Prin pădurea Baiului

Mi-era pur şi simplu imposibil să mai treacă un week-end fără munte.

Update: Aceasta a fost prima tură pe 2012 şi totodată tura cu numărul 50.

Să punem paie pe foc

Primele planuri s-au îndreptat către Cozia, dar cum nu mai prea mai urcase nimeni în ultima vreme dinspre Turnu, eu şi Andrei nu ne-am simţit pregătiţi să bătem primele urme. În vreme ce eu mă gândeam la Cabana Diham ca variantă, Andrei a propus Cabana Gârbova din Baiului, cabană la care nu mai fusesem şi unde mi s-a părut potrivit să mergem într-o tură de o zi să luăm şi noi pulsul zăpezii altfel decât ca pietoni în Bucureşti.

Planul ni s-a părut aşa de la îndemână încât am dat de ştire şi printre prieteni doar s-o mai lipi careva la el. Şi uite aşa ne-am dat întâlnire sâmbătă dis-de-dimineaţă la Gara de Nord.

Destinaţia: Azuga.

Drumeţi: eu, Monica, Cristi şi Andrei

Traseu: triunghi albastru din Azuga spre Cabana Gârbova (cinci ore dus-întors până undeva în inima pădurii) pe Plaiul lui Șoş Mihai

Costuri: 17 lei călătoria cu trenul de tip Regio

Trei la preţ de niciuna

Înainte de a vă spune cât de fain o fost (şi cum cine-o stat acasă poate avea motive de invidie) trebe să vă spun că multe s-au mai întâmplat prin gară de când unii dintre noi n-au mai călătorit cu trenul. Auzind de la Mike că acuma suntem şi noi moderni şi avem automat de bilete, Cristi, cel care-a ajuns primul la gară (cum altfel??!) şi-a cumpărat pe stilul vechi şi sigur de la tanti casieriţa, dar nouă ne-a prezentat maşinăria şi după o butonare prealabilă, ne-a asigurat că e de bine, merge.

Andrei scoate cardul şi se-apucă de selectat opţiuni. Prima hibă e că Azuga nu apărea pe lista cu destinaţii pentru trenurile ce urmau să plece în următorul interval orar, dar alege Predealul şi continuă cu next-next şi alege şi numărul de bilete adică trei şi uite aşa ajunge la partea cu: unde să bag cardul, când să-l bag, cum să cumpăr efectiv biletele. Şi cum ne uitam noi aşa concentraţi, cutia aia mare metalică începe să se printeze biletul. Ne minunăm, îl cercetăm şi pare bun. Încă n-am băgat cardul, n-am plătit, dar biletul e bilet, palpabil. Şi mai ales, e gratis. Şi nu o călătorie, ci trei.

Până când şi până unde
Se întâlneşte stea cu stea?
Un bilet de tren ascunde
Fiecare-n palma sa.
(Vasile Şeicaru, Biletul de tren)

Ca să nu ne lăsam cu una cu două pradă picatului din cer, Andrei pleacă să întrebe la casierie dacă e bun biletul (hi! hi! ne hlizim noi în urma lui). După zâmbetul cu care se întoarce pe buze e clar că e bun. Şi casiera i-o zâmbit cică, gândind poate, că or o venit provincialu’ la oraş ori tot în om are omul încredere, nu în maşină.

Cum-necum, fără să dibuim steluţa, ştiţi voi, aia din reclame, care apare în subsolul paginii şi anunţă dezamăgitor că promoţia se aplică doar când nu eşti tu pe fază, mai studiem odată generosul automat. Avea un mesaj roşu acum ce anunţa că plata cu cardul e suspendată momentan… Cred şi eu, cât să mai fie şi promoţie! Pornim spre peron şi spre trenul Regio 3001 de 6.27 chiar înainte ca soarele să-şi dea cearşaful de pe ochi.

Dă-i baiete drumul că n-avem răbdare

E gata, un şuier, un repede zvon
Şi simt că se mişcă cu noi, salutare
Trec umbre grăbite pe lângă vagon

Oraşul rămâne sclipind în lumină
Biserici şi case, deodată apun
În faţă ne cade o verde cortină
Şi trenul aleargă, aleargă nebun
(Pasărea Colibri, În tren)

Nu chiar verde cortina, ci albă cât vezi cu ochii şi nici trenul nu alearga nebun, ci cumpătat; cântecul se potriveşte însă şi nu seamănă deloc cu cel de acordeon ce a început a răzbate în ciuda aerului de civilizaţie ce părea să domnească în tren. Noroc că cele trei ore au trecut mai repede decât bănuiam.

răsărit de soare din tren
(photo by Cristi că mie nu mi-a ajuns timpul să încadrez :D)

Albă, linsă, neatinsă

Exact aşa era zăpada când de pe trotuar am intrat brusc în traseu. Nu chiar pe cel marcat ci pe cel pe care şi-l amintea Andrei de acum şase ani. Pufoasă şi înaltă, primindu-ne cu uşurinţă până deasupra genunchilor, zăpada ne-a convins după câţiva paşi că prea departe nu aveam să ajungem. Planul de plimbărică de-acasă devenea astfel, imposibil de nerespectat.

Cristi s-a instalat în fruntea micului pluton şi a început să bată urme. Cum voiam să-l ajutăm, şi eu şi Monica am experimentat cum e să fii primul. Greu, iar noi nici nu ne afundam prea adânc, băieţii afundându-se încă un nivel după noi. De-aici trag concluzia că nu e o prea mare afacere cu cei mici în turele de iarnă. Sau e, dacă au în rucsac un termos cu ceai cald 🙂

nici un pas înafara tranşeului –
pare că suntem primii nebuni ce se încumetă pe-aici

dar e ca-n basme de frumos

Andrei e campion la afundări şi nu ne bucurăm pentru el, ci pentru noi

După vreo oră nu ajunsesem prea departe. Am intersectat o vreme un drum forestier pe care zăpada era mult mai mică, însă cum drumul nu mergea unde voiam noi şi nici marcajul nu se arăta pe nicăieri, am urmat totuşi muchia numită tare fain, Plaiul lui Șoş Mihai. Zăpada părea şi mai mare când am părăsit drumul. Până la marginea pădurii ne schimbasem toţi patru la bătut urme. Şi acolo ne aştepta şi triunghiul. Albastru, nu vă gândiţi la amoros sau Bermudelor.

 să nu credeţi că ne concentram prea tare la bătut poteca, momentele haioase se ţineau lanţ mai ales că zăpada nu ne ţinea – aici Monica mă ridica după ce căzusem în timp ce-o ajutasem să se ridice (photo by Andrei)

săpam urme foarte motivată şi de vederea marcajului

Odată cu marcajul a venit bonus şi urcarea. Peisajul, după cum se vede deja din poze era cocoşat de zăpadă, nu de puţine ori uimindu-ne cum pot sta în echilibru blocuri întregi de omăt pe câte o crenguţă şi cum brăduţi întregi se transformaseră în momâi albe.

Cert e că-mi fusese tare dor de munte şi de pădure…

ochi şi peştişori

Monica deschide calea

şedinţă foto între băieţi

bradul plecat până la pământ…

v-am zis că ne ardea de joacă – şi cum altfel, zăpada era atât de pufoasă…

Pe când ne hotăram să ne întoarcem căci mergeam de două ore şi pe gps de-abia păream că ne depărtasem de Azuga, de cabană nu mai zic că părea la zile distanţă, i-am auzit şi pe prietenii Monicăi apropiindu-se. Au avut ceva spor că doar le pregătisem urmele şi i-am lăsat să treacă în faţă ca astfel, să mai mergem şi noi o perioadă. După calcule, tot n-aveam cum să mai ajungem la cabană şi să mai şi ajungem în gară la ora 17 când aveam trenul de întoarcere.

patru drumeţi băteau potecă / prin zăpada cea mare / şi fiindcă ea nu se topea / au mai venit patru drumeţi – şi „generoşi” de noi le-am oferit locurile din faţă

câteodată aveai impresia că geme pădurea de câtă zăpadă ducea în spate…

monumente de echilibru

Tare bine a mai fost să mergem pe poteca cât de cât bătută, iar cei patru nou-veniţi aveau ceva spor din moment ce se „odihniseră” pe urmele lăsate de noi. Fără supărare, dar vă mai aşteptăm şi data viitoare 🙂

Într-o poieniţă tare faină ne-au prins din urmă un grup pe schiuri de tură. Ehee, aşa mai merge! Cum treceau ei peste zăpadă de parcă pluteau şi era aceeaşi pufoşenie prin care noi înotam!

După poieniţă a urmat un alt urcuş şi pe la mijlocul pantei m-am sfătuit cu Andrei. Era deja unu şi jumătate şi cum cerul nu părea să se limpezească, iar ca diferenţa de nivel arătată de gps nu urcasem nici o treime, am hotărât că e timpul să ne întoarcem.

în poieniţă ne-am oprit la poze şi joacă,

un fel de: mâinile sus!

n-aş vrea să trec pe sub când se scutură…

poză de grup cu tranşeul

brazii arătau aşa:

sau aşa:

Nici la vale n-a fost mai uşor căci urmele erau săpate într-un sens, iar zăpada avea chef să te fenteze de fiecare dată când credeai că unde-ai pus piciorul e sigur. Noi fetele, mai reuşeam şi câte-un pas demn de levitaţie, uneori chiar mai mulţi paşi.

Fără să ne grăbim, ne-am dat seama că putem ajunge la trenul de ora trei şi ceva. Aşa a şi fost, în gară am stat vreo 20 de minute timp în care am luat bilete care de data asta au şi costat, dar şi cafele şi ciocolăţi calde de la un automat – cine l-a pus în drum, sigur n-a fost om nebun.

Şi-atunci cobori în vechea gară

Cu gândul că vei revedea
Acelaşi tren de-odinioară
Din care ai plecat cândva
(Vasile Şeicaru, Romanţă între două trenuri)

Fără să avem parte de dramatismul cântecului, totuşi trenul a fost acelaşi cu cel care ne lăsase dimineaţa pe acelaşi peron. Naşul, câţiva călători şi chiar acordeonul erau neschimbaţi. Ba chiar în plus mirosul dinspre toaletele ce spre sfârşitul călătoriei deveniseră de nefolosit.

Revenind la imagini ceva mai romantice, apusul ne-a găsit în tren ca şi răsăritul şi-am urmărit soarele cum se face tot mai roşu şi tot mai jos…

din alte timpuri

alte trenuri

şi alte înserări în drum spre casă…

Simţeam oboseala cum îmi cuprindea trupul, dar era atât de plăcută încât în drumul spre casă aşteptam să apară febra musculară de parcă mi-ar fi fost dor de ea. Turele acestea de o zi mi se par perfecte, sunt nişte mici evadări, ca şi cum ai trişa oraşul furişându-ne de sub nasul lui. Iar când te-aşezi în patul tău şi dormi doisprezece ore după, ore de somn zdravăn şi nu chinuieli de vise şi întoarceri pe toate părţile, te trezeşti cu un zâmbet de adolescent ce tocmai a avut o aventură şi despre care, oricât ai spune, doar tu singur vei ştii tot adevărul.

______________________

Mai multe fotografii: Prin nămeţi în Baiului
Jurnalul lui Andrei (mult mai harnic şi mai la obiect ca mine în ale scrisului): La plimbare prin nametii Garbovei