Postăvaru Night 2015

Când un începător are impresia că știe cu ce se mănâncă un sport de care tocmai s-a apucat, se duce la un concurs.

Și cu această frază aproape că am spus tot legat de participarea mea la Postăvaru Night (21 martie), secțiunea schi de tură  (~2.7km, 680m diferență de nivel). Concursul e legendar printre iubitorii acestui mod de-a te deplasa iarna pe munte (nu-i pot spune sport pentru că nu-l pot considera așa), eu îngroșând rândurile abia la a noua sa ediție.

Două lucruri m-au atras: e doar urcare și, desfășurându-se noaptea, concurenții se transformă în oameni – lumini pe pârtiile Poienii Brașov. Tabloul este cu adevărat feeric, dacă îți îngădui câteva secunde de privit înapoi sau de conștientizat că faci parte din el, că ești una dintre luminițele albe. Apoi desigur că a contat și faptul că după un prim sezon de schi de tură mi-a intrat în cap că urc bine și trebuia să văd cât de bine. M-am lecuit.

Ca să-mi construiesc povestea pe un altfel de suspans decât al întrebării pe ce loc? și pentru a spulbera orice primă impresie v-oi fi lăsând, iată pentru ce-am heirup-it eu de deal 55:40 minute:

• loc 4 la categoria 21-39 ani (13 fete), locul 9 la open feminin (23 de fete)

dar ca să vă faceți o idee despre timpi, la categoria mea:

• loc 1 Dobre Alexandra SF2 (21-39) Zarnesti CSO Zarnesti 00:37:31
• loc 2 Tanase Gianina SF2 (21-39) Brasov CS Alternative 00:39:40
• loc 3 Hertanu Andreea SF2 (21-39) Brasov 00:43:08
• loc 4 Gican Claudia SF2 (21-39) Bucuresti 00:55:40

Și pentru că n-am fost singură ci însoțită și susținută de prietenii mei, îi musai să mă laud cu ei: Mike locul 3 la alergare, categorie și open feminin, Radu locul 22 open la schi de tură din aproape o sută de băieți cu diferența că Radu nu s-a ajutat de degetele de la picioare.

Heirup

Și acum să vă spun tărășenia unui heirup cu toate implicațiile sale, că deh, de-aceea au concursurile farmec, că te întorc și ard pe toate părțile ca pe o frigăruie.

Începutul ar presupune trecerea în revistă a maratonului de-acasă din prima jumătate a zilei de sâmbătă. Cum nu-mi place să mă laud cu lucrurile care-mi par de datoria mea sufletească trec direct la momentul întâlnirii cu Mike și Radu și mâncatul de pește la grătar pe capota loganului. V-am luat prea repede? Nu contează, important e că am ajuns la timp cu toate rucsacurile după mine și cu echipamentul pentru aproape orice tură: de la schi la alpinism, la trekking sau alergare, că noaptea era concursul, dar a doua zi să te ții! Când plec la drum cu Mike și Radu trebuie să fiu pregătită pentru orice.

Ne-apropiam de Poiană și m-au luat emoțiile cu valul, cu toptanul. Mike și Radu calmi, eu titirez în jurul cozii. M-am agitat un pic până am ajuns acolo, apoi m-am lăsat înconjurată de concurenți și freamătul lor caracteristic, mi-am luat numărul și, chipurile, m-am încălzit sumar ca să nu izbucnesc prostește în heirup. Oricum asta se întâmplă, dar e important să simți că încerci. La clubul-bar apres-schi Rossignol unde era și tabăra organizatorilor era însă un așa tămbălău trance-psihedelico-bubuială încât m-a deconectat total de la emoții, brusc nu le mai aveam dar căpătasem la schimb chef de zbânțuială.

Momentul se apropia și nu prea, mai era vreo jumătate de oră până la start. Mike sacrifică gelul trupei pentru a-mi suplimenta energia, iar sfaturile de fostă concurentă la schi i le ascult cu băgare de seamă. Cel puțin atitudinea mi-e serioasă și pot să jur că par concentrată. Mă alătur lui Radu la mici ture de încălzire pe schiuri. Mă mișc bine până să lungească Radu pasul, apoi îmi dau seama că mi-e greu să mă țin după el, deh, tot melcul e vitezoman pe frunza sa, dar ultimul din iarbă!

În certele clipe de om încrezător mai dădeam câte o ocheadă în jur și mă întrebam firesc, ca tot concurentul amator, ce caut eu aici??! Un strop de micro-glorie, o vanitate încercată, o simplă demonstrație de forță ce zace în mine, un heirup de mișcare cum firea-mi jucăușă savurează din plin uneori, un moment al comunității schiului de tură, un concurs marca CarpathianMan de la care câțiva dintre noi își încarcă și bateriile eticii montane?!?

Și uite așa se apropie ceasul startului, 19:30. Fetele pe dreapta, băieții pe stânga, schiul întâi, alergarea pe urmă. Frontalele sunt aprinse, indicațiile lui Lucian se aud când și când printre rândurile dezordonate ce freamătă a nerăbdare și a ultime pregătiri. Voiam să mă țin după Radu într-o primă fază dar deja l-am pierdut din privire, mă las păgubașă și încerc să îmi găsesc și eu locul. Acela a fost momentul când am realizat unde mă aflu.

Eram cam al treilea rând de fete și mă uitam la schiuri. Ale mele, late ca niște scândurele, ca de plimbare prin păduri, ale celor din fața mea înguste, scurte, parcă făcute din două fire de trestie alăturate. Legăturile mele Dynafit, simple și minimaliste păreau complicate pe lângă cele ca niște bonțuri de mă miram cum se face totuși prinderea, iar clăparii… păi imaginați-vă un concurs de alergare la care unii sunt în bocanci. Cum ar veni, văzusem și eu la față ce-i acela echipament de concurs. Iar schiul meu de tură, aceasta unealtă de a umbla și iarna pe munți, doar un sport…

În mintea mea mai bâjbâia o singură și nătângă constatare: echipamentul meu de schi cântărește 2.6kg pe-un picior, am făcut calculul când mi l-am cumpărat, 2.6kg eu versus 1-1.5kg fetele din fața mea?! ‘Geaba ești soldat (benevol, că asta-i cheia!) dacă trăgaciul e montat pe furcă… Mai mult, treapta de mijloc a legăturii mele, acest truc al economisirii de timp, era pusă pe poziții la toată lumea din jur.

Mai încape vorbă că m-am demotivat instant? Știam că vin și sportivi, știam că vin și oameni care se antrenează serios și constant, că e și etapă de competiții ce contează în cadrul Federației Române de alpinism și escaladă, știam dar nu realizasem. La astfel de concursuri unde contează mult și echipamentul trebuie să compensezi cu un psihic al naibii de bun și o condiție fizică herculiană – când le-oi avea poate fac și testul ăsta 🙂

*

Și număram descrescător și mă gândeam la luminițele cu care vom împânzi muntele într-un lung șir uman, la voluntarii care ne vor încuraja, la faptul că după o oră toate acestea vor fi deja poveste. Iar când s-a dat startul și fetele cu schiuri-aripi au început să alerge și-am început să alerg și eu bezmetică cu schiurile-labe, prin imitație, aproape că nu-mi venea să cred ce prostie fac, cât de absurdă sunt – dacă aș alerga cu schiurile în picioare alături de Octavian sau Radu aș considera asta joacă; nu mă regăseam și totuși m-am regăsit un minut mai târziu când am început să merg forțată cumva și de cei de dinaintea mea ce își aruncau la întâmplare bețele în spate și trebuia să mă feresc. Asta când nu eram călcată pe schiuri.

În aceste condiții am debutat pe prima pantă și m-am lăsat purtată în micro-lumea frontalei mele. Nu mă mai gândeam la ce e dincolo de raza mea de lumină, nu priveam la cei din jurul meu, doar uneori priveam în urmă să văd luminițele – doar și pentru această atmosferă venisem! Urcușul m-a izolat destul de repede de pluton, probabil fiecare dintre noi avea senzația asta, iar în scurt timp aveam să fiu doar eu, schiurile alunecând alternativ sub cercul meu de lumină pe petecul meu de zăpadă bătătorită în muzica gâfâielii mele tot mai aplatizate. Chiar și suflul greu sau oftatul cuiva de lângă îmi suna ca făcând parte din al meu.

Îmi mai amintesc că m-am lăsat purtată de mișcarea du-te-vino a schiurilor, că îmi doream să se termine și atât. Nu îmi era excesiv de greu, doar parcă fără rost, iar eu caut mereu rostul, simbolul, trăirea. Mă uitam la ceas, nici la jumătatea traseului și totuși trecusem de jumătatea timpului căci îmi propusesem să ies sub o oră. Alternanța de fals plat cu pantă mi-a calmat respirația și am început să mă simt bine, să trag fără să trag în același timp.

Hai meet the sun! mă surprinde un băiat care trece pe lângă mine, mă încurajează recunoașterea lui, îl recunosc și eu, îi răspund că „sunt mai mult un meet the moon acum”, iar el trece mai departe. Ritmul meu e totuși de melc.

Și în starea asta de zen și împăcare la care au contribuit și pauzele de câteva secunde de privit luminile albe ale schiorilor versus luminile galbene ale Poienii de la baza muntelui, am început să mă lupt cu o pantă dată naibii. Cei din fața mea înaintau greu în zigzag-uri, unii au dispărut cumva în stânga în pădure și atunci mi-a picat fisa că sunt în zona numită Zidul, iar eu urcasem deja prea sus ca să mai urmez indicațiile lui Lucian de la plecare, de a ocoli pe drumul din stânga.

Stăteam în echilibru. O moleculă de gând dacă se muta dintr-o emisferă în alta și mă scurgeam la vale. Pe gheață, în canturi, cu vârful bețelor la aderență căci nu era chip să se înfigă, cu un calm al lucidității că trebuie să rămân calmă și al speranței că n-o să mi se întâmple asta tocmai acum – aș fi alunecat minim zece metri și știu cum e să te duci la vale cu tot cu schiuri. Un băiat traversa un metru mai jos, l-am rugat, cu tonul vocii constant ca să nu mă clatin, să treacă mai repede, să nu-l iau cu mine dacă alunec. Am răsuflat ușurată că nu mai era nimeni în dreptul meu, nici sub, dar nici deasupra. Măcar atât.

Nu știu când am făcut prima mișcare, dar știu că abia când am terminat toată urcarea aia de pisică (cu gheare pilite) pe tablă, abia atunci am putut să-mi las trupul să fie haotic și să fiu și mândră de mine: la lumina zilei n-aș fi urcat pe schiuri pe-acolo, nu m-aș fi crezut în stare. În termeni de concurs, la Zid am pierdut timpi prețioși, mai multe fete depășindu-mă atunci.

Revenirea pe fals plat a fost ca jocul de șeptică după o partidă serioasă de șah. Relaxare totală și regăsirea plăcerii de a urca, de a fi pe munte. Și ce munte! Cerul înstelat peste profile de conifere și stânci, aerul rece ce-mi răzbătea pieptul până dincolo de adâncul lui fizic. În urma mea încă erau frontale aprinse – deci nu eram ultima – iar înaintea mea alte frontale descriau drumul tot mai apropiat sosirii.

*

Ni s-au alăturat și cei de la alergare, unii se mișcau mai greu ca mine, îmi venea să le strig haideți fraților, că uite eu mai am 2.6 kg pe-un picior!, dar vocea era mai mult lăuntrică. Ne depășim reciproc, schiorii și alergătorii – văd tot ce e în jur fără a reține ceva anume. Pe o tipă cu bandană galbenă o recunosc de undeva de mai jos și mergând în paralel cu ea o întreb dacă știe cât mai avem – nu reușeam să îmi aduc aminte numărul kilometrilor, iar ceasul îmi arăta că trecusem de doi și ceva. Îmi spune că acolo sus e finișul, acolo unde văzusem și eu luminițele ca de Crăciun, dar credeam că e totuși ceva intermediar.

M-am bucurat, m-am uitat la ceas și exista o șansă să ies sub o oră cu toate că estimam încă cinci-șase sute de metri de urcat. Tipa cu bandană galbenă îmi spune că oricum nu ne concurăm, că suntem la categorii diferite și sunt uimită, îmi pare foarte foarte tânără, nicidecum peste 39. Acum mă simt mai bine s-o depășesc ca să-mi ating ținta cu timpul, altfel mi se părea stupid să o fac, tipa învinsese Zidul mult mai elegant ca mine.

Și cu elanul celui care e curios dacă poate să tragă până la finiș de dragul de a vedea cum e să tragi, am început să fiu ceea ce nu reușisem până atunci: o concurentă. Am depășit și vreo două fete cred, destui băieți, iar pe fata din fața mea, de la altă categorie totuși, am ratat-o la finiș la doar o secundă. Nu știu cât mai puteam merge așa, dar dacă concursul avea dublu ca distanță sigur mai recuperam niște locuri – sunt de cursă lungă, heirup-ul e doar de încălzire.

– Ai mers bine, îmi spune Luci de pe dreapta, notându-mi probabil timpul. Îi mulțumesc, pentru un începător așa cred și eu mai ales că ceasul îmi arată cincizeci și ceva de minute. Îi caut cu privirea pe Mike și Radu, sunt acolo și sunt luată în primire: dă aia, fă aia, hai la vale! Și în câteva minute schiam la vale spre Cabana Postăvaru, locul unde avea să fie premierea și reuniunea de după concurs. Pe dreapta încă urcau concurenți.

*

Am spus-o și nu pot să n-o mai zic, cred că am fost cel mai slab schior de la concurs, norocul meu că nu e și probă de coborâre. Am tras un plug până la cabană și niște viraje timorate, măcar am ajuns pe schiuri lucru ce acum câtva timp nu s-ar fi întâmplat.

La cabană vânzoleală mare, dar e o atmosferă care îmi lipsea pe undeva. Oameni vechi și noi, revederi, saluturi, schimb impresii, timpul trece cu ceaiuri și paste oferite de organizatori, voluntarii încep dansul, se dansează, orele înaintează în noapte, dansez și eu – în clăpari nu oricum, deja se pleacă, unii sunt nemulțumiți căci ceremonia întârzie, cred că e Revelionul Schiorilor îi spun lui Mike și nu am dreptate căci trece și miezul nopții și tot nu începe. Văzusem clasamentele afișate, știam ce și cum, dar tot voiam să fiu acolo, să particip până la capăt.

Apoi a venit Luci și a început, ca întotdeauna, cu un discurs. Numai despre asta aș putea scrie o poveste întreagă, dar esența s-ar putea reduce la fair-play, la a nu uita că ne întrecem pe munte, la a aprecia efortul celorlați indiferent că sunt mai buni sau nu ca noi. Poate că a durat cam mult așteptarea, dar între timp atmosfera creată s-a transformat într-un câștig pentru comunitate. Pentru unii dintre noi contează să fim o comunitate și să dăm un exemplu.

*

În opoziție cu obiceiul lui Luci de a premia, chema în față pe toți concurenții în semn de apreciere și încurajare, urmărind niște discuții ulterioare m-a mirat să văd că sunt și unii (culmea, dintre cei buni) care sunt de părere că doar primii trei merită atenție, medalie de finisher etc. Și da mi-am spus, mai are mult Luci de lucru, pe unii ambiția sau aroganța îi îndepărtează de munte și îi transformă în vânători de locuri fruntașe, de timpi sau adrenalină, iar asta nu mai are de-a face cu muntele.

Apoi, mi-am mai dat seama de un lucru în ceea ce mă privește, o să cam evit concursurile mari, renumite, atâta vreme cât nu au categorii de elită unde să intre sportivii sau câștigătorii din anii anteriori. Îmi place prea mult ideea naivă de amatori entuziaști aliniați la start decât cei cu antrenamente riguroase, ambiții, sponsori etc. Îmi place prea mult ideea de întrecere pe munte decât de competiție sportivă.

Și cum îmi doresc genul acesta de experiențe, voi merge la concursuri mai noi sau mai mici, prin munți sau pe trasee pe unde n-am fost încă, la cele la care taxa se justifică și nu se aleargă cu casa închisă, nemaifiind locuri cu luni de zile înainte. Apreciez că tot mai multă lume face sport tocmai datorită ambiției stârnite de concursuri, apreciez și sper ca din competițiile montane vor înțelege și ceva despre munte, nu doar un teren de joacă…

*

Și uite cum am blocat povestea cu premierea ca sa-mi expun eu ofurile, fără pretenția de a avea dreptate sau de a reprezenta un val de opinie. Am apreciat foarte mult strădania lui Lucian de a nu bagateliza un astfel de moment și cred că toți cei rămași au apreciat. Fiecare dintre noi a primit cartea Alpinistul fără mâini… și fără picioare cu imboldul de a nu ne pierde motivația. Radu a primit modest ca întotdeauna felicitările speciale pentru participarea și clasarea fruntașă – Mike e și mai modestă când vine vorba de premii.

Deși am aplaudat cu bucurie pe toți cei strigați și deși mi-a plăcut mult atmosfera, obiectiv vorbind e cam mult să fie două concursuri într-unul, și schi și alergare, e cam neîncăpător spațiul pentru ditamai adunarea în condițiile în care concursul e noaptea și sus pe munte, fără să poți sta afară. Subiectiv însă, la anul aș cam merge la alergare 🙂

*

Organizatorilor… mulțumiri! Trebuie să fie multă logistică la un astfel de concurs, chiar dacă proba este una scurtă. Am apreciat și taxa de 90 lei (tot ce e sub 100 lei mi se pare rezonabil) asta în contextul unor taxe parcă tot mai mari pe la concursuri. Altă observație este că traseul a fost foarte bine marcat de stâlpișori și stegulețe, iar voluntarii au fost peste tot unde era nevoie să fie. Nu am simțit nici o clipă nevoia de orientare și cum mergeam pentru a doua oară în Poiană și asta noaptea, a contat pentru starea de spirit – înainte de concurs o tot sâcâiam pe Mike cu „dacă mă pierd?! dacă… ”.

Fiind o cursă scurtă nu am simțit nevoia punctelor de alimentare, nici măcar la finiș unde nu rețin dacă era vreunul, iar pastele servite la cabană au picat excelent. M-a mirat că n-a fost medalie de finisher (nu deschid discuția de ce medalia contează sau nu, dar mulți sunt acum în top stimulați și de primirea uneia cândva), iar întârzierea premierei nu m-a deranjat când am înțeles că dacă era imediat după sosirea ultimului concurent mulți ne împrăștiam ca… sportivii, care încotro.

*

Trebuie să fi fost un două jumătate noaptea când am început să coborâm de la Cabana Postăvaru. Eu și Radu pe schiuri, Mike în alergare, alături de noi fiind și alți prieteni. Coborâre la lumina frontalei, pe-asta n-am mai făcut-o nu? Pe unele porțiuni mi-a plăcut chiar foarte mult, mă descurcam și simțeam că se leagă virajele, că încordarea dispare treptat lăsând loc „plutirii” pe schiuri. În plus mai erau și alții și jocul luminilor de frontală pe zăpadă avea altă direcție și altă viteză, dar la fel de mult farmec. Cu ajutorul lui Radu am părăsit Drumul Roșu și am dat o coborâre, parte cu schiurile date jos, parte pe schiuri pe o pârtie neagră. Dâmburi, gheață, necunoscut – ce să mai, am supraviețuit, am fost în stare.

Ajunși la mașină pe la un trei fără ceva, treji de-a binelea, ne întrebam ce să facem. Radu avea idei din cele mai divergente: să pornim spre Bucegi și să urcăm la Omu pe noapte ca să prindem acolo răsăritul sau să plecăm direct la București. Am decis totuși pentru hostelul rezervat din Brașov și bine am făcut căci după zece minute de condus și încălzit în mașină ne venise și somnul. Într-o scurtă plimbare nocturnă am respirat aerul liniștit al orașului, nu foarte străin de cel al muntelui de unde venisem. Recepționerul dormea, l-am trezit și n-a părut prea deranjat, îmi amintesc vag interiorul în drum spre cameră, îmi amintesc cum am pus la uscat clăparii și șosetele și la gândul că m-am acoperit complet am adormit instantaneu.

Când Mike a dat într-o parte draperia mov, soarele a invadat galben camera simplă de hostel. Amorțită și somnoroasă mi-am adunat mecanic lucrurile, am schimbat două-trei vorbe cu Radu, m-am spălat pe față trecându-mi în revistă starea de spirit cu o rapidă privire în oglindă. În gangul cu boltă, aerul deloc rece al dimineții de martie, m-a surprins plăcut trezindu-mă blând [continuarea în episodul următor, deja scris]

*

p.s. A trecut o săptămână și un pic de la concurs și abia am găsit câteva poze pe internet. Jurnale nici atât, a scris Mike (și Radu între timp!)- aveți link-urile mai la început și câteva feedback-uri pe facebook (rețin cu apreciere pe cel al Oanei Solomon). Din anii trecuți sunt mai multe dovezi, pesemne conta mai mult experiența în sine, intensitatea ei, decât goana participărilor printre antrenamente. Probabil nu mai e timp de scris, simt și eu că s-a dus timpul, dar comunicăm oare mai mult prin consultarea clasamentului și a timpilor pe garnitura de ceasuri și aplicații sau prin umanul stat de vorbă, chiar și virtual??!

Singurul meu regret este că nu am luat aparatul foto cu mine, aveam imagini și pentru voi, astfel am doar pentru mine iar timpul le va îndulci cât să pot începe a povesti cu luminițe în ochi A fost odată Postăvaru Night…