Nu cred în superstiții, dar mă bizui pe puterea exemplului, de aceea îmi place să-mi petrec ziua de 1 ianuarie în mișcare. Am început 2021 cum nu se poate mai bine, în ciuda vremii așa și-așa.
Măgura Branului e un loc unde poți merge în cam tot timpul anului, unde urcările sunt scurte și susținute, dar priveliștea compensează din plin cu toți munții dimprejur și Culoarul Rucăr-Bran. Iar dacă-i ceață, atunci ai mai mult timp să te bucuri de detaliile unui relief carstic combinat cu vegetație interesantă și decor pastoral cu odăi și pășuni împrejmuite deseori de garduri de piatră.
La formularea cu mersul în tot timpul anului am totuși o rezervă, eu și Andrei am reușit să ajungem pe vârf la a patra încercare (sic!).
Vineri, 1 ianuarie 2021, Munții Piatra Craiului
Trupa Pinguinii brașoveni: Mike și Radu, Andrei și Claudia (pe vremuri avea și Andrei blog)
Traseu: Bran (parcare Aurel Stoian) – curbă de nivel cu ceva marcaj punct roz (neoficial!) – Pasul Predeluț – marcaj vechi triunghi albastru – Șaua Măgura – bandă roșie – Vârful Măgura Mare (1375m) – ocol nemarcat printr-un cătun – revenire traseu marcat bandă roșie – Bran (castel).
Date: 13km, 800m+, 5h (~1h30min pauze), strava.
Cum spuneam, deși aproape de Brașov și accesibilă, partea aceasta desprinsă de Piatra Craiului a fost mai mereu lăsată pentru zilele cu vreme incertă, motiv pentru care traseele nu au ieșit conform planificării:
– prima dată am pornit la mijloc de vară cu Mike, Radu, Andrei, dar și Miruna în sistemul de purtare (avea vreo 9 luni) și cum urcam din Pasul Predeluț, abia de intrasem în pădure, s-a pornit o torențială serioasă. Am făcut adăpost din ceva folie de cort plus umbrelă plus molidul cu cetini dese și am stat acolo la șuetă până s-a potolit cerul și ne-am dus și noi acasă „sătui” de munte;
– a doua oară am pornit dinspre Prăpăstiile Zărneștilor și fiind și cu Miruna în rucsac, ne-am mulțumit cu partea vestică și-am coborât spre satul Măgura din Șaua Măgurii (octombrie 2018);
– a treia oară fu de ziua mea în 2019, când eu și Andrei dusărăm copila la creșă și evadarăm plini de elan spre vârful care ademenea. Primăvară, soare, muguri! Începurăm dinspre est, din Bran, și avea să-i rămână numele ca tentativa estică, asta pentru că asaltul final cerea bocanci, colțari, poate chiar și piolet, zona de pădure găzduind poate singurul petec de zăpadă, dar una cu mesaj de cale-ntoarsă-aveți-copil-acasă.
Eh, acum înțelegeți de ce această tură, pe lângă meritul de-a fi prima din an, are un jurnal dedicat. Dar satisfacția nu vine doar din ajunsul pe vârf, care oricum a fost mai mult în ceață și mai cere o tură cu vreme bună, ci din felul cum potecile mi-au lăsat o imagine completă asupra muntelui. Cred că asta îmi doresc cel mai adesea când fac un traseu, să văd cum e pe toate părțile, și pe sud și pe nord, și sălbăticia, dar și urmele oamenilor care uneori, considerând dârzenia în lupta cu timpul sau climatul, pot fascina.
Am urmat traseul folosind un track gps, astfel că n-aș putea descrie fiecare cotitură pentru că ar fi imposibil. În plus, am stat la povești și nu am urmărit drumul cu prea multă atenție. Ajunși pe firul văii largi pe care, în sfârșit, am început urcarea, am recunoscut locul unde am mai fost cândva demult. Pilonii de ciment grupați câte patru din ceva linie de funicular/stâlpi dezafectată au fost indiciul sigur. După o vreme, drumul de pe firul văii s-a lăsat pe dreapta și triunghiul albastru la fel. Au urmat câteva serpentine foarte clare ce apoi s-au înfundat. Am continuat în sus pe unde se ițea o potecă, pe sub un perete de stâncă calcaros și am ieșit într-o poiană, iar mai apoi Șaua. Și asta a fost partea aventuroasă, de aici urmând banda roșie, în urcare, spre vârf.
După o porție de cozonac și una de vânt, am continuat traseul pe bandă roșie. Nici nu ne-am intrat bine în ritm că Radu vine cu ideea să facem un ocol pe la un cătun. Asta presupune să căutăm o potecă și să părăsim traseul marcat. Dar ce, ne grăbim undeva?!? Și mergem!
Am reintrat pe marcajul bandă roșie și am ajuns repejor în poienile de deasupra Branului. Cerul părea să se lumineze și ochii ne erau pe Bucegii pe care-i așteptam să se coloreze la apus. Oare se va întâmpla?!? Cu invidie priveam spre sud unde razele soarelui aveau efect de reflector pe câte o culme din Culoarul spre Rucăr. Dar cumva, spre bucuria noastră nedisimulată, un mănunchi de raze s-a deschis spre noi și înainta, înainta, cucerind versant cu versant. Norii puteau în orice moment să tragă cortina, iar suspansul ne-a oprit în așteptare. Răsplata a fost pe măsură așa cum deseori se întâmplă pe munte, de unde și nevoia și dragul și firescul de-a urca cât mai des.
Iar dacă vă întrebați de ce dimineața de 1 ianuarie n-a fost despre mahmureală, ci despre planuri de drumeție, la asta a contribuit și Revelionul sărbătorit devreme cu foculeț pe Stejăriș în compania aceleiași bule restrânse (șase prieteni, mămăligă, tiramisu, artificii și… povești) – la Brașov s-a circulat fără bilet de voie până în ora 23 – iar miezul nopții ne-a prins cu bunica și Miruna alergând de la un balcon la altul ca să ne bucurăm de artificii – care au fost destule și decente ca bubuială pentru un cartier din dosul Tâmpei. Un singur pahar de vin a fost de-ajuns să ne trimită devreme la somn și să încheiem 2020 în stilul ce-l face de neuitat: în casă. Desigur, prezența bunicii ne-a ajutat să mergem de data aceasta împreună pe poteci, nu doar cu rândul, dar sperăm ca în 2021 să ne însoțească și Miruna mai des.
p.s. pentru cei care au ajuns la final, am montat și un foarte scurt filmuleț:
Super, foarte frumos.
La Multi Ani!
Liniștit și frumos, munții mici au farmecul lor 😉
La mulți ani!
Multumesc pentru postari. Muntii nostri sunt atat de frumosi, peisajele sunt superbe, imi pare bine ca le pot vedea prin blogul tau.
Bine-ai ajuns pe meet the sun și mulțumesc pentru aprecieri! Carpații sunt într-adevăr foarte frumoși și variația peisajelor e mare, picioarele să țină și timp să fie!