Poveste de iarnă în Munții Baiului

când ai prieteni mulți, pierzi în viață mai puține 

Data: duminică 10 februarie 2013

Unde: Munții Baiului, Predeal – Azuga pe la Cabana Gârbova

Drumeți: Muha, Vali, Cătălin, Marti, eu și Nico (foto în tradiționalul 3001)

Traseul pe hartă desenat cu roșu deși marcajul a fost triunghi albastru:

Albumul foto: Seninătate (cu mult mai multe poze).

Povestea.

M-am gândit la tura asta ca la ultima înaintea plecării și am ținut ca ea să se întâmple indiferent de vreme, indiferent de cine poate sau nu veni. Am avut marea bucurie ca Nico, prietena mea bună, să mi se alăture, dar și mare parte din tot mai puținii pinguini rămași acasă… Vedeți voi, chiar și într-o gașcă mare de prieteni ca a noastră lipsa unuia se simte imediat. Dar să nu devenim sentimentali.

M-am gândit la tura asta ca la una în care voi spune Carpaților un pseudo-optimist adio, dar pe curând! și că fiecare privire va vrea să soarbă totul, să ia cu sine ceea ce rămâne acasă, căci nu-i așa, munții nu se mută din loc, oamenii însă da… Dar nu, n-am fost tristă, n-am simțit regretul plecării, ci am lăsat bucuria iernii și a muntelui să mă invadeze, am avut o zi minunată alături de prieteni, o zi nici prea lungă, nici prea scurtă, cu un traseu lejer și pe alocuri nedescris de frumos, o zi pe care mi-o voi aminti cu drag pentru seninătatea ei (cea sufletească firește căci cerul n-a avut nici o fereastră deschisă spre senin).

Am pornit din Predeal, din gara sa ninsă, unde viscolul datorat firului văii îi înfrunta drept în față pe cei șase drumeți ce, în lungul liniilor de cale ferată, se îndreptau spre pârtiile Clăbucet. Era prima oară când mă aflam iarna la o pârtie de schi din România și comparând (inevitabil) cu Austria am remarcat că diferențele sunt destul de mari. Și în Au se gătea, ba chiar industrial, însă fumul de mici sau fripturi nu te izbea de nicăieri, și în Au se auzea muzică în jurul restaurantelor de pe pârtie însă nu atât de tare și nu din toate cele șapte la un loc ca să iasă un adevărat balamuc. De pârtii nu zic nimic pentru că în acea zi era destul de liber, zăpada era bună, iar norocoșii care înfruntaseră vremea potrivnică pentru a fi pe pârtie păreau să aibă parte de niște coborâri frumoase.

Pentru început am urcat pe marginea pârtiei Cocoșul și de fapt, așa am urcat până sus comentând una-alta despre schiori, despre mulțimea copiilor mici și foarte mici care alături de monitori învățau tainele alunecării pe zăpadă, uneori rafale de vânt suflau zăpada la orizontal, alteori ningea liniștit și mărunt încât căldura te cuprindea ca strâmtorat de pereți imaginari.

Am uitat să vă spun că Vali și Muha și-au adus și schiurile de tură la plimbare, iar eu rachetele lui Andrei, scoase de la naftalină la sugestia lui Vali și având în minte două motive: voiam să văd cum e cu rachete și, în amintirea turei de anul trecut, tot februarie, tot traseul ăsta, dar e drept în sens invers, mă simțeam datoare să abordez înotul prin zăpadă și din altă perspectivă.

Când am ajuns la Clăbucet Plecare am lăsat în urmă pârtia și ne-am îndreptat spre Cabana Gârbova despre care indicatorul anunța că avem 15-20 minute de mers. Vara. Deși ne viscolea drept în ochi, iar faptul că eram pe culoarul dintre păduri nu ne ajuta deloc, poteca era foarte fain conturată de trecerea unor snowmobile. Nici zăpada nu măsura mai mult de 30 cm, astfel că am ajuns foarte repede la cabană. Îmi venea să alerg de parcă poienițe cu flori ar fi fost întinse la picioarele mele și nu albul dens al zăpezii, de parcă soarele m-ar fi încălzit blând și nu ace reci mi-ar fi înțepat obrazul, de parcă sufletul meu ignora complet acoperământul acesta al naturii și se hrănea doar cu ceea ce simțea că trăiește dedesubt.

Popasul pentru un ceai la Cabana Gârbova s-a transformat în prânz cu ciorbe de văcuță, salate de ghebe, ceaiuri, cafele și altele, iar cabana ne adăpostea aburind de umezeala hainelor noastre și a bunătățurilor de pe mese; la geam mușcatele roșii contrastau cu ninsoarea deasă și oblică de afară, iar timpul părea să curgă lent și prietenos cu mine. M-am întrebat de ce nu sunt tristă, mă credeam mult mai previzibilă de atât, însă nici un răspuns n-a venit. De parcă eram sigură de ceva, de parcă certitudinea mi-ar fi spus: nu-ți pierde vremea cu gândurile, doar bucură-te azi că sufletul ți-e ușor!

De aici traseul nostru presupunea o mică urcare spre Clăbucetul Taurului și apoi o lungă coborâre până în Azuga pe Plaiul lui Șoș Mihai (tare-mi place cum sună toponimul ăsta!). Mi-am montat rachetele, am făcut o poză de grup și ne-am pornit la drum.

Folosirea rachetelor de zăpadă e intuitivă și… simplă. Aduce însă multă bucurie purtătorului căci senzația de a rămâne la suprafață oricât de mare e zăpada e grozavă! Și chiar am putut testa pentru că în această porțiune a traseului nostru stratul era mare și afânat, iar eu puteam zburda în alergare. Nu vă gândiți că mi-am abandonat tovarășii de drum, poteca era destul de bătută. E greu să vă povestesc însă despre comportamentul meu din acea zi… să zicem că un copil descoperă o jucărie pe placul său și că se poate juca cu ea în voie 🙂

Cea mai frumoasă parte a traseului a fost după părăsirea golului alpin și intrarea în pădure. Aici vântul nu mai bătea, ninsoarea devenise măruntă și aproape neobservabilă, iar copacii erau îmbrăcați de la rădăcină până în vârful crenguțelor în straie dantelate de ace. Nu aveam cuvinte să descriu, nu am nici acum și până și imaginile luate cu aparatul foto sunt mute…

Distracția (na! că am înțeles și eu ce înseamnă asta distracție!) a continuat datorită rachetelor cu ajutorul cărora alergam pe lângă potecă – pe poteca îngust săpată printre nămeți nu îmi intrau ambele rachete și mă tot călcam pe ele. Și alergarea asta îmi dădea aripi și nu oboseală. Și acum când îmi amintesc îmi vine să mă ridic de pe scaun și să alerg! Parcă mă făcusem și eu un fel de fulg, fiecare pas mă propulsa spre altul și cel mai greu îmi era să mă opresc ori să merg încet.

Bucuria se împărțea deopotrivă cu cea a prezenței prietenilor mei și faptul că era și Nico era un bonus la care nu sperasem 🙂 Coborârea prin pădure s-a lăsat cu multe trânte căci zăpada era mult mai mică, iar sub ea poteca veche și înghețată. Cu toate astea ritmul era unul rapid și parcă îmi părea și rău că se va termina așa repede tura noastră. N-am dat rachetele jos, o vreme am convins-o și pe Nico să le încerce și bag eu de seamă că i-au plăcut deși îi erau cam mari (că mi-a fost mie lene să le reglez cum trebuie… of!) apoi le-am repus în picioare până la gara și de se putea, mă urcam cu ele și în tren.

Din vreme în vreme viscolul revenea, fulgii călătoreau oblic sau orizontal de la est la vest, trebuia să-mi trag fularul ca să nu-mi simt obrazul înțepenind, însă vremea oricât de îndârjită ar fi fost, nu-mi mai putea lua ceea ce deja primisem: munte, prieteni, iarnă cu bune și rele, pădure de basm, alergare, bucurie.

Traseul se termină brusc în DN1 unde mașinile încolonate ne-au făcut să zâmbim: ghici cine merge cu tre-nuuul??! Am observat că pe firul văii ninsoarea era foarte abundentă prin urmare ne-am crăciunit până-n gară.

La gară am luat bilete, dar și o masă de amiază cu slană și ceapă (mulțam Martiii!) iar timpul a zburat așa cum îi place de obicei: repede. Trenului nu, că dumnealui a avut ceva întârziere, tot cum îi place de obicei.

Și asta a fost tura noastră, ultima mea tură din România înainte de plecare. Despre următoarea? Habar n-am, deja mi-e dor de munții mei… În ziua aceea senină fără de cer senin nu m-am gândit la turele pe care n-am apucat să le fac, la colțurile din Carpați unde n-am reușit să ajung, la traseele pe care le-aș revedea de oricâte ori doar pentru că-mi plac și pentru că îmi dau sentimentul de întoarcere acasă, la primăvara cu florile ei, în ziua aceea nu m-am gândit la toate acestea și bine am făcut pentru că am știut prea bine un lucru: o să am o grămadă de timp aici peste ocean să o fac…

p.s. cum știam că are și Montrealul un cel mai înalt punct, un fel de muntișor de unde i se trage și numele, l-am și „escaladat” abia în a treia zi într-o tură în care pornisem în căutarea unui aprozar, dar asta desigur, într-un episod viitor 🙂