Postăvaru, drumeția de duminică

De când m-am mutat la Brașov a crescut numărul orelor de somn (aerul tare? că schimbare de fus orar, nu-i!), iar când te trezești pe la zece, unsprezece în weekend, nu prea mai poți porni la drum pentru drumeții în munți ceva mai îndepărtați, ca Hășmaș de pildă. Și-atunci, unde te-ai mai putea grăbi?!? Îți pregătești pe îndelete un mic-dejun, apoi rucsacul, și pentru că Brașovul și împrejurimile sunt acoperite de ceață, te îndrepți spre cel mai apropiat vârf de pe care ai putea să vezi soarele și… mări de nori la picioare.

20 decembrie 2015, Masivul Postăvaru
Drumeți: Claudia & Andrei
Traseu: Poiana Brașov – cruce roșie – Cabana SKV Postăvaru – Vârful Postăvaru(1799m) și retur
Datele turei: 13km, 750m+, 4h40′ cu tot cu pauze
Album foto: Postăvaru cu Andrei

Aceasta e o tură în care nu s-a întâmplat nimic deosebit sau nemaivăzut, dar e genul de moment când ești foarte bucuros că ai ieșit din casă și ai făcut mișcare, când te-ai simțit pe munte, deși într-o stațiune de schi atât de frecventată cum e Poiana Brașov. „Norocul” nostru că n-a mai nins și cu toate că telecabina merge, schiorii sunt puțini, câteva grupuri cu monitori și câțiva temerari la schi de tură. Cu toate că poteca intersectează pârtii (ale căror denumiri încă le amețesc, trebuie să le schiez ca să le memorez, cum altfel?!?), sunt destule segmente liniștite prin pădure în care domnește soarele printre cetini sau fagi.

Am urcat destul de repede prin perdeaua de ceață, iar priveliștea a fost cât se poate de generoasă, ba chiar parcă prea strălucitoare pentru ochii obișnuiți cu cenușiul ultimelor zile. Pe drum am tot depănat amintiri cât se poate de recente ale turelor anterioare în Postăvaru (2015 a fost primul meu an aici cu Postăvaru Night – concurs de schi de tură, apoi tura de ziua mea cu Andrei și Vio, apoi amintirile verii cu raidul în alergare Piatra Mare – Postăvaru – Brașov alături de Mike) și am avut sentimentul că în timp acestea se vor estompa într-un șir nenumărat de ture pentru care nici jurnal nu voi mai scrie, căci vor fi ceva mult prea uzual și banal.

Pe de altă parte, abia aștept să trăiesc acest sentiment, de „muntele din spatele casei” pentru că știu din experiența copilăriei cu deal în dosu’ cășii, că nu sunt omul care să se plictisească, dimpotrivă, familiaritatea unei poteci mă face să fiu atentă la tot felul de detalii și să descopăr ce e nou, ce s-a schimbat sau pur și simplu, să mă deconectez instant fără a purta de grijă orientării.

O fi el Postăvarul un munte mic și destul de antropic pe alocuri, dar îmi dă pe lângă deschiderea în cele patru zări și o senzație de sălbăticie. Priveam în jos de la unul din punctele de belvedere amenajat cu balustradă și norii învăluiau misterios molizii de la baza peretelui abrupt, de parcă la un pas distanță muntele-furnicar nu mai aparținea oamenilor. Asemeni, țancuri ascuțite ieșind răzleț dintre cetini, pe care picior de om n-a călcat vreodată și poate nici de ciută, unde doar păsările or avea cuiburi și la baza cărora urșii își găsesc tihna la ei acasă. Când vezi toate acestea, îți reamintești că în munte e libertatea, mai puțin a ta de om spectator și mai mult libertatea ierbii și a stâncii, a ființei ce acolo doarme, căci nu-i așa? muntele e al celor care îl au drept cămin, nu al celor care pleacă acasă…

Cum de pe la jumătatea pârtiilor în sus zăpada era bunicică, mi-a părut puțin rău că n-am avut schiurile de tură la mine, să deschid sezonul, dar și mersul la bocanci are avantajele lui. Nu se putea să nu urcăm pe vârf și mai apoi să nu oprim la Cabana Postăvaru pentru un ceai cald și câte o ciorbă. Măricele prețurile pentru o cabană totuși accesibilă și cu rulaj turistic, dar să zicem că suplinește la decor și priveliște 🙂

Cu toate că ne-am propus să coborâm pe alt traseu, prin Poiana Ruia, am ratat bifurcația marcajelor și tot pe cruce roșie ne-am întors. Cam patinoar în zona de tranziție dintre stratul compact de zăpadă și pământul dezghețat, mai ales pe pârtii, motiv pentru care am fost drumeți și nu turiști și am urmat marcajul, mai mult prin pădure.

Până la mașina lăsată în parcarea din stația de autobuz 20, ne-a prins și întunericul, încheind ziua devreme, dar și cu o ușoară și plăcută oboseală, transformată azi într-o timidă febră musculară semn că unii mușchi uitaseră cum e mersul pe zăpadă.

Iar dacă de obicei răceala îmi trece mergând pe munte sau alergând o oră, de data aceasta s-a instalat destul de serios. Să o dreg printr-o alergare prin ceață și două-trei grade sau să insist mai departe cu ceaiuri, lămâie, vitamina C? Șervețelele se numără oricum, atâta risipă… (asta e, dacă n-am învățat să suflu nasul mai econom când eram mică, unii alergători și drumeți știu la ce mă refer)

Și acum, povestea în imagini 🙂

ni s-a cam făcut dor de soare în Brașovul cețos al ultimelor zile…

se schiază, câteva grupuri cu monitori în frunte trec șerpuind

e atât de liniște că se aud strigătele de încântare ale celor cu parapanta

drept în soare

belvedere spre Munții Baiului

pe Vârful Postăvaru, panoramă estică cu Piatra Mare, Baiului și un pic din Ciucaș

poza de grup 🙂

de jos în sus

tot felul de poz(n)e

antropic în alb și negru

invitație pe balcon…

Bucegii – celălalt țărm (se disting Crucea, Releul Coștila, Colții Morarului)

un pas în abis…

împărăția neumblată a muntelui

unii chiar schiază, iar domnul avea o vârstă… pensionar doar cu actele

sania – bucuriile copilăriei nu dispar cu totul. „Pârtie!” strigau fetițele

de sezon @ Cabana Postăvaru

lemn pictat, o tradiție germană tare plăcută ochiului

telecabina încă merge, apusul aprinde câțiva nori, muntele se întunecă, iar un schior și foarte bun alergător montan, urcă pe schiuri de tură…

nu sunt prea mulțumită de actualul aparat foto, dar măcar a îndrăznit un zoom spre lună