Postăvaru, schi de tură în Poiană și primăvară pe Tâmpa

Se împlinea o lună de când nu mai ieșisem pe munte, în Postăvaru încă nu fusesem și mai era și ziua mea – până acum nu m-a mai găsit vreun 15 martie pe munte. Negreșit intuiam și o plimbare prin Brașov, orașul pentru care cultiv tot mai multe sentimente și motive de a-l revedea.

Iar să schiez în Poiană, o nouă incursiune pe schiuri de tură în lumea necunoscută a stațiunilor montane, acea Poiană a Norei din Accidentul lui Mihail Sebastian la care inevitabil mi-a tot revenit gândul, deja aveam toate ingredientele unui tort perfect al aniversării de 34. La capitolul cadouri sunt extrem de pretențioasă drept pentru care Tâmpa m-a așteptat cu ghiocei pe costișele sale calcaroase.

14-15 martie 2015, Masivul Postăvarul (Carpații de Curbură)
Trupa: Claudia, Andrei, Viorica.
Trasee:
14 martie: Poiana Brașov – Cabana Postăvaru – Vârful Postăvarul (1799m), pe pârtii, dar orientativ marcajul cruce roșie CR și retur pe pârtia Sulinar (3-4h);
15 martie: Brașov – Treptele lui Gabony, triunghi galben TG – Tâmpa (955m) – Șaua Tâmpei – bandă albastră BA – Brașov (2-3h).
Album foto: Schi în Poiană, Brașov, Tâmpa (autori: Claudia, Viorica).

După răcelile ce au tușit și strănutat forța vitală din mine nici vremea nu se anunța tocmai grozavă, ba chiar sunt mulțumită retroactiv că nu ne-a plouat. Pozele au ieșit posomorâte însă doar ele căci starea de spirit a fost cât se poate de însorită.

Cum eu și Andrei nu ne-am lăsat convinși de Radu și tura lui pe schiuri via Bușteni – Valea Morarului – Valea Ialomiței – Padina – Sinaia, am optat pentru Poiana Brașov și o primă incursiune în Postăvaru. Viorica, nici ea amatoare de hardcore bucegean, ni s-a alăturat astfel că ne-am făcut două echipe: Radu, Mike, Octavian și Irina în Bucegi, iar eu, Andrei și Viorica am apucat drumul Brașovului cu planuri pentru sâmbătă și restul… improvizație. Era să uit de Muha pe care am debarcat-o la Predeal la o tură de drumeție pentru un genunchi în refacere.

Dezmorțire pe schiuri de tură

Lucrurile în Poiană au stat cât se poate de simplu, am parcat și ne-am urcat pe doage. Că trebuia să începem de undeva am făcut-o cu pârtia Bradul și de-acolo tot la deal. Pe măsură ce urcam era și zăpada tot mai bună, de pe la jumătate în sus fiind chiar foarte bună de schiat cu atât mai mult cu cât nici nu era aglomerație pe pârtii.

Am descoperit stațiunea pe măsură ce câștigam altitudine și puteam observa întinderea ei și recunosc că nu mi-o imaginam așa mare, nici ca mărime și răspândire a hotelurilor și nici ca număr de instalații. Cei douăzeci și ceva de kilometri de pârtii bag de seamă că sunt pe bune, nu doar o însumare de fieștece.

Fără vreo țintă anume și în ritm de plimbare am ajuns și la Cabana Julius Romer Postăvaru, un loc fain prin poziționare și aerul austriac, dar la care nu ne-am oprit pe motiv că o vom face la întoarcere.  Mai sus ne-am întâlnit cu echipa Asociației Montane Carpați aflată la atelier de schi alpin și după un schimb de impresii am continuat urcarea spre vârf. Ajunși sus am putut să observăm cât de cât Bucegii și să-mi fac o idee despre geografia acestui munte – cu totul alta decât cea pe care o aveam din studierea hărții.

La coborâre aveam să aflăm că pe Andrei îl doare subit un genunchi, fără motiv, neputând să mai schieze. După o așteptare de câteva minute că poate pleacă durerea de unde a venit, adică în senin, dar n-a plecat, am hotărât să coborâm noi fetele pe schiuri, iar Andrei să ia telegondola. Vio era mai în temă cu orientarea, eu n-am făcut decât să o urmez pe pârtia Sulinar în stilul caracteristic: cu fierbințeli și dureri de tălpi care cer pauze tot mai dese. Altfel sunt mulțumită de cum am schiat. Peste aproape o jumătate de oră ne regăseam toți trei la mașină întrebându-ne încotro.

Brașov, hai să căutăm o cazare în Brașov! Caut pe net, dau un telefon la primul rezultat care mă atrage și „doar o cameră” mai e liberă. Unde? În Piața Sfatului cică, iar eu mă îndoiesc ca mai întotdeauna când oferta turistică promite altceva decât realitatea. În drum spre oraș facem un popas pe deal și îmi dau seama cât dor mi-era de atmosfera Brașovului…

Seara ne-am petrecut-o descoperind curți interioare căutând un loc unde să mâncăm (la clasicul Sergiana era plin evident) și unde ținuta noastră de schi să nu contrasteze prea tare cu apretul chelnerilor. Drept urmare să dormi în pod la Vila Main Square și să mănânci una vera pizza la Vitto este o improvizație perfectă pentru nepretențioșii norocoși.

Tâmpa – între presupuneri și surprinderi

Mereu am presupus că traseele pe Tâmpa sunt simple poteci prin pădure, că sus e o belvedere amenajată într-un loc împădurit și cam atât, cu alte cuvinte că n-o să mă simt pe munte ci doar la o plimbare oarecare. Mai urcasem altădată până la începutul Treptelor lui Gabony și cam la asta se reducea experiența mea cu „dealul” care e din neamul Postăvarului și nu o Tâmpă separată…

Am parcat chiar la baza muntelui, pe Aleea Brediceanu, unde se află și o parcare de autocare. De-acolo trepte te poartă pe o altă alee un nivel mai sus ca mai apoi să apară marcaje turistice. Brusc orașul rămâne în urmă cu toate că aerul medieval, de cetate diminuează mult senzația de urban de care vrei să scapi.

Viorica era numai ochi și ochi după ghiocei: „cadoul” de ziua mea 🙂 Și pe neașteptate au început să împânzească pădurea flori albastre de Crucea Voinicului. Printre ele, ghioceii! Iar ritmul de mers a suferit grave abateri pentru că fetele pozau floricele de zor…

Printre flori și pe trepte am urcat până a început să se contureze o culme, cu poieni pe alocuri și cu priveliști asupra Brașovului de cealaltă parte, cartierul Răcădău (dacă am înțeles eu bine). Profilul calcaros al muntelui și copacii ceva mai scunzi mi-au amintit de Cozia și de Munții Mehedinți. Mi-a plăcut foarte mult porțiunea aceea de culme-creastă și mi-a părut chiar rău că s-a terminat repede și am ajuns la segmentul ultra vizitat cu telecabină și punct de belvedere din zona vârfului.

Și dacă credeam că asta a fost tot, aveam să descopăr că muntele acesta mic are mai multe chipuri. După vârf am continuat coborârea și în față ni s-a deschis o ditamai poiană. Chiar și pe aceasta vreme închisă și neînverzită arăta destul de pitoresc. În plus, am descoperit aici ruinele Cetății Brașovia despre care nici nu știam că există, iar conformația locului cu abrupturi stâncoase, pini și rămășițe de ziduri alimentată și de panourile informative m-a făcut lesne să-mi imaginez cum ar fi arătat. Mare lucru de-ar fi rezistat până azi…

Mai jos la baza poienii, în Șaua Tâmpei, erau indicatoare turistice pentru trasee spre Postăvaru, dar și înapoi spre Brașov. Pădurea avea deja altă alură, mult mai înaltă și mai umbroasă astfel că n-am mai găsit primăvara înflorită de pe Treptele lui Gabony.  În cam douăzeci de minute am fost înapoi la mașină.

Din această scurtă incursiune pe Tâmpa am rămas cu și mai multă ardoare de a locui într-un astfel de loc: cu muntele aproape să poți oricând alerga sau plimba doar ieșind din casă. La nici o oră de mers cu mașina poți ajunge la mulți alți munți…

Altă impresie a fost cea a diversității peisajului, înțeleg că este și o rezervație în zonă, iar legat de asta n-am putut să nu fiu neplăcut surprinsă de mulțimea gunoaielor, dar și de faptul că un nenică avea două buchete imense de ghiocei atârnate de rucsac. Greu m-am abținut să nu-l întreb de ce a ales să-i culeagă și să-i ofilească astfel în câteva ore…

Excursia noastră s-a încheiat friguros cu vizitarea interiorului Bisericii Negre. Cum fotografiatul nu e permis am putut s-o observ pe îndelete și să o admir fără să vânez un cadru anume ceea ce nu e deloc rău. Vă recomand o vizită mai la vară sau haine ca pentru peșteră 🙂

În drum spre casă ne-am revăzut și cu trupa de schiori din Bucegi astfel că mi-am primit și o mini-serie de îmbrățișări și la mulți ani de la prieteni cărora le mulțumesc anume pentru încrederea pe care o au în mine. Mereu mi-am dorit să-mi petrec ziua de naștere la munte și pe munte și chiar dacă tura aceea visată cu dormit la cort sau refugiu pe creastă încă rămâne vis, simt că m-am mai apropiat un pic de el.

Spre deosebire de alte dăți, mi-au trecut prin minte multe multe lucruri, gânduri cu oamenii ce au mai multă nevoie de mine decât am eu de munte, la egoismul meu, la felul cum îmi trăiesc viața și la felul libertin de a gândi dar cenzurat de a acționa, inclusiv la acest blog și la rostul de a scrie, la nevoia de a scrie, la toate acestea și la multe altele încât am ajuns la concluzia că doar fiind cum sunt pot fi de folos și altora. Doar de risipă mi-e teamă, sufletul se irosește în goana după ceea ce nu ești iar mie îmi cam place să alerg…

Era cât pe ce să n-am idee de poză de final, fiecare jurnal are una, iar eu le-am „consumat” pe toate mai sus. Și mi-am dat seama că ar fi totuși una, una care leagă anotimpurile și care înseamnă trăinicie a naturii dincolo de perindarea noastră pe potecile „marcate” ale vieții…