Piatra Mare în culorile răsăritului

Pășesc pe zăpada înghețată de parcă sparg coji de ouă, aud uneori păsărele de parcă ar vorbi în somn, un lanț de la colțari e prea larg și zornăie, mișcările prietenei mele au ritmul lor metronomic ceva mai în față și toate aceste mici zgomote se dizolvă rapid în liniștea completă pe care nici vântul n-o tulbură. Brazii sunt împovărați cu zăpadă, stâncile sunt tencuite de-un meșter nevrotic, până și luna zace într-o pâclă difuză, e un decor greoi și obscur prin care pare că ne furișăm cumva. Stingem frontalele, lumina albastră devine suficientă pentru a urma poteca. Peste scurt timp, soarele va răsări, iar noi vom fi acolo sus, pe creste, pentru o memorabilă clipă de sublim. Emoția și neastâmpărul adaugă zvâc pasului și simt că aș putea urca oricât.

Marți, 2 februarie 2021, Piatra Mare
Rapide la deal, alergătoare la vale: Mihaela și Claudia
Traseu: Bandă roșie de la Dâmbu Morii (Drumul Familiar) – cabană – Vârful Piatra Mare (1843m) și retur
Date: 17km, ~1200m+, 3h20min (2h urcarea, ~1h20m coborârea), strava. 5:36 startul, 7:36 răsăritul pe vârf, 8:59 înapoi la mașină, 9:20 în fața laptopului de serviciu.
Urmări: cvadricepșii au avut trei zile febră musculară (alergările pe Tâmpa nu te pregătesc pentru atâta coborâre)

Notă: Acest jurnal nu este relevant pentru starea curentă a zăpezii.

Pentru cine caută inspirația pe repede-nainte, iată un foarte scurt rezumat video:

Chiar și atunci când locuiești în Brașov, plecatul spre munte la cinci dimineața este un pic cam devreme. La ieșirile spre Postăvaru mai ciupeam jumătate de oră de somn, însă Piatra Mare cere organizare nemțească la care Mike se pricepe, iar eu nu cârtesc. Și cum nu-s genul matinal, mă înham mai rar la răsărituri și atunci o fac cu tot entuziasmul. Seara pregătesc tot ce trebuie, programez filtrul la aceeași oră cu alarma, doar ceaiul îl fierb cât îmi pun lentilele de contact și rumeg forțat o banană, e tot ce pot mânca la ora aia, după care dau gata cafeaua cu lapte și ies pe ușă. Încui încet să nu trezesc copila și-s dusă. Mike vine la timp și demarăm.

Dacă vă întrebați cu câte tone de haine pornim la drum cu noaptea-n cap, suntem cât se poate de light echipate, însă echipamentul e testat de-a lungul timpului și știm combinația perfectă care să ne asigure și confort termic și libertate de mișcare.
Ca listă orientativă:
– colanți de alergare – am unii no-name testați la vântul din Leaota și-s perfecți;
– supra pantaloni de fâș – nu i-am scos din rucsac;
– parazăpezi de drumeție – bune și pentru nămolul de la bază;
– încălțări de alergare montană – niște La Sportiva cramponați;
– snowline (gheruțe / colțari ușori) – le-am pus pe toată zona cu zăpadă;
– șosete impermeabile cu lână la interior – o dată la 2-3 ani îmi cumpăr o astfel de pereche bună la toate;
– geacă gore-tex Mountain Equipment pe care am purtat-o cu aerisirile deschise pe urcare (după 12 ani mi-am luat și eu geacă nouă și chiar dacă e doar o foiță, e foarte eficientă), iar sus pe platou doar am avut grijă să o închid peste tot;
– pufoaică – prinsă pe rucsac, nu am folosit-o;
– bluză și lenjerie intimă din lână merinos – că mai sunt întrebată cum fac cu zonele sensibile;
– căciulă și bandană din merinos, două perechi de mănuși;
– rucsac de alergare cu termos cu ceai și ceva dulce;
– bețe de trekking, frontală.
Ce-am uitat?
– folia de supraviețuire, trusa medicală sigur avea Mike (dacă nu aveți o Mike, ați face bine să nu uitați nimic – sic!).

La 5:36 porneam pe traseu de la Dâmbu Morii cu frontalele aprinse și luna deasupra. O dimineață potrivit de rece, poate chiar un pic cam caldă pentru februarie. Varianta pe Drumul Familiar este cea mai rapidă – sigur e potecă bătută, oricum pădurea arată la fel pe orice traseu la ora asta, iar la întoarcere „goana” spre job e mai spornică pe drumul cunoscut. Până la răsărit aveam două ore de ritm susținut. Au fost și pauze impuse, că deh, până la urmă s-a trezit și restul organismului, dar și vorbăria noastră specifică bună de anunțat urșii că au musafiri.

Nu, nu am întâlnit urși, nici măcar urme, doar păsărele ciripeau vesele după cum își dădeau trezirea una alteia. La Cabana Piatra Mare se luminase deja, dar orașele încă clipoceau ca niște mări de becuri galbene. Vântul trecea când și când cu asprime pe la obraji, că doar nu ne-om fi așteptat la acalmie. Până la Horn tot ajungem înaintea soarelui, mi-am spus, răsăritul se vede și de-acolo, nu e musai de ajuns pe vârf. Calculele sunt însă calcule, iar noi fetele știm să dovedim o pantă chiar cu prețul… necuvintelor.

Ne regrupăm înaintea hornului căci de-aici pădurea nu ne va mai adăposti de vânt. Nu-mi pun alte haine, prefer să închid tot ce e de închis: trag fermoare, strâng gluga, ridic bandana pe jumătate de față. Cerul e înroșit spre răsărit și brazii tapetați cu zăpadă arată minunat. Regatul alb e cuprins de liniște și încremenire, degeaba colindă vântul a ciudă, stâncile sunt neclintite. Doar pașii noștri scârțâie o vreme pe o zăpadă așezată, ce ne inspiră încredere și nu ne impune alegeri: singura alegere a fost să plecăm de-acasă.

Vântul e mai puternic de cum ieșim în buza platoului. Spectacolul zărilor crește de la o clipă la alta, iar culorile pastelate îmi ajung la suflet mai repede ca cele înflăcărate. Stratul de zăpadă nu e foarte mare pe curba de nivel ce face trecerea dintre horn și platou (cam singura zonă cu risc așteptat de avalanșă), estimez cam 20cm uitându-mă la afundarea stâlpilor de marcaj. Deși a mai viscolit și acoperit din urme, poteca e clară tot timpul. Traversez totuși repede zona expusă, unde oricând e periculoasă o alunecare, și nu stau de poze, o să am destul timp după.

Suntem în plin platou și vântul ne învăluie din toate părțile, urmele adânci de pe potecă ne cam dau de furcă – e ca mersul printre bolovani, nici frigul nu e atât de frig – pentru o dimineață pe creste condițiile sunt fix cum trebuie să fie!

Mergem înainte, dar o dată la câteva minute privirile dau roată zărilor căci toate se văd spectaculos. Iată Bucegii, soarele mai are puțin și se ridică, iată cum se vede și Piatra Craiului, desigur Postăvaru, iar prin ultima șeuță spre vârf trecem în ritmul perfect căci și noi și soarele ajungem la timp la întâlnire. 7:36.

Am făcut poze, filmulețe, ne-am bucurat cât am putut de intens de cele câteva minute de stat pe vârf. Cât despre acest selfie, cu telefonul proptit la baza stâlpului și cu două prietene fericite, el reprezintă cel mai bine motivele pentru care continui să merg pe munte, pentru care mă pot trezi la ora patru deși sunt somnoroasă de felul meu și practic ațipitul la comandă, pentru care zâmbesc prin viscol la fel de larg ca pe vreme bună (vă pot confirma că și dinții „îngheață”…)

Cu sufletele pline de lumină și mulțumire, am făcut cale-ntoarsă spre restul zilei. Pauza de ceai și-a găsit locul ei mai jos în pădure, într-o mică poieniță scăldată de razele soarelui și ignorată de vânt. Alergarea a fost ușoară, conversațională, dar continuă, astfel că pe moment n-am simțit vreun efort deosebit, dimpotrivă. 36 de ore mai târziu simțeam toți mușchii dintre genunchi și bazin cum se deșghioară de pe os, dar cine punea pe facebook poze de la răsărit și filmulețe și avea un zâmbet zburdalnic-visător?!?

Nu urc muntele pentru „gloria” incredibil de efemeră (și incomparabilă cu o poză de la Mălăiești ce strânge mii de like-uri, după cum bine observa cineva), dar cumva nu mă pot abține, în entuziasmul proaspăt al reușitei, să nu trâmbițez. Culmea, după un astfel de jurnal căruia i-am dedicat timp și suflet, mă apucă modestia și inhibiția și abia îi dau share pe pagina blogului (unde trebuie să o fac din respect pentru cei abonați) și apoi pe câteva grupuri. E atât de plin de b/v-loggerii „sezonieri”, că zău îmi vine să țin doar pentru mine! Dar, așa cum eu apreciez conținutul altora și mă las inspirată sau motivată de el, am încă acest sentiment de a da ceva mai departe la rândul meu. Am detestat dintotdeauna, nu mă întrebați de ce, oamenii-burete, oamenii-paraziți, care sunt prezenți peste tot dar doar pentru a lua, a critica destructiv, niciodată pentru a da sau a construi. Să nu credeți că în comunitatea montană predomină elitismul moral, dimpotrivă, muntele nu schimbă caractere, doar le relevă.

Cum vine o așa polologhie după un moment înălțător cum e răsăritul pe creste?!? Exact ca în viața reală, iar eu dacă am scris, nu mai șterg, puțină franchețe nu mai afectează pe nimeni la ce viteză de dat cu degetul pe ecrane avem 🙂