Răsărit pe schiuri în Postăvaru, apus viscolit în Ciucaș

Îmi ia minute bune să furișez din casă, rând pe rând, fiecare lucru, fără să fac zgomotul care ar trezi copila. Mă încălzesc peste poate în hainele prea groase, mă încalț afară pe preș, încui. Parcă era mai ușor să cobor trepte în clăpari! Nici nu ajung bine în stradă că o mașină albă se apropie, încetinește, oprește. În spate am un rucsac, într-o mână am alt rucsac și o plasă cu bocanci, în cealaltă am schiurile și bețele. Toate ajung în portbagaj, mai puțin eu, ce mă cuibăresc energic pe bancheta din spate. Radu e la volan, Mike în dreapta, între noi sunt cafeaua caldă și energia pozitivă cu care matinala oră șase ne prinde în drum spre munte.

Postăvarule, viiin! n-am mai schiat de un an!


Urcăm pe Sulinar, trag prea tare căci mi se pare că sunt lentă (probabil mă compar cu mine alergând), transpir valuri, inspir galopant. Fac pauze de schimbat mănuși groase cu subțiri, deschis fermoare, mutat bandana de la gât pe urechi și înapoi pe gât. Mai sus, vântul se întețește și mă baricadez sub toate textilele pe care le am la mine. Cerul se înroșește, peisajul devine sursă de energie, pulsul se calmează și-mi mai simt doar zâmbetul înghețat peste care la rafale îmi trag cagula.

Ajungem la balcon când soarele mai are puțin până se desprinde de culmea Baiului. Auriul se revarsă peste munte și e pe atât de frumos pe cât trebuie să o luăm din loc… Scot focile de pe schiuri, țin sub tălpi echipamentul să nu mi-l sufle vântul, strâng clăparii cu mâinile deja înghețate. Doi câini jucăuși mă intrigă, cel alb aleargă în cerc, cel negru se tot rostogolește prin zăpadă de parcă ar fi nisip la malul verii.

Mike e gata, teoretic și eu, practic mi-e prea frig ca să mi se moșmondească vreun demon interior, mâinile îmi sunt bocnă pe bețe, e timpul să-mi dau drumul la vale fără stat pe gânduri, ci doar în „plug”. Cum scap de zona de drum cu puțină zăpadă și evident pietre, coborârea începe să se lege și deși îmi tremură cvadricepșii ca frunza-n-vie toamna, virajele și viteza îmi satisfac dorul de schi. Ptii, drace, am trăit s-o recunosc și pe asta!

Zâmbetele nedisimulate ale unei dimineți pe munte. Brașovul sub nori. Bucegii.

Piatra Craiului, molizi încremeniți, eu la balcon…


Ciucaș, „îmi place de tine”


Revenim în Brașov acasă la Mike și Radu pentru un mic dejun copios, schimbat și pus haine pe calorifer, răsfăț cu lichide calde: ceai și mixt de cafea de vreo trei tipuri. Începe să fie prea bine ca să ne grăbim…

Eu nu mai trec pe-acasă azi, sunt „fugită” cu totul, iar Andrei mi-a susținut mica evadare rămânând de pază Mirunei. În drum spre Ciucaș o luăm și pe Rose, iar o altă mașină cu prieteni ni se alătură. Avem în plan să urcăm pe Culmea Bratocea până pe vârf și, deși a nins recent, nu zăpada și avalanșele ar putea fi o problemă ci vântul care în Ciucaș are mereu viteze fruntașe.

În Pasul Bratocea parcarea și oricare alt spațiu de pe lângă e ocupat de mașini. E încă vacanță și lumea pare înnebunită să mai oprească undeva pentru un „selfie cu natura” înaintea revenirii la rutină. Schimbăm planul și continuăm spre drumul ce urcă la Cabana Muntele Roșu, dar acolo e ambuteiaj încă de la intrare. Revenim la Valea Berii care și ea e plină (săniușul e noul grătar), însă Radu știe o sută de metri mai sus o parcare pe marginea drumului.

Sâmbătă, 4 ianuarie 2020, Munții Ciucaș
Trupa: Mike și Radu, Claudia, Rose-Marie, Carmen, Suzi și Iustin.
Traseu: DN1A – Valea Berii – aproape de Cabana Muntele Roșu – Șaua La Răscruce – Șaua Gropșoarele – Cabana Vârful Ciucaș – Valea Berii (hartă de la muntii-nostri.ro).
Date: 19km, 1200m+, 6h cu pauze

Valea Berii e lungă dacă ești singur, altfel e prilej bun de povestit diverse, mai ales între fete ce nu se întâlnesc prea des, dar care vorbesc la fel de mult pe cât de bine aleargă (chiar așa, nu prea știu nicio alergătoare montană tăcută 😀 – o avea vreo legătură?!?).

Drumul spre Cabana Vârful Ciucaș e tot mai neplăcut de-atâta fâțâială motorizată, astfel că facem dreapta pe bandă galbenă spre Muntele Roșu. Chiar dacă continuăm să vorbim, se face liniște, e liniștea potecii de munte. Starea care mă învăluie în paralel cu discuțiile la care iau parte, e una în care nu am vârstă și merg dintotdeauna pe munte.

Felul cum mă simt când merg pe munte e același indiferent de anul în care sunt, de ce mă așteaptă sau nu la întoarcerea acasă. Nu sunt un om mai bun, calitățile nu mi se înmulțesc, dar mă apropii cel mai mult de starea mea naturală. Unii îi spun întoarcere la copilul din tine, dar e mai mult de atât căci n-are legătură cu joaca.

Nu vom „cuceri” înățimi, ci doar o stare de bine și vom fi o zi pe munte. Foto: Radu

În poienița fără nume dar pitorească și imposibil de trecut cu vederea, facem popas. Înăuntrul meu endorfinele amintirilor…

Acum 10 ani arăta la fel. Copacul. Stânca e probabil și ea neschimbată – fiecare observă ce are nevoie să priceapă.

Mai întâi a fost copacul, apoi povestea de iubire. Dar cumva leg povestea de copac. Eu eram deja plictisită de fotografiat cu indicații, el era atent. Cred că și atent la mine din moment ce zece ani mai târziu povestesc despre NOI.

(Jurnalul de atunci – era o tură foto organizată pe carpati.org – nu e doar romantic, dar are niște descrieri pe care le-am recitit cu inima strânsă că nu mai pot scrie așa. Că tot pomeneam mai sus de starea naturală în care nu revenim atât de des pe cât ne-am dori sau credem.)

*

Urcăm pe Muntele Roșu și zările se tot deschid către alte culmi, alți munți. Îmi amintesc parcă de fiecare tură în care am călcat pe această potecă, de brândușele și ghioceii primăverilor, de garofița elegantă a toamnei, de singurătatea absolută sau de însoțirea plină de entuziasm cu oamenii lângă care niciun subiect nu e tabu sau plictisitor.

Nostalgia și rememorările se domolesc când prezentul clipei iese din obișnuit: nu doar soarele ne însoțește, ci și dansul norilor subțiri ca desprinși din gogoașa uriașă a unui vierme de mătase pe care vântul îi sfâșie prin vârfurile molizilor până dispar. De după muchia nordică apar alții, iar ce se-arată venind peste Culmea Bratocea pare să acopere cu totul muntele. Mai are până să ajungă la noi, iar vântul tot mai puternic are ceva ce-mi place: nu e așa de rece pe cât m-aș aștepta.

Norii acoperă tot mai mult Culmea Bratocea. La cât sunt de pufoși, i-aș vrea mai aproape…

Genul meu de basm: „a fost odată soare, senin, nori jucăuși, strălucirile zăpezii…”. Iar trezirea: grăbește pasul, ai rămas în urmă, celorlalți li se va face frig așteptându-te…

Facem o ultimă pauză înainte de a înfrunta ce suflă peste muchie căci decidem să continuăm spre Șaua Chirușca și Cabana Ciucaș, chiar dacă înseamnă măcar o oră de mers prin vânt și posibil viscol. Fiecare pune pe el ce mai are prin rucsac, bonus o pătrățică de ciocolată de la Mike.

Și ceilalți zâmbesc animați, probabil ca și mine sunt încântați că mergem mai departe, îmi era dor de sentimentul că se apropie o aventură. Aventura în sine poate să lipsească desigur. Poate și pentru că prin bătrâna mea geacă Gravity nu trece nimic, mă baricadez în ea ca un arici – simt brânciul rafalei, dar nu frigul ei – lucru de-altfel știut că pe munte vremea e întotdeauna bună, doar echipamentul poate fi nepotrivit.

doar glugile îndesate pe cap și fluturarea continuă a pantalonilor povestesc despre vânt. Altfel zăpada e foarte mică ori complet măturată și n-ai zice că razele soarelui sunt cam ultimele ale zilei…

dinspre Culmea Bratocea norul plapumă se apropie de noi

dacă vă întrebați unde e totuși zăpada ninsă: acumulările, acolo unde sunt, sunt destul de mari

port zâmbetul de munte, cagula Mirunei, ochelarii de bicicletă ai lui Andrei (iar geaca, pe cât de urâtă pe atât îmi e de dragă, că nu e primul viscol împreună). Foto: Rose

Ultima poză înainte de a intra în nor, înainte de a urca spre Șaua La Răscruce. Nu i-aș zice viscol pentru că din fericire a fost doar vânt puternic, fără „grăunțe” care să ne biciuiască obrajii

A urmat de-aici cea mai frumoasă și memorabilă parte a zilei. Nici nu știu cum s-o descriu. Rafalele erau ușor amuzante căci ne împingeau cumva pe rând, mai întâi îl vedeai pe cel din față pășind defazat, apoi urmai tu. La fel și rucsacul din spate era împins cu o jumătate de secundă înainte sau după ce simțeai rafala în umărul stâng. Bețele erau suflate într-o parte, în elasticul care-mi regla gluga se crea uneori un șuier, iar dacă rafala înceta brusc, mă simțeam ca un hopa-mitică clătindu-mă în loc până la găsirea echilibrului.

În curând n-am mai văzut mare lucru, dar poteca a continuat să fie clară. Nu mi-am pus cele mai groase mănuși deși la mâini sufăr cel mai adesea de frig, dar la tâmpla stângă începusem să simt rece (a doua zi am avut, surprinzător, o ușoară migrenă pe partea dreaptă). Doar să aluneci puțin pe o pojghiță de gheață și rafala imediat te dezechilibra, chestie care mi-a arătat cât de ușor cad oamenii pe munte atunci când cad și ne vine greu să credem (sau să acceptăm).

Nu știu cu câți kilometri pe oră zburătăcea aerul pe acolo, dar știu că Radu încerca să speculeze puterea vântului prin alergare și sărituri și aproape că-l invidiam pentru că-i atât de copilăros. Nu eram nici eu departe cu bucuria resimțită – inexplicabilă ați crede pe așa vreme.

Folosim adesea sintagme precum „furia naturii” pentru că ne referim la ce ne deranjează pe noi, dar natura nu poate fi catalogată în funcție de cum ne simțim noi. Într-un mini „uragan” de Ciucaș, rezonabil ca intensitate căci ne puteam ține pe picioare și nu ne-a înghețat sângele-n vene, descoperi că estetica vijeliei e la fel de meritoasă ca o zi calmă de mai-iunie când versanții sunt roz de la rododendron-ul în plină floare și pare că nu se întâmplă nimic decât însăși frumusețea muntelui. La fel ca acum când pare că nu se vede nimic.

Ascunsă de glugă, cagulă și ochelari de soare, cred că am zâmbit tot timpul. Într-o mare de alb în care tot ce poți face e să mergi mai departe, nu eram singură, dar eram foarte aproape de mine însămi. Nu m-am gândit niciodată la viscol ca la un procedeu terapeutic de introspecție, de ascultare a gândurilor, chiar mai pronunțat ca alergarea unde pulsul ridicat te poate limita la preocupările legate de mișcarea în sine.

Chiar îmi era dor de astfel de momente pe munte, de spectacolul vremii schimbătoare, instabile, de senzația că un pic de determinare la momentul potrivit te face mai puternic. De altfel, mulți au continuat să meargă pe munte după ture cu momente delicate, intense, în care au realizat ce temeri sau ce calități au, cine sunt și cât de complexă poate fi întâlnirea cu muntele.

*

Aș încheia cu ceaiul băut în holul Cabanei Vârful Ciucaș. Sau cu tropăitul la lumina frontalei pe forestierul de pe Valea Berii. Cu starea de bine după doza măricică de mișcare și socializare. Acestea se vor uita însă, vor fi înlocuite de alte momente asemănătoare.

Imaginea care îmi vine în minte și pentru care n-am pixeli să vă arăt, este apusul. Un apus intuit în tonurile calde ce-au întinat dintr-o dată ca o cerneală aerul lăptos printre molizii anonimi ce formau orizontul, de parcă undeva departe era o vâlvătaie. Zărisem cu ceva timp în urmă discul soarelui, stingher și alb și plat, lipsit de intensitate și dimensiuni. Până să scot telefonul, norii ca piese de puzzle l-au și acoperit. L-am scos la timp de data aceasta pentru lumina roșiatică neașteptată, dar în poza pe care cu nerăbdare am dorit să o revăd am mai găsit doar o ramă a înserării, cu un peisaj alb-cenușiu ce grăbește drumul spre casă. Culoarea dispăruse ca prin farmec și chiar dacă nu există magie, ci doar trucuri neexplicate pentru priviri distrase, eu știu ce am văzut…

2 Comentarii

  • Pai ce sa zic. Ai scris frumos 🙂 . Te mai luam si in alte evadari din astea, pentru ca vad (dar mai ales stiu) ca iti prieste.

    • Normal că îmi priesc! Ba chiar îmi sunt medicament, intru în sevraj fără o doză serioasă din când în când. În ultima vreme chiar am dus-o bine, și-am scris să-mi pun câte ceva deoparte. Nu știu dacă funcționează ca la homeopatie, să diluez câte o picătură de amintire intensă la un pahar de apă, dar măcar exersez efectul Placebo. Mulțumesc Mike pentru susținere!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.