici nu simt panta. Îmi imaginez un fel de dans şi cred că ar putea constitui un bun exerciţiu de balet sau gimnastică mersul pe astfel de pietre. Dacă aş putea ştii sigur (din studii britanice desigur :P), aş afirma că aşa îţi poţi testa cu brio echilibrul.

Scena 2. Peleaga

Aglomeraţie mare şi zgomotoasă pe vârf, un grup numeros de cehi (bănuiesc) umplu pietrele din jurul şi ocupă locul de poze. Facem şi noi popas să ne tragem sufletul şi să ne regrupăm. Soarele arde deasupra, dar şi vântul e ceva mai puternic aici sus aşa că ne retragem sub nişte pietre. Mâncăm una-alta şi plănuim continuarea fiecare după puteri şi chef. Vio şi Octavian au în plan Porţile Închise, eu la fel, Andrei însă nu prea are chef şi nici nu e încântat cine ştie ce de Retezat. E prima oară şi pentru el când vine aici după nişte ani buni de mers pe munte şi îl simt cum rămâne fidel Craiului, Bucegilor şi altor munţi unde relieful diferă de la o înălţime la alta şi nu se rezumă doar la… pietre. I-au plăcut totuşi lacurile fără de care muntele i-ar fi părut total anost. Acum, gusturile nu se discută. Eu încă n-am găsit munte care să nu-mi placă şi nici de munte, munte, munte! nu m-am plictisit 😀

Hotărâm totuşi să mergem măcar până pe Păpuşa care e doar cu UN metru mai jos de unde suntem acum, doar că până acolo se trece printr-o şa ce pare dezarmant de jos. Ne rugăm de cineva să ne facă o poză pe vârf, e cam greu să ne încadreze de-atâta popor cât e în jur. Coborârea nu se anunţă deloc prietenoasă şi Andrei care mai are şi alte probleme înafară de lipsa motivaţiei abia merge.

Scena 3. Jos-sus şi iarăşi jos-sus-jos

Rămânem ultimii, eu presimt că se duc naiba planurile de dimineaţă, de cald e cald, sete mi se face într-una, dar mai e cale lungă şi apă puţină, mai bate şi vântul, îmi resimt genunchii pe coborâre şi mă uit la noua urcare spre Păpuşa. Măcar sunt pietre şi e cât de cât mai interactiv.

În Şaua Pelegii îl aştept pe Andrei, răbufnesc un pic de ciudă că ne mişcăm aşa greu şi apoi, evident, îmi pare rău. La mine e un mecanism ciudat de ambiţie, când îmi intră ceva în cap, greu mai pot renunţa. Dacă de dimineaţă hotăram să mergem doar până pe Peleaga era ok, dar dacă mi-au intrat Porţile alea în minte, s-au şi închis acolo! Cu alte cuvinte, trebuie să mai lucrez la chestia asta cu readaptarea situaţiilor din mers dacă e nevoie. Nu ţineam morţiş să merg acolo, dar îmi era foarte greu sa accept că nu mai merg. Uf, uf, uf!

Urcuşul pe Păpuşa a fost mai în dorul lelii ca să zic aşa. Încercam să ţin linia abruptului din stânga căci dinspre Valea Rea se mai simţea o mică boare de vânt salvatoare.

Sus pe vârf i-am regăsit pe Vio şi Octavian şi după pauza de rigoare am dat o privire crestei pe unde trebuia să continuăm, apoi poteca de coborâre abruptă tare se profila ca un „pe data viitoare” şi în raport cu care revenirea pe Peleaga părea mult mai atrăgătoare. Am încercat din răsputeri să trimit un sms lui Mike şi Radu şi cu toate că se vedeau atât de aproape şi de clar localităţile de la baza muntelui, semnalul arăta o liniuţă şi aia total neputincioasă. Vio a reuşit însă, deci cred că ţine şi de reţea. Chestia asta m-a pus inevitabil pe gânduri în ideea că în caz de accident sau probleme de genul ăsta nu poţi anunţa prea eficient salvamontiştii sau prietenii aflaţi poate la o oră distanţă pe traseu.

După cum lesne se înţelege, ne-am întors pe acelaşi drum. Cel mai greu urcuş mi s-a părut cel din Şaua Pelegii pe Vf. Peleaga. Când am ajuns sus eram epuizată (se pare că mersul încet mă sleieşte de puteri), însetată, arsă de soare şi cu vise cât se poate de omeneşti: o supă la primus şi un somn bun după.

Reîntorşi în Căldarea Berbecilor şi la jnepeniş facem iarăşi cuvenita şi necesara pauză de toaletă cu toate că sus pe creste era multă lume şi vizibilitatea părea reciprocă. Adaptarea e cheia succesului în Retezat, îmi spun în gând.

Scena 4. Marmotele, supa şi înserarea

Octavian şi Vio pornesc mai voiniceşte la vale căci au în plan să urce la lacuri şi să pozeze marmote. Eu cu Andrei nu ne grăbim nicăieri aşa că mai facem câte o pauză. Foarte inspirată treaba asta căci zăresc o marmotă. De fapt, mai multe şi mă apuc să le pozez apropiindu-mă de pietroaiele unde par a-şi face veacul. Nu ştiu cât mi-a ieşit, dar sunt foarte încântată să le văd şi pe viu, nu doar în fotografiile altora.

Odată cu înserarea ne apropiem de tabăra de corturi, ne aprovizionăm cu apă de la izvor şi mă apuc de făcut supa mult visată. N-a fost rea deloc combinaţia de supă gulaş + supă alfabet, ambele la plic şi noroc de o cazemată liberă în care am putut ascunde flacăra primusului de pornirile vântului de la Bucura. Au apărut şi Vio şi Octavian încântaţi că marmotele au fost la locul stabilit şi toşi patru am dat o raită pe malul lacului, aşa ca la apus de soare.

Prea multe cuvinte sunt de prisos, vă las cu imaginile şi cu entuziasmul unui plan de-a doua zi ce includea răsăritul de soare, Retezatul şi taina unei întâlniri în doi: eu şi muntele.

 

Mai multe fotografii, albumul Retezat 14 – 16 august 2011.