Postăvarul sălbatic. Circuit cu Drumul Șerpilor și Valea Lamba Mare

Numele Postăvarului e invariabil legat de Poiana Brașov și de pârtiile de schi, dar e un munte cu atâtea chipuri încât de stai în Brașov și colinzi tot felul de poteci, ajungi să nu te mai saturi de el și să-l apreciezi la adevărata-i valoare. Nu mai fusesem pe aceste două trasee mai puțin cunoscute și umblate și n-am fost dezamăgită. Drumul Șerpilor m-a impresionat în mod deosebit și chiar dacă e o urcare aproape continuă, te simți în inima și în sălbăticia muntelui, departe de tot ceea ce credeai că știi despre Postăvaru.

Duminică, 29 august 2021, Masivul Postăvaru
Traseu: Petrom Timișul de Jos – bandă albastră – Vârful Postăvaru (1799m) – bandă albastră – Poiana Ruia – Crucur – cruce albastră – Valea Lamba Mare – Timișul de Jos.
Date: 15.5km, 1120m+, ~3h45min mers susținut, constant.
Trupa: Mihaela (Mike) și Claudia.

Într-o zi în care prognoza arăta ploaie pe la ora 15, într-o perioadă aglomerată în ploi și cam răcoroasă, fereastra de câteva ore bune ne ajută să ne hotărâm unde mergem: hai pe-acolo pe unde nu poți merge cu oricine! Zic asta pentru că dinspre Timișuri există niște urcări zdravene în Postăvaru, Drumul Șerpilor și Spinarea Calului, doar prin pădure, fără prea multă priveliște și fără puncte de interes renumite pentru care să primești multe like-uri, astfel că genul acesta de trasee e pentru cine-și dorește cu adevărat să fie acolo și are o condiție fizică care să-i permită să vadă muntele dincolo de efort.

Cu rucsacul pregătit de ploaie (lucrurile puse în pungă la interior), am lăsat mașina lângă Petromul de la Timișul de Jos și am traversat agitatul DN1. Indicatorul traseului e fix peste drum de benzinărie, trecem peste calea ferată, apoi pe lângă o casă și, imediat după gardul ei, intrăm în pădure. Poteca face o serpentină scurtă pe ceea ce se va dovedi a fi piciorul unei muchii și începe urcarea. Așa brusc? Mă așteptam ca o vreme să ne mai întindem pe vreun fir de vale…

Începutul perfect de zi. Începutul traseului nu are o porțiune de „acomodare”, ci se intră direct în pâine și în frumusețea nebănuită a Drumului Șerpilor.

Ca de obicei, avem multe de povestit, iar asta ține departe urșii – de când umblăm noi amândouă prin munți (2010), nu ne-a ieșit vreunul în cale! Uneori am mai fluierat (am rămas cu fluierul prins de rucsac de când am fost cu copiii la Mălăiești), dar cred că vorbitul tare și continuu a convins. Apoi am aflat că locul e considerat ursărie, însă rămân de părere că urșii din aceste locuri mai puțin umblate se feresc de oameni, mai degrabă te întâlnești cu ei seara în Răcădău sau chiar duminica pe la 11 dacă e să mă iau după alerte. Cert că n-am văzut urme sau excremente pe potecă, dar pe coborârea pe pârtie vor fi câteva grămăjoare negre 🙂

Mini curcubeu.

Poteca șerpuiește fix pe coamă și uneori muchia chiar e îngustă, stâncoasă. Totul este neașteptat de frumos, iar razele de soare răzbătând prin ceață mă opresc adesea la privit și, desigur, poze. N-am fugit niciodată de ideea de ceață pe munte atunci când traseul e prin pădure și nu prea e risc de rătăcire. E doar o falsă impresie că nu vezi nimic, în realitate decorul devine spectaculos și intim, lipsit de sunete și de temeri. Am asociat mereu ceața din pădure cu siguranța, cu pereți invizibili ce se mișcă deodată cu tine. Nu m-ar deranja să merg așa o zi întreagă… cu un iubitor de ceață alături 😀

Decor misterios, protector, fotogenic.

La un moment dat poteca coboară de pe muchie, pe dreapta, ocolind o zonă stâncoasă ceva mai impozantă ce ar trebui să fie Piatra Crinului. Apoi urcă și revine pe culme deși aceasta se tot lărgește, nemaifiind îngustă. Umezeala de pe ierburi se scutură pe colanții noștri și soarele nu ni se mai arată nici măcar ca un glob alb atârnat în tavanul dens de nori. Sunt și porțiuni relativ plate ce prind bine oboselii mele acumulate, iar picioarele grele parcă încep să mai piardă din plumb (cei 48km alergați în Făgăraș la începutul lui august au și ei dreptul la recuperare pe termen lung…).

Ce m-a impresionat prin această parte de Postăvaru a fost aspectul pădurii. Mulți arbori seculari, răpuși de bătrânețe, fără urme de exploatări (oarecum și imposibil de realizat datorită înclinației), o pădure ce pare de când lumea prin aceste locuri, un altfel de Postăvaru. Pe o hartă mai veche aveam să găsesc alte câteva poteci nemarcate ce urcă dinspre Valea Timișului, cam toate ducând spre Poiana Stâncii Postăvaru, cea care ne-a ieșit și nouă în cale.

Poiana Stâncii Postăvaru într-un moment când valul de ceață a dispărut brusc fiind înlocuit ulterior de un altul.

Poteca marcată bandă albastră trece pe la marginea pădurii prin dreapta poienii și apoi ține tot dreapta și în sus, deși ceva potecuțe continuă și stânga-față, posibil legături nemarcate cu celelalte poteci sau simple du-te-vino-uri ale celor care nu au văzut marcajul. E o zonă cu molizi căzuți probabil la ninsoarea din martie și cu serpentine scurte, astfel că trebuie un pic mai multă atenție la orientare (singurul loc unde n-a fost chiar clară poteca).

Când am simțit vântul rece, prin răritura pădurii se zărea deasupra noastră balustrada de pe vârf. Am făcut o pauză la adăpostul pădurii pentru mâncat ceva dulce și pus gecile.

Vârful Postăvaru văzut din „dos”.

Singure pe vârf duminica la 11? Asta da surpriză! Facem mai multe selfie-uri pe vârful care arată ca o arcă în mijlocul norilor agitați. Tunetul neașteptat ne dă semnalul de plecare.

Tunetele și stropii mari de ploaie ne-au alungat de pe vârful ce ne-a „aparținut” câteva clipe într-o zi de duminică (destul de rar, dar ne-a ajutat vremea) și am dat-o la vale cu pași grăbiți. Chiar dacă marcajele sunt mai mult sau mai puțin observabile, se coboară pe pârtia de schi ținând mereu dreapta, reperul fiind lacul din Poiana Ruia, traseul continuând prin dreapta lacului, comun cu Crucur. După scurt timp – să nu vă fure drumul lin și drept! – apare intersecția cu crucea albastră ce coboară spre Valea Timișului pe Valea Lamba Mare.

Nu se vede torențiala în poze, dar mie-mi curgeau „streșinele”. Apropo, pălăria asta din Decathlon luată în 2010 încă își face treaba și a văzut multe potopuri și-n deltă și pe munte.

Prognoza s-a adeverit iată prea repede, în defavoarea noastră. Totuși, coborând exclusiv prin pădure, n-am mai simțit torențiala, ci doar ceea ce răzbătea prin frunze și torenții ce se formaseră pe potecă. Prima parte a traseului e destul de abruptă și întunecată, pădurea de molid fiind foarte deasă. Pe-aici am cam mers fiecare cu gândurile ei, zgomotul ambiental fiind prea mare ca să ne putem auzi. Mai fluieram eu să „anunț” ursul, dar șuierul dispărea subit absorbit de vuiet.

De la geci în jos eram complet ude, dar apa era cumva caldă – ploaie de vară – și nici nu bătea vântul astfel că mi-a cam plăcut băltirea continuă ce oricum nu se putea evita 🙂 N-aș fi vrut să fiu de pildă în bocanci, mai ales că traseul se termina la mașină unde mă așteptau schimburi uscate și sandale. Nici nu se mai auzea ploaia de vuietul apelor ce se tot adunau de pe versanți.

Singura neplăcere au fost urzicile de care nu am putut scăpa în poienițe pe unde poteca nu se mai vedea și trebuia să mergi de-a dreptul (și nici marcajul, dar la o săptămână după a fost refăcut). Udătura mai atenua din pișcături, dar atât de nemiloase au fost că usturimea ne-a însoțit o perioadă (chiar și acasă după câteva zile aveam tibiile în suferință).

Mi-a plăcut partea aceasta din Valea Lamba, însă mult prea curând aveam să ajungem la forestier. Eu nu credeam că-i așa lung, dar Mike mi-a tot reamintit că e, astfel că am cam mărșăluit pleoșc! pleoșc!. Noroc că subiectele de discuție și amuzamentul pe seama potopului ne-au ținut ocupate. Drumul iese într-o colonie de locuințe, nu prea știu exact ce e acolo și care e istoricul, dar arată ca din altă lume. Am făcut dreapta printre gospodării, apoi am ieșit pe DN1 unde am ținut tot dreapta până am revenit la mașină.

Udătura de pe Valea Lamba Mare: călduță, amuzantă, plăcută. Cred că pe vreme bună peisajul e ceva mai anost 😀

S-au spălat încălțările ca la mașină.

Un loc pe care îl vezi din mașină și nu prea știi ce e cu el. Case vechi cu arhitectură interesantă acum în semi-paragină, dar și locuite, un câmp de antene, case îngrijite cu livezi și împrejurimi impecabil curățate de gunoaie…

Epilog. La nici o oră după ce am ajuns acasă, a ieșit soarele, s-a înseninat complet, iar tura noastră mi-a părut ca un vis decupat din restul zilei. Acum când am povestit-o îmi pare chiar mai mult, o bijuterie pe care o pot lua și pune în cutiuța amintirilor cu munte și prieteni, singura pe care nu aș lua-o pe o insulă pustie pentru că e deja în suflet și în memorie ca nimic altceva.