[Piatra Mică] Unde nu este uitare, doar dor

Cu excepția unor stânci dislocate în urma căreia carnea ușor arămie a stâncii s-a dezvelit vântului și ploilor și poate a milioanelor de conuri de jneapăn ce și-or fi petrecut în complet anonimat existența, Piatra Mică nu pare să se fi schimbat deloc în acești șase ani în care nu i-am mai călcat poteca. Amintirile au fost însă atât de recente, de vii și detaliate, încât sunt cât se poate de invidioasă pe bucățica de creier care se ocupă de munte. Acolo unde nu este uitare, doar dor.

duminică 7 aprilie 2019, Piatra Craiului
Drumeți: Claudia & Andrei
Traseu: Fântâna lui Botorog – Poiana Zănoaga – Cabana Curmătura – Șaua Crăpăturii – Vârful Piatra Mică – Poiana Zănoaga – Fântâna lui Botorog.
În cifre: 11.5km, 1000m+, 4h

[Altă variantă de traseu, cu mulți prieteni (Pinguinii pentru cunoscători) în peisaj, dar și cu provocări ale iernii specifice Pietrei Craiului: 30 decembrie 2012 – sfârșit de an pe Piatra Mică.]

Știu că titlul sună cam melodramatic, dar după ce m-am chinuit toată tura să-mi amintesc care a fost totuși ultima drumeție pe prietenosul vârf al Craiului, eram convinsă că după tura cu Pinguinii din acel decembrie dinaintea plecării în Canada sigur mai e măcar o alta pe care din motive dubioase o sar la enumerare. A fost un mic șoc să verific pe blog și să descopăr că aceea a fost ultima, că au trecut șase ani și ceva de-atunci.

Și îi mai și spuneam lui Andrei cât de dragă îmi e poiana de după porțiunea de creastă, acel mic platou care te face să uiți că ești sus pe vârful muntelui, că e un loc plin de pace, ce să mai! unul din locurile mele preferate. Acum mi se face rușine, cum să-i spun „loc preferat” dacă n-am mai trecut cu anii pe acolo?!?

Până în Poiana Zănoaga n-am făcut nicio poză, ca niciodată. Nu că n-ar fi fost fagi fotogenici sau floricele cochete, dar pur și simplu mi-am bucurat ochii văzându-mi de urcuș. Fiind doar noi doi, poteca s-a scurs mult mai repede sub tălpi ca în ultimele dăți.

Nu m-am oprit nici la pozat brândușe în Poiana Zănoaga, multe erau deja ofilite și frânte după însorita zi de sâmbătă, altele-și aveau petalele adunate precum norii adunați pe cer. O zi plumburie care totuși nu mi-a displăcut, nu aveam chef de soarele orbitor ce-ți micșorează involuntar ochii, ci de privitul cu ochii larg deschiși.

Am zis pas Cabanei Curmătura și ne-am continuat urcușul. Din fericire, zăpada s-a mai topit și am putut ocoli pe porțiuni de pământ poteca tasată devenită un veritabil tobogan. Din Șaua Crăpăturii am făcut dreapta pe punctul albastru.

Porțiunea de „cățărat” e mai mereu uscată și fără zăpadă fiind expusă generos soarelui, motiv întemeiat pentru a face din Piatra Mică un vârfuleț frecventabil iarna, atunci când parcurgerea altor zone implică cunoștințe de alpinism sau pur și simplu fentarea unui grad ridicat de avalanșă. Noi am venit oricum la „spartul târgului”, în încălțări sport și doar cu snowline-uri după noi.

Îmi era dor să ating stânca, să simt priza sub vârful pantofului, dar în același timp mi-am dat seama că ceva s-a schimbat în mine. Am devenit mai fricoasă sau doar mai conștientă de riscuri?!? Nu vă imaginați că e un traseu foarte expus, are cabluri în două din zonele cu potențial problematic, însă parcă nu am zburdat pe acolo cum o făceam cândva. Bătea și vântul într-un soi de rafale impredictibile încât simțeam că rucsacul tocmai preluat de la Andrei îmi adaugă plusul de stabilitate de care am nevoie. E drept că nici nu sunt genul care să pozeze spectaculos pe vârfuri și pe margini de hău, lucru ce a cam fost fatal unora de-a lungul vremurilor…

În poienița mea preferată am găsit brândușele proaspete de care sperasem să am parte și-am regăsit tihna de care-mi aduceam aminte de parcă fusese ieri. Și aici, totul rămăsese la fel. Sigur, iarba, tufele de ienupăr, mușuroaiele or fi altele, poteca și-o mai fi schimbat ici-colo traiectoria, dar pe munte toate acestea nu înseamnă nimic, e ca și cum ai aduna infinitului un unu, un zece – tot infinit este! Pentru om însă, șase ani pot înseamna și o viață.

Coborârea n-a fost chiar așa alunecoasă precum ne așteptam, dar tot am simțit nevoia să îmbrățișăm câțiva molizi 😀 Eu mi-am pus snowline-urile pentru o scurtă porțiune, Andrei s-a folosit de bețele de trekking.

În aceeași Poiană Zănoaga prin care am trecut la urcare mă aștepta acum o surpriză florală: insule de florile primăverii răsărite toate la un loc după topirea zăpezii în mici crovuri formate lângă câte o piatră. Am stat să pozez și să mă bucur de ele, de cum le bătea vântul firavele tulpini, de cum pe fundalul crestei înzăpezite culorile vii le transformau în picturi mișcătoare, senzație de care te bucuri mai ales atunci când ai puțină… miopie.