Prima zi a anului pe Măgura Branului. Și un apus frumos pentr-un an… mai sănătos

Împreună. Și după Revelionul numărul 11. Foto: Radu

Nu cred în superstiții, dar mă bizui pe puterea exemplului, de aceea îmi place să-mi petrec ziua de 1 ianuarie în mișcare. Am început 2021 cum nu se poate mai bine, în ciuda vremii așa și-așa.
Măgura Branului e un loc unde poți merge în cam tot timpul anului, unde urcările sunt scurte și susținute, dar priveliștea compensează din plin cu toți munții dimprejur și Culoarul Rucăr-Bran. Iar dacă-i ceață, atunci ai mai mult timp să te bucuri de detaliile unui relief carstic combinat cu vegetație interesantă și decor pastoral cu odăi și pășuni împrejmuite deseori de garduri de piatră.
La formularea cu mersul în tot timpul anului am totuși o rezervă, eu și Andrei am reușit să ajungem pe vârf la a patra încercare (sic!).

Vineri, 1 ianuarie 2021, Munții Piatra Craiului
Trupa Pinguinii brașoveni: Mike și Radu, Andrei și Claudia (pe vremuri avea și Andrei blog)
Traseu: Bran (parcare Aurel Stoian) – curbă de nivel cu ceva marcaj punct roz (neoficial!) – Pasul Predeluț – marcaj vechi triunghi albastru – Șaua Măgura – bandă roșie – Vârful Măgura Mare (1375m) – ocol nemarcat printr-un cătun – revenire traseu marcat bandă roșie – Bran (castel).
Date: 13km, 800m+, 5h (~1h30min pauze), strava.

Harta e orientativă, iar despre accesul pe valea cu triunghi albastru nu aș putea indicații exacte de unde începe din Predeluț, e ușor de recunoscut după deschidere (poieni largi) și că există o linie de piloni de beton dezafectată.

Cum spuneam, deși aproape de Brașov și accesibilă, partea aceasta desprinsă de Piatra Craiului a fost mai mereu lăsată pentru zilele cu vreme incertă, motiv pentru care traseele nu au ieșit conform planificării:
– prima dată am pornit la mijloc de vară cu Mike, Radu, Andrei, dar și Miruna în sistemul de purtare (avea vreo 9 luni) și cum urcam din Pasul Predeluț, abia de intrasem în pădure, s-a pornit o torențială serioasă. Am făcut adăpost din ceva folie de cort plus umbrelă plus molidul cu cetini dese și am stat acolo la șuetă până s-a potolit cerul și ne-am dus și noi acasă „sătui” de munte;
– a doua oară am pornit dinspre Prăpăstiile Zărneștilor și fiind și cu Miruna în rucsac, ne-am mulțumit cu partea vestică și-am coborât spre satul Măgura din Șaua Măgurii (octombrie 2018);
– a treia oară fu de ziua mea în 2019, când eu și Andrei dusărăm copila la creșă și evadarăm plini de elan spre vârful care ademenea. Primăvară, soare, muguri! Începurăm dinspre est, din Bran, și avea să-i rămână numele ca tentativa estică, asta pentru că asaltul final cerea bocanci, colțari, poate chiar și piolet, zona de pădure găzduind poate singurul petec de zăpadă, dar una cu mesaj de cale-ntoarsă-aveți-copil-acasă.

Eh, acum înțelegeți de ce această tură, pe lângă meritul de-a fi prima din an, are un jurnal dedicat. Dar satisfacția nu vine doar din ajunsul pe vârf, care oricum a fost mai mult în ceață și mai cere o tură cu vreme bună, ci din felul cum potecile mi-au lăsat o imagine completă asupra muntelui. Cred că asta îmi doresc cel mai adesea când fac un traseu, să văd cum e pe toate părțile, și pe sud și pe nord, și sălbăticia, dar și urmele oamenilor care uneori, considerând dârzenia în lupta cu timpul sau climatul, pot fascina.

Plecăm la drum cu încălțări deja murdare, finalul lui 2020 fiind marcat mai mult de nămol decât de zăpadă și e chiar indicat să refolosești ceva deja înnămolit decât să mai adaugi o pereche la colecția de „nepus” în pantofar… Indicatorul din imagine nu prea își mai are sensul, banda albastră menționată pe el nefiind vizibilă.

Poteca e uneori frumos conturată prin pădure, alteori coboară prin pășuni sau se strecoară pe lângă case sau urcă prin această plantație cam până pe la jumătate

Și n-a trecut mult până ne-a găsit și nămolul! Ne-am încărcat tălpile ca pe arătură, cuvânt anume ales pentru a descrie ceva porțiune de drum nivelat cu lama pe care am atins apogeul lipa-lipa.

Și o poză făcută la cerere din două motive: eu cu mestecenii și eu cu pantalonii de merino cu protecții softshell de la BlueBear.ro pe care îi testez (nu se află în producție, dar sigur se pot face la cerere). Bluza cu guler/bandană inclusă e tot de la ei și i-am scris deja review pe blog și acum, după multe purtări și spălări, stă prima pe raft, fiind cea mai folosită.

Am urmat traseul folosind un track gps, astfel că n-aș putea descrie fiecare cotitură pentru că ar fi imposibil. În plus, am stat la povești și nu am urmărit drumul cu prea multă atenție. Ajunși pe firul văii largi pe care, în sfârșit, am început urcarea, am recunoscut locul unde am mai fost cândva demult. Pilonii de ciment grupați câte patru din ceva linie de funicular/stâlpi dezafectată au fost indiciul sigur. După o vreme, drumul de pe firul văii s-a lăsat pe dreapta și triunghiul albastru la fel. Au urmat câteva serpentine foarte clare ce apoi s-au înfundat. Am continuat în sus pe unde se ițea o potecă, pe sub un perete de stâncă calcaros și am ieșit într-o poiană, iar mai apoi Șaua. Și asta a fost partea aventuroasă, de aici urmând banda roșie, în urcare, spre vârf.

Un fost zid de apărare, un parapet, piatra strânsă de pe o fostă pășune pentru a putea fi cosită? Cine știe, dar cu mușchiul acesta efectul a fost cumva surprinzător.

De pe Măgura Branului priveliștea e cu siguranță darnică, azi însă vedem doar Șaua Măgurii, poteca pe unde am venit și peretele de stâncă pe sub care am urcat pe triunghiul albastru

Am observat adesea cercurile descrise de licheni pe stânci, dar acestea sunt cele mai mari întâlnite până acum

Lapiezurile, ca și mestecenii, ocupă un loc special în atenția mea. Sigur voi reveni pe Măgura Branului în aprilie-mai pentru că flora în astfel de locuri e pe măsura frumuseții stâncilor modelate de ape

E abia ianuarie și-n ritmul ăsta apar ghioceii, însă până atunci mi-au atras atenția câteva plante ce nu păreau să se sinchisească de anotimp: o saxifragă (florile-s galbene), un arbust de ienupăr cu fructe din belșug (pe vârf, exemplarele de ienupăr erau zvelte ca brazii) și o „tufă” de Pedicuță

După o porție de cozonac și una de vânt, am continuat traseul pe bandă roșie. Nici nu ne-am intrat bine în ritm că Radu vine cu ideea să facem un ocol pe la un cătun. Asta presupune să căutăm o potecă și să părăsim traseul marcat. Dar ce, ne grăbim undeva?!? Și mergem!

Ne așteaptă încă un an pe care noi, prietene de viață și de mers pe munți, îl vom pune la cale 🙂 Foto: Radu

Fagi seculari printre lapiezuri calcaroase.

Grajdul cu priveliște, dar și cu intemperii la discreție. O să-și mai spună povestea o vreme…

Prin cătunul unde părea să fie liniște. Apoi am trecut noi și am stârnit câinii. Apoi a ieșit omul să-i calmeze. Au continuat să ne latre și le-am înțeles perfect curiozitatea, nedumerirea, reacția. Curtea lor nu are garduri, tot muntele e curtea lor.

Casele apar și dispar, dar „gardurile” din stâncile strânse de pe pășune amintesc de generațiile trecute și de ani întregi de pus piatră peste piatră

Am reintrat pe marcajul bandă roșie și am ajuns repejor în poienile de deasupra Branului. Cerul părea să se lumineze și ochii ne erau pe Bucegii pe care-i așteptam să se coloreze la apus. Oare se va întâmpla?!? Cu invidie priveam spre sud unde razele soarelui aveau efect de reflector pe câte o culme din Culoarul spre Rucăr. Dar cumva, spre bucuria noastră nedisimulată, un mănunchi de raze s-a deschis spre noi și înainta, înainta, cucerind versant cu versant. Norii puteau în orice moment să tragă cortina, iar suspansul ne-a oprit în așteptare. Răsplata a fost pe măsură așa cum deseori se întâmplă pe munte, de unde și nevoia și dragul și firescul de-a urca cât mai des.

Printre mesteceni spre Bran

Trupa completă – prietenii cu care ne-am văzut cel mai des în anul de pomină al covid-ului

În lumina generoasă a soarelui ieșit din nori, foto: Radu

De câți fotografi e nevoie pentru o amintire? De-aproape toți! Același moment din mai multe unghiuri. Foto: eu și Radu

Țara Branului și Bucegii, un loc unde trecerea de la vacarm la solitudine te poate surprinde

Deasupra Branului e greu să separi peisajul de zgomotul motoarelor de pe șosea. Pitorescul însă, cu sau fără dopuri în urechi, rămâne. Iar Castelul Bran își merită renumele.

Iar dacă vă întrebați de ce dimineața de 1 ianuarie n-a fost despre mahmureală, ci despre planuri de drumeție, la asta a contribuit și Revelionul sărbătorit devreme cu foculeț pe Stejăriș în compania aceleiași bule restrânse (șase prieteni, mămăligă, tiramisu, artificii și… povești) – la Brașov s-a circulat fără bilet de voie până în ora 23 – iar miezul nopții ne-a prins cu bunica și Miruna alergând de la un balcon la altul ca să ne bucurăm de artificii – care au fost destule și decente ca bubuială pentru un cartier din dosul Tâmpei. Un singur pahar de vin a fost de-ajuns să ne trimită devreme la somn și să încheiem 2020 în stilul ce-l face de neuitat: în casă. Desigur, prezența bunicii ne-a ajutat să mergem de data aceasta împreună pe poteci, nu doar cu rândul, dar sperăm ca în 2021 să ne însoțească și Miruna mai des.

Pentru final am păstrat cea mai pozitivă (sic!) poză a turei, Radu m-a surprins în timp ce savuram razele soarelui înainte să apună definitiv în nori și-n culmi pierdute. Să ne înțelegem, știam că mă pozează, dar pentru multe memorabile secunde m-am cufundat în lumina caldă ca-ntr-o îmbrățișare…

p.s. pentru cei care au ajuns la final, am montat și un foarte scurt filmuleț:

4 Comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.