Răcădău – Postăvaru, din pragul casei

După o așa perioadă de izolare, cred că sunt puțini cei care nu tânjesc neapărat după compania celorlalți. Eu abia așteptam să plec singură pe poteci! E drept că m-a ajutat să știu că e multă lume pe trasee, să nu mă tem că dau nas în nas cu ursul reobișnuit cu liniștea adusă de covid.

Iar dacă o alergare (drumeție) din Brașov până pe Postăvaru și retur nu este ceva neobișnuit printre atleții/drumeții urbei, pentru unii fiind parte din antrenamentul săptămânal, eu am reușit să revin după aproape doi ani, ceea ce mă miră nemulțumitor, dar asta e, blogul și strava nu mint. Când vine vorba de munte, amintirile-mi sunt întotdeauna mai vii decât statistica.


Data trecută când urcam pe același traseu, undeva sus pe Crucur, m-am întâlnit cu trei doamne ce coborau tare iute de picior. Subțirele și sprintene, undeva la aproape dublul vârstei mele. M-am uitat după ele ca vrăjită! Așa vreau să-mi petrec și eu pensia… Mi-au rămas în minte de-atunci, sunt etalonul și în același timp speranța că există și o altfel de bătrânețe:

să am nenumărate riduri, să umblu nenumărate poteci…


Sâmbătă, 24 mai 2020, Masivul Postăvaru
Traseu: Răcădău – Valea Cetății – La Băncuță – Culmea Crucur – Poiana Ruia – Vârful Postăvaru – Crucur – La Băncuță – Poiana Stechil – Șaua Tâmpei – Răcădău.
Date: 24km, 1400m+, 3h30min (3h mișcare efectivă, restul pauze de poze sau hidratare)
Notă: pentru drumeție aș estima traseul la 7-8 ore cu mențiunea că pe Crucur este o porțiune destul de abruptă de urcat, la fel și pe Sulinar, dar oricând se poate coborî în Poiana și lua autobuzul 20 (6 lei călătoria) spre Brașov.


*

Dimineața a aparținut Mirunei. A vrut și cu bicicleta fără pedale („cileta” sau „cicalita”) și la pădure astfel că am ajuns până în zona La Iepure și ne-am întors prin pădure, uuui! uuui! Pitica e curajoasă, nu ca mine, dar rezistența la durere sigur de la mine o are. În timpul ăsta, Andrei a alergat și ne-am reunit cu toții la o pizza. Cu burta plină și cu poftă de Postăvaru, i-am lăsat pe ai mei la somnul de amiază și am pornit-o drept în sus pe Valea Cetății. Și cam așa cred că vor decurge zilele noastre de weekend de acum încolo, făcând sport cu rândul.

Cele cinci felii de pizza mi-au cam tras viteza în jos pe primii kilometri, iar soarele de ora 15 îmi părea de nesuportat. Usturoiului din sosul ăla bun nici că părea să-i pese că mă spălasem pe dinți. Distanțarea socială era acum dublă, mai că-mi venea să mă distanțez și de mine. Noroc că am intrat în pădure și m-am simțit la adăpost de toate, alternând mersul cu alergatul într-o confortabilă singurătate.

Dacă până în punctul La Băncuță am mai fost de curând, de-aici în sus am trăit constant sentimentul recunoscător al revederii. Iar poteca e pe alocuri atât de frumoasă încât m-am felicitat că libertatea mea începe cu Postăvaru, muntele la poalele căruia trăiesc și unde viața-mi e mai frumoasă și mai conectată cu natura fie doar și pentru pădurea ce-o zăresc pe geam când deschid ochii dimineața.

Pe porțiunea abruptă de pe Crucurul Mare mi-am auzit cel mai bine gândurile chiar dacă ritmul și gâfâielile au fost continue. Pe-acolo e mai mereu întunecime de nici păsările nu cântă. Spre deosebire de alte dăți, gândurile mele nu aveau nimic de dezbătut, veneau și plecau frânturi de discuții, amintiri, planuri. Am depășit câțiva oameni, mai mulți erau cei care coborau. Un trafic rezonabil ce-mi asigura sentimentul securității.

Apoi urmează drumul-coridor prin molidișul des, preferatul meu, urcând și coborând lin – numai bun de alergat. Unde soarele răzbate, câte-o floricică sărbătorește lumina.

Din floare în floare și cu pasul zburdând nici nu am realizat când am ajuns în Poiana Ruia. Aici am socotit că am toate șansele să urc până în două ore pe vârf. E și asta o treabă să pleci la ora trei de-acasă și să revii înainte de apus, dar la asta contribuie fiecare alergare anterioară și fiecare experiență pe munte.

Mi-am împărțit dulciurile cu doi căței cam agitați întâlniți pe Sulinar (care nu știu de mi-au ținut calea cu gând pașnic, dar le-am anulat preventiv orice intenție) și până pe vârf am cam tras de mine (când nu erau rafale, parcă mă sufocam de cald). Dacă nu ar fi trecut atâta vreme de când n-am mai urcat, zău că renunțam în favoarea unei lungiri în iarbă…

Aici era ceva mai multă agitație, dar nu de neocolit. Mi-am găsit un colț pentru pauza mea de apă, de poze, de privit spre munții din jur pe care sper să ajung curând chiar și cu plecări la ora prânzului (zilele vor fi tot mai lungi).

îmi era dor de priveliștea de sus și totuși, parcă ieri am fost…

Înainte de coborâre, am făcut un mic ocol pe la locșorul meu cu flori. Unul dintre ele. Pentru fiecare anotimp înafara celui alb am câte ceva de scotocit într-ale florei. Iar alergarea mă ajută să ajung la ele mai repede sau în mai multe locuri când timpul nu pare să fie destul. Pasiuni complementare, dar ce să-i faci cu miopia care nu-mi permite să văd și poteca și florile de pe lângă ea când gonesc la vale 😀 Nu le poți avea pe toate…

Coborârea a mers neașteptat de înfrânată pe Sulinar, m-au durut genunchii, mi-am amintit că am unghii (astea dor și tăiate când le-apucă…) și degete la picioare. Nu reușeam să aterizez pe pingea, doar pe călcâie, iar șocul ajungea drept în genunchi. Nu reușeam să atac panta, ci doar să mă opun ei. Îmi tot spuneam „dă-ți drumul la picioare!”, dar nu destul de convingător. În fine, așteptam forestierul de pe Culmea Crucuru ca pe izbăvire.

Și a fost. I-am dat blană cu mici excepții când mă opream să dibuiesc o mică deviere în stânga spre Vârful Crucuru Mare. Am tot încercat, am găsit niște poieni aparent păscute (de urs?!?), am văzut o vulpe discretă cu o ditamai coadă și am cedat: dacă era ceva de văzut, sigur trecea poteca pe acolo.

Am savurat în schimb liniștea, nu se auzea nici pâs! în desimea grozavă a molidișului, m-am lungit pe o băncuță privind lungul pustiu al drumului și cerul abia strecurat prin pieptenul cetinilor uscate lipsite de soare.

„Traficul” a scăzut considerabil, abia m-am întâlnit cu câțiva temerari solitari aflați pe urcare. Bărbați, desigur. Oboseala și-a făcut apariția serios după kilometrul 15, cam asta e borna atinsă în alergările izolării. Dacă eram pe Tâmpa, trăgeam repede spre casă, dar acum era musai să mai alerg încă minim șase kilometri, mai toți pe coborâre. Și o întunecime pe Crucur (deși soarele era încă sus!) de nu vedeam pe unde calc, rădăcini sau pietre – totuna 🙁

Pe când mă simțeam oarecum dezamăgită de forma mea, obosită și de concentrarea continuă, am reajuns în zona cu poteca lină de pământ din visul oricărui alergător montan, pe care lumina caldă a înserării mi-o făcea cadou. Nici nu știam ce să fac, să alerg în viteză de dragul corpului uman sărbătorind mișcarea? să trec la pas lungind clipa, mirându-mă de-o tânără frunză de paltin răsucită pe toate părțile de vânt?

Răspunsul a fost: și și. Fugă-stop-fugă-stop. Așa am început eu să alerg pe munte, de fapt. Trebuia să fug ca să prind restul grupului, trebuia să mă opresc dacă un detaliu aparent neimportant îmi atrăgea atenția și-mi crea pe loc o poveste.

Pe La Băncuță am trecut în viteză, bateriile se reîncărcaseră, iar traseul știut și umblat spre Poiana Stechil însemna alergare fără griji. Aproape douăzeci de kilometri și gleznele scârțâie (ia uite, am și din-astea!…). Mă simt ruginită și fericită. Obosită și fericită pentru ziua asta când toate s-au legat. În mai puțin de patru ore sunt acasă cu damblaua făcută. Trag din brațe să suplinesc picioarele, zbor peste rădăcini, mă poticnesc când panta se înclină și unghiile protestează. „Atenție, atenție” îmi tot repet când nu simt că sunt în control total, mai ales pe serpentinele abrupte din Șaua Tâmpei spre Răcădău, care mă supun la ultimul supliciu: pietrișul.

Opresc ceasul la bloc după un ultim kilometru alergat tare folosindu-mă de resursele lui „gata, se termină, scap!”. Fac stretching pe scările de sub cireșul plin de roade încă mici și verzi. C-așa-i la munte. Sunt plină de musculițe, multe nu mai mișcă. Numa’ din ochi am scos vreo două pe traseu. Una s-a dus pe gât, bine că n-am apucat să-i simt gustul 😀 Ziua mi se derulează în fața ochilor în timp ce urc pe scări; de când cu epidemia n-am mai folosit liftul, alte uși și butoane de atins în plus, mai bine nu!

Ar mai fi multe de spus, dar după bucuria că am revăzut o parte din muntele acesta frumos și deloc banal, vine faptul că am spart gheața și am mers singură după o perioadă când parcă nu mă mai simțeam în stare, nu aveam tragere. De planuri nu duc lipsă, acum să văd și ce se leagă ca să fie armonie și acasă. Suntem trei, fiecare cu dorințe și puteri și înclinații diferite.

Cert e că uitându-mă la turele faine, sănătoase, îndrăznețe ale prietenilor mei de pe facebook (că na, doar acolo mai afli ce face lumea…), nu am simțit dorință sau invidie sau vreo anxietate că nu mi-a venit și mie rândul… Nu zic că nu mi-ar plăcea sau că n-aș fi în extaz, dar nu mai sunt omul atât de liber încât să mă întrebi la 12 noaptea „mergem mâine pe munte?”, iar eu la 6 fără ceva să beau deja cafeaua la pahar în gara oribilă, dar cine mai avea ochi să o vadă, nas să o miroase când trăiam zilele lui merg pe munte, e tot ce contează?!?
Era.

sufăr de „selfită” din 2009 încoace, dar uitându-mă prin jurnalele vechi, apreciez pozele astea stângace căci îmi amintesc instant de starea de spirit de atunci… Ochii, oglinda sufletului. Ridurile, oglinda timpului. Ce te faci însă cu tehnologia asta care ne „netezește” oglinzile?!? 

2 Comentarii

  • Welcome back pe poteci Claudia.
    Am facut aproape acelasi traseu acum un an in august, dar cu plecare din Poiana si urcat pe Postavaru, inca mai simt aerul de acolo de sus in plamani, mai ales acum cand stau cu masca pe fata la lucru 8 ore pe zi lucru deloc sanatos.
    Foarte frumoase pozele tale, florile si cararea si cerul si muntii acolo sus.
    Sa nu pot ajunge in Romania anul asta ar fi ceva cum nimeni nu are habar cand vor zbura avioanele din nou. Planul B dau o fuga in Quebec city dar sunt 800 de kilometrii si 8 ore in masina.
    Copacii abia au Frunze aici, multi inca n-au, verdele din pozele tale e o inspiratie. De acum asteptam de la tine weekend de weekend alte minunatii, toata vara. Vezi in ce te-ai bagat cu blogul asta?

    • Fiind vorba de Canada, e imposibil să nu găsești un parc natural, un colț sălbatic, un relief stâncos unde să te poți destinde, deconecta. E destul de greu să te detașezi de realitatea epidemiei ăsteia cu toate implicațiile ei, dar în același timp trebuie căutat în jur după soluții simple, chiar dacă nu la fel de mulțumitoare, împlinitoare.
      Și nu-ți fă griji cu verdele, o să vină brusc.
      p.s. Nici la Brașov nu s-au copt cireșele, iar cei din sud deja mănâncă. Ce să-i faci, pământul e rotund și-i fiecare pe paralela lui 😛

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.