Ciucaşul mi-a purtat din nou noroc şi pentru a treia oară a fost deschizător de drumuri. Prima oară m-a iniţiat cu adevărat în inima muntelui găzduindu-mi tura solitară, a doua oară l-am cunoscut pe Andrei, acum mi-a arătat că paşii mei nu s-au oprit din mers şi nu se vor opri curând…
unui kinetoterapeut bun și modest
exercițiile sunt cheia unei recuperări eficiente. exercițiile și… răbdarea.
Informaţii traseu.
harta (fragment din Munţii Ciucaş):
Timp parcurs: 4.5 ore mers lejer cu pauze.
Recomandări: traseul marcat este cel mai scurt şi sigur, vremea în Ciucaş e foarte schimbătoare şi fără vizibilitate bună pot apărea probleme.
Album foto cu mai mult poze: Primavara in Ciucas.
Update: RT de la Mike: Scurta alergare
Așteptarea.
Când întâlnirea Asociaţiei Montane Carpaţi s-a hotărât a fi la Cabana Silva din Munţii Ciucaș mi-am spus „asta da noroc pe capul meu!” (se mai pot face încă donaţii de 2% din impozit pentru asociaţie şi banii chiar ajung unde trebuie, adică pe munte! Şi la înscrieri e liber, dragoste şi respect de munte să aveţi!). Se ajunge cu mașina și deci genunchiul bucluclaș nu are nici o șansă să-mi împiedice planurile. Aşadar mult entuziasm şi multe planuri, dar şi exerciţii făcute cu o motivată tragere de inimă.
invitaţie în ramă… (Vârful Ciucaş văzut de pe Muntele Chiruşca)
Conflictul interior.
Vineri s-a dovedit a fi o zi complicată. O nemulţumire fără nume mă bântuia încă de dimineaţă, iar seara a căpătat contur. Amânam să-mi fac rucsacul, parcă îmi era frică de ceva. Nu ştiam ce să-mi iau, e tot iarnă, o fi primăvară, câte perechi, de care mănuşi, în fine! mă simţeam de parcă era prima oară când mergeam pe munte şi chiar şi atunci am fost mai inspirată.
Mă enerva că nu-mi găsesc entuziasmul, că mă duc la tăiere în loc de munte şi asta mă făcea să-mi spun „mai bine nu mai merg deloc decât în starea asta!”. Văzând că n-o scot la capăt cu mine m-am introspectat puţin (şi greu că mă împotriveam oricărei rezolvări a conflictului) şi mi-am dat seama că îmi era doar teamă. O teamă parşivă şi ascunsă, teama de adevăr. Urma să aflu cum mai stă treaba cu mersul pe munte, dacă pot urca, dacă pot coborî, dacă aşteptarea va lua sfârşit sau se va prelungi…
AMC-işti, soare, Silva.
Dimineaţa şi drumul au fost cam la fel de lipsite de entuziasm ca şi vinerea neagră, dar de pe serpentinele din Măneciu se zăreau crestele munţilor pictaţi cu zăpadă ca nişte dalmaţieni şi nu puteam să rămân de piatră. Drumul până sus la cabană plin de gropi n-a făcut decât să sporească nerăbdarea. Debarcând în faţa Cabanei Silva, atmosfera caldă şi primitoarea a unei zile autentice de primăvară mi-a descătuşat orice urmă de închistare.
Aici oameni dragi. Abia soseau ca şi noi sau se pregăteau de traseele care să umple rodnic timpul până la ora 16, a întâlnirii propriu-zise. Restul, cei mai harnici, erau deja pe traseu. M-am simţit foarte bine să-i revăd pe aceşti oameni, care formează mai mult decât o comunitate şi de care simt legături ascunse chiar dacă n-au fost prea multe ture împreună. Astfel că nu doar soarele şi muntele mi-au luminat sufletul ci şi reîntâlnirea cu domnul Oleg, Gabi bv., Marius fm., Mihai, dar şi restul pe care aveam să-i revăd pe seară sau pe poteci mai târziu.
Pornim la drum.
Împreună cu Andrei şi cu o poftă nebună de munte ne începem o mică plimbărică. Mă simţeam excelent! Nu mă durea genunchiul, nu-mi lipsea nici un strop de energie. Nu ştiam cât de departe voi ajunge, dar asta era prea puţin important.
Pentru început poiana era plină de brânduşe. Atât de multe încât mă uitam pe unde merg şi nu ştiam pe care să o pozez mai întâi. În realitate le voi poza abia la întoarcere 😀
Mergem pe traseul bandă galbenă, spre Valea Berii. E cel mai potrivit fiindcă poteca urmează curba de nivel şi nu are urcuşuri şi coborâşuri prea serioase. Ne-am strâns vreo cinci. Mike a pornit înainte la alergat (abia aştept să ne povestească şi în scris aventura), Marti şi Silvana au rămas să vadă dacă se poate dormi bine în căsuţele de la Silva, Mihai şi Marius mergeau la căţărat şi tare mi-au mai făcut poftă şi de astă treabă, iar Gabi şi Nicu au pus Zăganu la cale – şi aici am oftat puţin în gând…
Valea Berii.
Până la ea se traversează vreo trei vâlcele, iar pantele de coborâre au fost condimentate de zăpadă şi gheaţă. Nu mi-a plăcut deloc căci teama de orice alunecare cât de mică era prezentă şi-mi ţinea mintea ţintuită a grijă. Asta fiind, traversez cu grijă, dar am şi parte de un mare premiu: pădurea e plină de ghiocei, cât vezi cu ochii! Ca niciodată, dar ca acum!
potecă lină pentru oameni puternici
Timpul trece frumos, e soare şi chiar foarte cald când nu adie vântul, îmi potolesc foamea cu sărăţele şi parcă nu mă mai satur de discuţiile cu domnul Oleg. Facem poze, rememorăm ture sau prevestim altele. De la Fântâna lui Nicolae Ioan începem a urca drumul forestier până la Cabana Ciucaş. Nămolul e tot acolo cum îl ştiu, doar că ceva mai puţin, iar pădurea continuă să fie plină de ghiocei. Nu e nimic grotesc când natura se lăcomeşte astfel!
Restul trupei hotărăşte să se întoarcă, Andrei propune să ne continuăm drumul şi să facem un traseu oarecum lejer care ajunge până pe Muntele Chiruşca şi ne coboară la cabană pe piciorul Muntelui Roşu.
Genunchiul era bine, nu mă durea deloc şi pentru că eram hotărâtă să ascult de orice propunere a lui Andrei, chiar şi cea de întoarcere, surpriza mi-a fost cu atât mai mare. Şi nu doar mare, dar acest traseu este acelaşi din ziua în care ne-am cunoscut, aşa că romantismul meu a făcut o oarecare explozie pe care cu greu am ascuns-o. Nu de alta, dar Andrei ştiind că sunt cam batman de felul meu, să nu se sperie de prea mult entuziasm şi să se… răzgândească.
o plimbare cu plugul pentru… noroi?
Cabana Ciucaş.
Urcuşul pe forestier nu e treabă uşoară. Nu cred că a murit careva, dar e prilej bun să scoţi sufletul afară, să-i dai două palme să nu leşine şi să-l vâri la loc! Ştiind asta, am tras tare de beţe şi eram mai ceva ca un 4×4, mai mult un 3×4 de fapt…
Pe drum ne întâlnim şi cu alţi carpatişti AMC-işti şi ne face plăcere să-i revedem pe Lucian, Alex, Doina, Cătălin ce se întorceau deja din plimbare.
Cabana e încă în construcţie, dar parcă numai cabană nu mai e. Hotel i se potriveşte mai bine cu cele două etaje ale sale plus mansardă… Îmi place totuşi că deocamdată nu e foarte colorată. De-ar lasa-o aşa…
Cabana Ciucaş – numai cabană nu prea mai e…
Trecem pe lângă şantier şi continuăm traseul pe cruce albastră. Aşa luăm cunoştinţă cu limbile de zăpadă în care ne afundăm uneori cam prea mult, fiecare după noroc.
Eu am bocancii de trei sezoane – cu numele doar – şi deşi parazăpezile mă ajută, apa intră gârlă pe la cusăturile de la bază. Andrei n-are parazăpezi şi nici bocanci. După fiecare porţie de zăpadă se opreşte şi scutură zăpada intrată în şoşoni (nu ştiu cum să-i numesc încălţările ca nişte adidaşi de munte).
Muntele Chiruşca.
Nici nu visam eu la o tură în doi… Cât timp ocolim insulele albe încercând pe cât posibil să luăm mai puţină apă, îmi împletesc impresiile actuale cu amintirile. Trecutul e incredibil de viu, parcă mai viu decât prezentul. Fiecare copac unde am făcut poze, unde ne-am privit, brăduţii şi picăturile îngheţate ce atârnau strălucind în lumina puţin roşiatică a soarelui, poteca ce se îngusta şi pe care mă pierdeam mergând foarte repede într-o fugă imaginară de omul care mă privea tăcut, zâmbind, calm, atât de mult calm cât pentru toate furtunile mele deodată. Dar hai să nu rescriu povestea de atunci…
Vârful Ciucaş ceva mai în spate – de acolo vin norii
Pe sub Culmea Gropşoarelor.
Zăpada era cam mare tocmai pe potecă, iar unde aş fi putut să mă bucur de un petec de iarbă, iarba era ca un burete îmbibat bine cu apă. Dacă a fost ceva bun în treaba asta e că fiind totul moale, un covor nesperat de prietenos, genunchiul meu n-a avut parte de şocuri prea mari. Mă mai durea la câte o mişcare pe care însă n-o puteam dibui exact pentru a mă feri de ea. Oricum, am mers încet şi cu grijă punând beţele la lucru şi sprijinindu-mă mai mult în dreptul.
Din apropierea Şeii Chiruşca unde din mulţimea marcajelor (BR, BA, CR, CA) doar cruce roşie urcă spre Culmea Gropşoarele-Zăganu, noi am făcut binişor dreapta, mai pe de-a dreptul peste văi. Curbele de nivel îţi fac cu ochiul ca nişte false poteci printre afiniş şi ienuperi şi te îmbie să pofteşti pe dumnealor fără preget. Iarbă mare, moale, pete de zăpada ce camuflează tufişuri printre ale căror crengi te scufunzi un pic cam dureros, iată un început de aventură promiţător!
prima vale – umbre, lumini, alb, străluciri şi… surprize
Culmea e sus, vântul e însă şi pe aici pe jos şi văile se oferă generoase cu câte un pic de pantă şi câte o limbă de zăpadă ce străluceşte în soare, bine lustruită. După prima vale şi prima traversare ne convingem de frumuseţea aventurii. Intrăm în zăpadă proporţional cu greutatea şi recunosc că înotatul ăsta nu-i place genunchiului. Când îl scot din câte o groapă albă doare, când se afundă, doare. Nu e bine, dar înaintez încet, câteodată tip-til, doar nu s-o rupe crusta asta frumoasă cu mine. Când nu se rupea aproape că încercam o mică fugă, să nu fie timp să mă scufund. Naţ! n-a prea mers…
Andrei traversează mai sus decât mine, că e zăpadă mai puţină; eu cred că efectul va fi acelaşi
După o primă vale, umează o altă… vale. La fel de adâncă. Culmea sus, uscată, îmi făcea cu ochiul, dar urcuşul pieptiş nu-mi făcea. Continuăm, Andrei pare foarte hotărât să mai ia o porţie de zăpadă în şosete, eu sunt deja fleaşcă la picioare, dacă mă opresc mă îngheaţă vântul. Altfel, mă cam bate vântul, e destul de rece, dar îi cam simţeam lipsa aşa că voiam să mă satur de el (la ce migrenă a urmat dupăăăă, am cam luat o supradoză…).
urmele adânci ale iernii pe valea doi
Nu mai fac pe nerăbdătoarea şi îl las pe Andrei înainte. Vreau să-i fie genunchiului mai uşor, iar urmele, deşi adânci, sunt măcar bătute. Au fost şi ceva neajunsuri, paşi lui mari şi rari greu de copiat, gropile adânci, dar şi urmele de pe crustă în care mi-am spus că dacă el n-a intrat nu voi intra nici eu, şi ghici ce? mi-am luat câte o scufundare până la brâu. Cum necum, am ieşit şi din valea doi.
pe urmele lui Andrei de data asta,
După doi urmează trei, dar valea asta părea să fie tatăl lor. Cu zăpada la ofertă pe ambii versanţi şi mult mai adâncă, dar şi cu hotărârea mea că aventura a fost destulă, o luăm uşurel spre culme şi intrăm în poteca marcată a Muntelui Roşu.
Vânt şi brânduşe pe Muntele Roşu.
Urc un pic până în punctul numit „La Răscruce”, trag o ocheadă spre continuarea Culmii Gropşoarele (pe unde am mers eu pe vremuri), spre Munţii Tătaru şi spre norii ce venea şi dintr-acolo, şi din indicator aflu că avem o oră de coborâre până jos la cabană urmând triunghiul roşu.
Pe potecă zăpadă răscolită de numărul mare de bocanci ce au trecut azi pe aici (multă lume pe trasee), mai fentăm când se poate, vântul bate destul de înţepat uneori, îmi pun windstopper-ul ca să-i arăt că mi-a ajuns şi tot fac scenarii în gând că dacă mă ia pe sus mă ţin de ienuperi… Încerc să rezolv dilema cu numele muntelui şi încep să cred că nu doar de la culoarea rododendronului (bujor de munte) i se trage ci şi de la noroiul roşiatic cu care îmi botez din când în când bocancii.
Coborâm uşurel, dar cu un ritm bun, pe vremuri prinsesem ceva viteză pe aici, vântul bătea ca şi acum, poate chiar mai rar, Andrei îşi pusese cagula şi eu îi făcusem poze pe fundalul unui cer însângerat, de apus…
Facem o pauză, după un dâmb, în ideea că fentăm vântul şi chiar reuşim. Văd o brânduşă faină tare şi oopps! Andrei o loveşte cu piciorul şi o smulge cu tot cu fulgi. Mă vaiet un pic pentru ea şi caut alta cu privirea pentru poză. Găsesc unele, dar pe un versant expus şi Andrei îmi confirmă că n-am voie. Mai văd una strivită şi sub bocancul meu, pesemne era bine ascunsă în iarba asta mare şi galbenă. Nu-mi plac crimele de genul ăsta, dar tind să-l cred pe Andrei că vor mai fi şi alte branduşe…
Seara îşi anunţă primele semne, ne încadrăm perfect pentru ajungerea la şedinţă şi poteca începe să fie străjuită de o armată de brânduşe. Şi nu doar ele, ci şi ghiocei. Nebunie curată! îmi spun. Mă ţin după Andrei în stilul meu de paparazzi deja patentat: fotografiezi şi fugi! Mai prind un unghi, mă arunc pe burtă, fac poza de la firul ierbii şi repede ridicarea, pas alergător cu alură de şontâc-şontâc şi apropo de asta, genunchiul e încă bine, nu suferă la coborâre pe cât de rău mă aşteptam. Păşesc însă fandosit şi calm ca o balerină descătuşată din balerini…
Andrei nici nu bănuieşte agitaţia din urmă-i…
deşi cam devreme pentru ea, o viorea (scilla bifolia) harnică a înflorit devreme
Sosirea.
Mai o floare, mai o cărare cu pietre şi rădăcini şi am ajuns şi la cabană. Mike ne iese în întâmpinare şi îi simt bucuria pe chip văzându-mă. Ştiu da, şi eu eram tare mândră de mine. Patru ore jumătate de traseu la prima ieşire după două luni, e ceva. Ea e în papuci, ştim şi de ce înainte să ne povestească cum a fost la alergat, şi ne-ar plăcea să avem şi noi ceva de schimb. Andrei are şosetele impermeabile la el, pe care le şi pune pentru a ignora astfel umezeala adidaşilor. Eu mi-am lăsat minunile de şosete acasă şi adopt unele groase, luate pentru somn, care de-abia intră în bocanci. Degetele murate însă, nu protestează.
Mergem în cabană la întâlnire, comandăm o fasole cu ciolan, atmosfera se anunţă faină, oamenii sunt îmbujoraţi din mai multe pricini şi discuţiile curg parcă prea frumos legate. Cabanierul e o gazdă extraordinar de răbdătoare, mai vin! Eu mi-am găsit locul lângă sobă, soba arde, mă simt ca o pisică şi mă răsfăţ în voie. Îmi sunt foarte dragi cabanele astea de munte, simple, cu soba lor de teracotă, cu mesele acoperite de muşama, cu aburi ridicându-se din ciorbe sau din ceai.
Trecerea la ora de vară.
Punem munţii la cale cât punem şi urmează partea a doua despre care eu nu ştiu nimic căci m-am retras cum fac de obicei, pentru un somn epic de 12-13 ore. De data asta însă, ghinion. Cum am pornit eu caloriferul electric în căsuţă şi m-am ghemuit sub două pături de lână m-a şi luat migrena. Parcă mă aştepta. Nu ştiu cât am dormit în total, dar am avut episoade cu viscolul încercând pereţii, cu flamele caloriferului, cu algocalminul salvator, valul de frig dinspre dimineaţă, picăturile de ploie pe acoperiş şi bineînţeles, trezirea că la unşpe’ plecăm…
Concluzii.
Îmi trebuie bocanci de trei sezoane! Cu cât mai repede cu atât mai bine.
Ciucaşul mi-a purtat din nou noroc şi pentru a treia oară a fost deschizător de drumuri. Prima oară m-a iniţiat cu adevărat în inima muntelui găzduindu-mi tura solitară, a doua oară l-am cunoscut pe Andrei, acum mi-a arătat că paşii mei nu s-au oprit din mers şi nu se vor opri curând…
Frumoasa relatarea din Ciucas.
Si noua ne-a facut placere sa ne intalnim in preajma cabanei Ciucas, ramanand totusi cu regretul ca seara nu am reusit sa mai stam la o vorba :).Dar, asa se intampla cand suntem prea multi intr-o cabana de munte mica, dar frumoasa.
Sper sa ne vedem cat mai curand si sa stam la povesti.
Multumesc Catalin, a fost o tura ce mi-a mers la suflet (de parca nu mi-ar merge toate) si e o mare placere de fiecare data sa ne intalnim cu totii. Cred ca ar trebui sa gasim prilej de mai multe intalniri, poate poate ne saturam unii de altii, desi ma cam indoiesc…
Mi-a placut tare mult articolul. M-a facut sa-mi amintesc cu drag de intalnire, care dupa mine a fost cea mai reusita. De altfel site-ul tau il am la favorite de mult si din cand in cand intru si iti citesc povestile cu multa placere :). Imi place sinceritatea si sensibilitatea cu care scrii. Dar si haiku-urile:D
Pozele de pe Picasa sunt superbe.
Sunt onorata atat de vizita cat si de cuvintele frumoase, cu atat mai mult cu cat sunteti un exemplu pentru multi dintre noi si ne dati atatea motive de admiratie si mandrie.
Va multumesc pentru aprecieri, asta am si incercat in tot acest timp – sa raman sensibila si vesnic impresionata de lucrurile atat de simple, dar de incredibile care ne inconjoara. Pe munte, vedem si simtim cel mai adesea acest lucru.
Pozele ati vazut cum le fac, cred ca am si mult noroc, sper sa nu mi-l „pierd” citind vreo carte despre fotografie 😀