Primăvară în Munții Măcinului

Dacă primăvara m-ar putea vindeca de toate, m-aş îmbolnăvi pe veci de ea…

Sâmbătă dis-de-dimineaţă am plecat spre Măcin, despre care ştiam ca mai toată lumea că-s nişte munţişori, dar o privire fugară pe hartă cu-o seară înainte, mă lămurise că înălţimea maximă de 467m a Ţutuiatului e compensată cel puţin prin întinderea pe o suprafaţă generoasă.

Drumul spre Măcin

Cu emoţii fireşti ca de fiecare dată când merg la munte, lăsam Bucureştiul în urmă, cuprins în ceaţă şi frig, iar în faţă mi se deschidea câmpia pentru care nutresc o nostalgie ciudată încă din copilarie de când am citit Ciulinii Bărăganului.

Curând ceaţa a început să se ridice şi soarele să dezvăluie verdele curat al lanurilor ce se pierdeau spre orizont. Nesfârşită şi goală, conturată doar prin linii simple cât mai apropiate de planul orizontal, câmpia îmi pare spectaculoasă tocmai prin lipsa spectacolului.

Am trecut Dunărea pe la Giurgeni şi de-acolo peisajul şi pustiul Dobrogei ne-a însoţit până în localitatea Greci, situată chiar la poalele Macinului, sub privirile bătrâne ale Ţuţuiatului. O primă impresie mi-a fost dată de aspectul arid, puţin împădurit şi stâncos pe alocuri ce nu-mi semăna a nimic altceva întâlnit până acum în Românica noastră şi care se termină cu întinderea netedă şi puţin curbată a depresiunii Greci.

Era deja cald şi bine când am coborât din maşină în centrul localităţii. După provizii de apă şi ceapă, ne-am retras mai spre margine că să punem de-o masă la iarbă verde. Am mâncat, ne-am facut puţin „de lucru” în aşteptarea restului trupei, Jimny a urcat experimental nişte pante înclinate, bicicletele au aflat pe propriile cauciucuri ce înseamnă colţii babei (atenţie biciclişti!), eu n-am uitat de-astă vară cum se urcă pe bicicletă, dar am cam uitat să conduc, şi după ce ne-am adunat cu toţii am pornit, în sfârşit, spre munte şi spre Cheile Chediu în formaţie oarecum completă, fără trei temerari biciclişti despre a căror aventură povesteşte Kya.

Tura prin Cheile Chediu și pe culmea Măcinului

Am mers o perioadă de timp pe Drumul Grecilor urmând apoi marginea rezervaţiei marcată de două rânduri de arătură, metodă mai eficientă şi mai „curată” cred eu, decât gardul vechi de sârmă ghimpată din care nu mai rămăseseră decât bucăţi împrăştiate pe câmp.

Din când în când mai întâlneam câte o turmă de oi, ne lătrau demonstrativ câinii „pitici” de la stâne, ne treceau în viteză prin faţa picioarelor sopârle mici şi vioaie încălzite de soare sau ne atrăgeau atenţia ţipetele popândăilor ridicaţi doar pentru o secundă în două picioare ca mai apoi să dispară în reţeaua de găuri pe care şi-au permis-o nestingheriţi în solul bătrân şi arid.

pe sub poalele Măcinului, în linişte mioarele păşteau…

corn înflorit,

La un moment dat, după indicaţii preţioase, am făcut stânga şi-am intrat în pădure. N-aş putea spune cu siguranţă unde, dar cu o hartă în mână m-aş descurca – sper eu. Sunt şi câteva trasee marcate, dar Cheile nu sunt incluse.

Am înţeles c-ar fi existat cândva o intenţie, dar până atunci există… prieteni 🙂 . Pentru început am cam văzut ce înseamnă pădure în Macin, copaci nu foarte înalţi, specii oarecum exotice de stejar, frasin şi salcâm (pe-astea le-am recunoscut eu) alternând cu zone de hăţişuri nu foarte primitoare şi chiar de netrecut după cum aveam să descoperim mai târziu.

Chediu ne-a ieşit în cale ca un firicel timid de apă pe care l-am traversat de vreo două ori, ca mai apoi să facem un prim popas în Poiana cu Foişor, aflată chiar la baza cheilor.

Dacă miră pe cineva nebunia mea cu fluturii, apoi am deja experienţă.
Pe-o ramură înmugurită, fluturaşii înmugureau şi ei,

un nebunatic,

o viorea,

Se spune că în Măcin toate sunt în miniatură, dar nu-ţi poţi imagina îndeajuns până nu vezi cu proprii ochi. Cheile sunt frumoase, relativ uşor de urcat, înzestrate cu câteva cascade şi împodobite de o vegetaţie bogată.

După cele câteva mini-segmente de urcuş mini-susţinut, însoţind micile cascade şi săritori, în stânga se profilează un frumos perete vertical, de granit, care mie cel puţin, îmi confirmă de ce e Măcinul atât de căutat în materie de caţarat. Pur şi simplu… te cheamă.

intrarea în Cheile Chediu,

una dintre cascade,

prin chei; nu mă întrebaţi la ce mă uitam…

brebenelul şi buburuza lui,

o găinuşă albă,

o găinuşă galbenă,

un toporaş(tămâior) şi câmpul lui întreg de toporaşi,

ghiocei,

Am continuat să urcăm pe lângă firul apei, am ţinut stânga acolo unde valea se împărţea în două văi şi la un moment dat am mai făcut o dată stânga urcând pe culmea ce se zărea uşor stâncoasă printre copaci. De-aici înainte, aveam să ţinem culmea până când decideam coborârea spre Greci.

Cum nu exista o potecă anume pe care s-o urmăm am tot alternat urcuşuri şi coborâşuri de vai micuţe, zone de haţişuri sau de pădure cu poieniţe sau plantaţii, zone stâncoase cu puncte preţioase de belvedere de unde stabileam următoarea etapă a traseului.

Termenul potrivit ar fi desigur „bălăureală care mie, recunosc, mi-e un cuvânt tare drag şi care-mi dă un sentiment complex de libertate a copilului din mine, despre care aş putea scrie mult şi bine şi despre care… am mai scris. Printre altele, e ceva ce mi-a plăcut să fac de când eram de-o şchioapă pe dealurile Tehomirului, fără stânci ce-i drept, dar neducând lipsă de… lăstăriş.

pe culmea bătrână…

…vedeai piatra putrezind

depresiunea Greci,

i-am mai văzut o singură dată – într-o poză – dar i-am recunoscut imediat: dediţeii,

dediţelul – rar, preţios, frumos, otrăvitor,

Cum soarele începuse să se lase chemat de orizonturile vestice şi nemărginite ale câmpiei, iar zonele de desişuri nu erau deloc de subestimat, am hotărât retragerea spre depresiune pe firul unei văi, al cărei pârăiaş se vedea strălucind în soare la ieşirea în câmpie.

La alte două văi distanţă se zărea pe-o culme un drum forestier, cel mai probabil vreun traseu marcat ce urcă din Greci, dar până acolo putea să fie şi mult şi puţin în acelaşi timp aşa că să învingem jungla pe de-a dreptul şi să coborâm părea onorabil.

După vreo zece paşi, s-a întâmplat un mic pe-aici nu se trece! rezolvat printr-un ocoliş inspirat şi apoi n-am mai avut parte decât de suprize plăcute: am dat peste poteca amenajată de pe malul pârăiaşului, parte a unui viitor traseu la care din câte am înţeles, se lucrează. Cum şi unele distanţe sunt mini în Măcin, în scurt timp ieşeam în câmp, revenind pe drumul nisipos şi îndreptându-ne spre locul unde ne aşteptau maşinile.

Copacii îşi găsesc uneori Pădurea. În rest sunt condamnaţi de propriile rădăcini…

Să fi fost vreo şase ceasul, nu ştiu, dar mă simţeam plină de energie de parcă n-aş fi mers vreme de patru ceasuri. După această primă întâlnire cu Măcinul, m-am convins că pe munte nu înălţimea îl face Munte şi pe lista vârfurilor unde vreau să ajung cândva adaug şi Ţuţuiatu lângă Moldoveanu.

Altfel, aşa bătrâni şi măcinaţi, munţii aceştia au un farmec aparte, flora şi fauna iţi pot rezerva multe surprize plăcute (şi neplăcute uneori), iar traseele sunt destule, numai să te ţină picioarele. Cu alte cuvinte, încă un munte unde voi reveni cu drag, oricând.

Odată apus soarele, s-a lăsat un frig zdravăn şi până să ne-adunăm cu toţii, s-a lăsat şi noaptea. Noaptea la cort s-a transformat în plecarea la Brăila,  trecut Dunărea cu bacul şi după un somn bun ne-am trezit pregătiţi pentru Vulcanii Noroioşi la care mulţi dintre noi nu ajunseseră încă, dar despre asta… într-un episod următor.

____________________________

De la stânga la dreapta, au colindat Măcinul într-o frumoasă zi de primăvară,

Alois, Cerasela, Gabi, Viorica, Mihaela,

Vali, Dana, Emil,

Claudia şi Andrei.