Plimbare de noiembrie la Mălăieşti

îmi plac toate pădurile, dar mai ales acelea din care se-nalţă munţii

Unde, când, cine şi cum

locul: Munţii Bucegi

data: 17-18 noiembrie 2012

drumeţi: Andrei şi Claudia, Octavian şi Vio

De ce la Mălăieşti

Pe munte nu mai e toamnă, dar nici iarna nu s-a instalat. Pe traseele nemarcate, în speţă văi, zăpada e total neprielnică nefiind destul de mare, dar prezentă cât să nu poţi înainta în siguranţă fiind asezonată şi cu gheaţă.

Printre turele de tot felul un loc special îl ocupă cele lejere, de plimbare, în care nu te grăbeşti spre destinaţie şi în care e musai să rămâi să dormi la o cabană. Dacă la toate acestea adaugi şi faptul că n-ai fost încă la o anume cabană sau ai fost aşa de demult că mai vrei o dată, atunci Mălăieşti devine o destinaţie numai bună de un week-end de noiembrie când mai toată ţara moţăie sub un plafon aşezat de nori gri.

Aveam să aflăm că deasupra norilor muntele se scălda în soare.

traseu şi timpi (oficiali, tura noastră fiind mai mult de „foto&relaxare” plus pauze):

• bandă roşie, BR: Cabana Gura Diham – Pichetul Roşu via Cab. Poiana Izvoarelor, 1.5h
• triunghi roşu, TR: Pichetul Roşu – Cabana Mălăieşti via „La Prepeleac” (Poteca „Take Ionescu”), 2h
• bandă albastră + cruce albastră, BA + CA: Cab. Mălăieşti – Cab. Diham via Valea Glăjeriei, 2.5h
• triunghi albastru, TA: Cabana Diham – Cabana Gura Diham via Şaua Baiului, 1.5h

harta :

legături deloc întâmplătoare:

• Poteca „Take Ionescu” (traseul Pichetul Roşu – Cabana Mălăieşti) denumită astfel după omul politic şi prim-ministru al României în perioada interbelică care a finanţat construirea potecii în 1899 ce ocoleşte ca un brâu Bucşoiul (mai multe despre Take Ionescu conform wikipedia);
• Site-ul actualei Cabane Mălăieşti cu menţiunea că un loc de cazare costă acum 30 lei şi nu 25 lei cum scrie pe site, iar rezervarea e indicată; Despre condiţiile de la cabană am scris un pic mai jos (în aceeaşi pagină)
• Informaţii despre toate cabanele Mălăieşti, cea mai veche din Bucegi (1882) şi una dintre cele mai vechi din Carpaţi;
• toponimele unor denumiri sunt greu de stabilit: glăjerie apare în DEX ca sticlărie, dar în ediţiile anterioare ar apărea ca luminiş, loc defrişat în interiorul unei păduri; prepeleac putea să fi descris în trecut ca loc de santinelă, punct de observaţie, drept fiind că este un punct de belvere generos şi o ramificaţie de trasee, iar despre Mălăieşti mai nimic dovadă că toponimia românească „online” e destul de săracă…
• albumul foto al turei cu mult mai multe fotografii: Plimbare la Cabana Mălăieşti

Povestea scrisă

– Povestea fotografică e imediat după (vei rămâne în aceeaşi pagină)

Cabana Gura Diham – Cabana Mălăieşti

Am plecat la o oră lejeră din Bucureşti, 7:30. La 9:430 intram în traseu după ce parcasem maşina la Cabana Gura Diham. Deasupra un cer mohorât prevestea o zi mohorâtă în ciuda prognozei care spunea că ceaţa se ridică. Însă venisem la plimbare, la scos aparatele foto de la naftalină (Andrei) sau din cutie (Octavian).

Am început cu urcarea ce porneşte imediat din spatele cabanei şi ne-am bucurat că n-a scos deloc sufletul de noi. Apoi poteca se calmează şi ne bucurăm de frunze arămii şi serpentine line. Când ne apropiem de un val de ceaţă ne bucurăm căci avem un nou material foto.

După o vreme ceaţa dispare şi ne apropiem de Cabana Poiana Izvoarelor unde avea să ne aştepte altă surpriză fotografică: Valea Prahovei dormea sub o plapumă de nori, ca un fluviu ce curgea de la est la vest, iar deasupra era muntele, soarele şi noi. Am făcut poze şi pauză de masă. Deja mi se părea incredibil de frumoasă ziua şi chiar dacă am fost de-atâtea ori pe munte, mereu sunt la fel de surprinsă de momentele ca acestea.

Când respiri aerul rece şi-l simţi înaintând spre plămâni, îţi tragi căciula mai bine pe urechi, te gândeşti la mănuşi şi doar ochii tăi se îmbată de frumuseţe într-o linişte pe care nicio muzică n-o poate reproduce, găseşti o altfel de căldură de care sufletul are cea mai mare nevoie. Pe munte, mai ales la început de iarnă, dar şi iarna, răceala curată şi pură a aerului subliniază ideea liniştii, a golirii de gânduri şi de patimi. Eu nu înţeleg ideea de distracţie la/pe munte, ci ideea de a fi acolo sus cât mai asemenea muntelui.

Am pornit spre Pichetul Roşu (la 15 minute distanţă) şi următorul popas fotografic au fost Acele Morarului ce s-au zărit printr-o fereastră dintre brazi.

De la Pichet am urmărit TR spre Mălăieşti. Poteca urmează curbe e nivel ce taie muchii şi vâlcele şi unde mai discutăm despre geografia locului, dar şi de turele trecute ale fiecăruia dintre noi. Altitudinea scade treptat gradele şi umple poieniţele pe care le traversăm cu ceva zăpadă, chiciură şi ace de gheaţă. Alte fotografii se-nţelege şi tura noastră devine fotografică de-a dreptul. Grupuri tot mai dese se conturează şi toate par să meargă în acelaşi loc ca şi noi.

Mica poieniţă din La Prepeleac devine neîncăpătoare pentru câţi ne-am adunat de pe poteci aşa că mergem mai departe. Nu mă deranjează că e aglomeraţie, doar ne plângem toată ziua că nu face lumea mişcare, însă un pic mai linişte de s-ar putea ar fi excelent. Mă gândesc că unii scapă mai rar la munte şi or veni din cine ştie ce junglă urbană unde să ţipi, să râzi şi să strigi suficient cât să fii sigur că ai atras atenţia face parte din „reguli”. O să spun eu câteva mai încolo despre astfel de personaje.

Bucşoiul ne întoarce celălalt obraz al său şi acesta e rece şi intrat în iarnă. Zonele cu lanţuri şi podeţe sunt pregătite pentru traversările ce la iarnă vor fi cu siguranţă mai dificile, iar expunerea pe alocuri a traseului justifică interzicerea acestuia iarna. Cu toate acestea sunt sigură că Salvamontul are grijile sale…

În curând zărim Cabana Mălăieşti şi impunătoarea căldare ca o cetate ce o străjuieşte la orizont. Primul gând se îndreaptă spre un ceai şi cazare.

Intrăm în cabană şi descoperim că e foarte frumos şi la subiect decorată. N-aş putea cere mai mult, iar sala de mese are exact acel iz pe care-l caut: soba, geamuri aburite, lumina slabă, mese de lemn acoperite cu muşama şi o bucătărie unde ceaiul te aşteaptă deja făcut într-o oală mare. Zis şi făcut, am început cu ceaiuri şi ciorbă de perişoare. Bune, aromate, gustoase. De cazare mai aveam de aşteptat căci sunasem, dar nu lăsasem un nume şi cum era multă lume înscrisă pe listă, repartizarea lor era prioritară (de-asta am zis mai sus că trebuie rezervat căci cele 100 de locuri se ocupă repede din câte bag seamă).

Am avut un gând să urcăm la crucea de deasupra cabanei, dar timpul a trecut şi înserarea s-a lăsat repede. Cabana s-a umplut, zarva atingând cote tot mai mari. Noroc că nu-i muzică… Acum, mulţi dintre cei de-acolo păreau transferaţi direct de pe plaja Vamei Vechi, mai puţin spiritul boem care îndeamnă la visare şi mai mult spiritul cool cu orice preţ. Oricum, cei câţiva care aduceam măcar prin alură a „oameni de munte” păream să fim în plus în mulţimea tot mai agitată şi pestriţă.

Am primit şi noi locuri într-o cameră ce avea uşa chiar în sala de mese şi după cină am mai ieşit la o tură de poze pe-afară şi apoi ne-am băgat regulamentar la somn cu toate că abia începuse noaptea.

Condiţiile de la Cabana Mălăieşti

Nu ştiu cum e în alte camere, dar în cea de la parter de 14 paturi, caloriferul mergea, a fost cald chiar şi dimineaţa la trezire, saltelele sunt ok, plapumile sunt grele, de lână, cine e mai pretenţios la igienă poate să-şi ia la el un sac de dormit de vară sau un sac pijama. Spun toate astea pentru în general pe site-uri nu se scriu chestile astea, dar oamenii sunt curioşi la plecare despre ce ar trebui să ia cu ei, la ce să se aştepte.

Preţurile sunt decente: 2 lei ceaiul, 7 lei ciorba, 1 leu porţia de pâine (3 felii mari, mai mult decât suficient), 15 lei felul doi însemnând ceva friptură şi garnitură, 5 lei berile de mai multe tipuri şi cafeaua, iar Ciucul cu lămâie 6. Altele nu ştiu să mai zic pentru că ori n-am consumat, ori n-am fost atentă (ca de pildă la omleta de dimineaţă, dar e mai important să ştiţi că e).

Oamenii drăguţi, n-am ce reproşa, mâncarea e foarte bună, cabana e una de munte şi nu una de la şosea sau măcar drum practicabil cu maşina, aşa că nu vă aşteptaţi să trageţi apa la toaleta din curte sau să aveţi parte de nu ştiu ce lux. Ba mai mult, păstraţi ceea ce găsiţi, mai ales liniştea.

Cabana Mălăieşti – Cab. Gura Diham via Valea Glăjeriei şi Cab. Diham

După un somn lung şi nu neaparat continuu (unii au băut bere, alţii nenumărate ceaiuri 🙂 ) ne-am trezit şi ne-am echipat astfel că la opt jumătate eram în sala de mese comandând omlete. Am pornit la drum imediat după în ideea că de vor coborî şi grupurile gălăgioase, s-a dus pe glăjerie liniştea noastră. Poteca porneşte chiar din faţa cabanei şi prinde firul văii din stânga. Era o dimineaţă caldă ce urmase unei nopţi asemenea, dar valea avea să ne poarte doar prin zone umbroase.

Poteca e foarte frumoasă chiar dacă traversează vâlcele ce poartă urmele avalanşelor ce se scurg iarna de pe Bucşoiu. Natura uimeşte, natura înfricoşează şi mai ales, rabdă. Pe lângă faptul că ba o ignorăm, ba o distrugem, mai avem şi momente de vanitate umană când devenim brusc super-prieteni cu ea. Natura nu e blânda, ea însăşi s-a dezvoltat prin auto-distrugeri şi legi precum cel mai puternic supravieţuieşte căci doar aşa apare echilibrul. Ei bine, omul vrea să stăpânească echilibrul şi să-l transforme într-unul al lui, care să-i convină. Acelaşi om care a adus gunoiul…

Evident că ne-am mai întâlnit cu unii gălăgioşi pe vale, oameni în toată firea ce suflau într-un corn de parcă plecau la război, în fine, cred că „drumeţul de Mălăieşti” are un profil care mie una în scapă. Când valea se termină începe o urcare uşoară ce se termină cu o belvedere asupra unei râpe mari măcinată de o eroziune puternică fiind ceva mai pământoasă.

Coborâm printr-o pădure de foioase rămasă golaşă în care soarele răzbate generos de-acum. Ne mai jucăm puţin cu frunzele, intersectăm traseul ce merge spre Râşnov şi ne apropiem de fundul văii unde se aude un vuiet de apă.

Pădurea devine foarte deasă şi umedă, din copaci picură apă, iar ciupercuţele şi muşchii iau locul covorului arămiu de frunze. Nu după mult timp traversăm un drum forestier şi imediat firul unei ape pe un podeţ. Avea să urmeze o urcare straşnică despre care colegii mei de tură îmi tot pomeniseră.

La vederea primei grămezi de lemne am zis că-i o exploatare şi atât. Apoi am remarcat că poteca noastră e totuna cu drumul folosit pentru cărarea lemnelor, prin urmare noroiul şi grămezile de lemne plus harababura de crengi abandonate ne-am împins la strecurare printre ele, lucru deloc plăcut. Nu mi-am închipuit că exploatarea va ţine chiar până sus, dar 90% din urcare am dat-o astfel. Părea să fie o defrişare controlată, existau mărci cu punct albastru pe copacii tăiaţi, iar tăierea părea să fie făcută ca o rărire a pădurii. Altfel, ne-au întristat grămezile de pomi de Crăciun, vârfuri abandonate de brazi falnici altminteri, sortite nămolirii şi uscării fără de rost…

Cabana Diham – o idilică clipă

Când nămolul şi panta şi zona defrişată au luat toate deodată sfârşit a fost tare bine! Un drum blând de pădure pe curbă de nivel şi gata, ieşim la cabană. Aici, la Diham, e hărmălaie mare, dar e aşa o zi frumoasă încât tinerii sunt din nou copii şi se joacă de-a ceva. Nişte fete strigă una-alta de la balcon, câteva gâşte se plimbă prin ograda imaginară a cabanei, drumeţi ca noi se mai adună şi de pe alte trasee, noi ne aşezăm pe trepte să mâncăm ceva, alţii se aşază la mesele de lemn, veselia răzbate dinspre grupul de tineri ce se joacă mai departe, un tip cu jeep vine la cabană pentru un ceai pe care şi-l cumpără dinăuntru şi-l bea afară cu o nostalgie pe care o remarc şi-mi rămâne întipărită în minte, la ferestrele cabanei sunt flori, soarele îmi încălzeşte spatele şi n-aş mai vrea să plec, să cobor de pe munte.

Coborând prin nori

Cum am plecat de la cabană am observat norii din stânga ce se scurgeau peste muchie ca scăpaţi de sub presiune. Aveau ceva viteză şi părea să fie vânt după cum se mişcau brazii de lângă ei. Altfel, era soare şi frumos. Apoi am observat ceva curios, norii dispăreau pur şi simplu, ca printr-o magie a naturii, a pădurii ce-i subtiliza cerului.

Înaintând pe poteca BA ne-am apropiat de nori şi ne-am pregătit pentru intrarea în ei: polarul, mănuşile, căciula. Ceaţa tot mai densă aducea cu ea frigul şi un vânt numai al ei. Copacii deveneau de poveste, ornaţi cu chiciură şi astfel începea încă o etapă foto a turei noastre (chiar mi-a părut rău că aparatele lui Vio şi Octavian aveau bateriile terminate, dar sigur mai prind ei chiciură în iarna asta).

Am ajuns în Şaua Baiului, am bunghit indicatorul, ne-a lătrat un câine de pe la releele din zonă ai căror stâlpi abia se mai vedeau deşi ne erau aproape şi urmând marcajele TA am început coborârea prin pădure şi prin ceaţa densă. E spornică tare poteca asta, ceaţa s-a pierdut treptat şi după vreo oră eram ajunşi la Gura Diham unde plafonul de nori rămăsese sus, iar ziua de sub el avea accente de gri şi de toamnă târzie, supărată. Doar muzica răsuna de la un magazin de aşa numite suveniruri, semn că tot ce-i munte e doar acolo sus, deasupra norilor…

Mulţumiri speciale: Octavian pentru condus. Semnează cineva care a dormit mai tot timpul şi la dus şi la întors.

Povestea fotografică

Autorii sunt specificaţi prin watermark pe fotografii.

Călătoria nu se opreşte aici.
Sunt vieţi mai lungi,
urcuşuri mai abrupte,
paşi mai mici.

De-ai ostenit,
nu-i oboseală în tine,
ci o viaţă,
aşa că haide,
pune dreptu-n faţă.

Căci chiar şi eu
care mai sunt pentru prieteni
doar o punte,
mai hoinăresc,
zâmbind,
cu ei pe munte.

Cristian Lupaşcu, 1969 – 2012. (inscripţia de pe băncuţă)