Că entuziasmul precedă turele pe munte nu-i o noutate, dar ce te faci când rămâne și după și parcă e și mai intens?!? Ne-a plăcut atât de mult totul – traseul, ploaia, ceața, soarele neașteptat, alergatul prin apă, căutatul potecilor, evitatul urzicilor – încât ne-ar mai trebui o tură doar ca să ne repovestim cât de frumos a fost, ce dor ne-a fost de munte (și cât ne mai e!), să ne încurajăm că de-acum încolo copiii vor fi tot mai mari, iar noi ne vom strecura tot mai mult timp pentru pasiunile ce nu ne-au părăsit doar pentru că am devenit mame: muntele și alergarea!
Duminică 21 iunie 2020, masivul Piatra Mare
Trei mame cu suflet de alergător montan: Claudia, Rose-Marie, Paula
Traseul: nemarcat Muchia Ciorga – Vârful Piatra Mare (1843m) -> marcaj bandă roșie + bandă albastră – coborâre pe la Cascada Tamina.
Date traseu: 14.7km, 1080m+, 4h (3h până pe vârf, strava)
Tură mai veche pe același traseu: Priveliști din Piatra Mare (e și link către o hartă acolo)
[Nu știu în ce ramă și pe ce perete să atârn o astfel de zi, cum s-o prezint să nu dăm în diabet?!? – norocul vostru că nu prea am timp de scris…]
Când ai ADN-ul virusat de mersul pe munte, nici copiii mici nu te țin acasă (sic!). E mult mai greu să-ți urmezi pasiunea când ești mamă și trebuie să le împaci pe toate, astfel că mica noastră evadare de duminică mi se pare o reușită însemnată: trei mame libere pe poteci timp de patru ore – uau!
E drept că piticii sunt ceva mai mari și mai ușor de lăsat în grijă altcuiva, că două dintre noi nu mai alăptăm (iuhuu!), dar tot a fost o provocare să ne aliniem programul și să ne prindă ora nouă dimineața în drum spre „Horvatca River” (google maps așa zicea voind să mă ducă la… Predeal).
Înainte să am un copil, observând cuplurile de părinți din jur, ajunsesem la o concluzie ce mă cam îngrijora: tații revin mai des și mai repede pe munte sau la activitățile sportive, pe când mamele sunt mai legate de copii, condiționate la ture mai scurte cu cei mici etc. De fapt, nu prea mai știam nimic de mame, în ture întâlneam tații bucuroși că au primit bilet de voie (sigur am gândit că sunt niște femei egoiste, uite cum ele nu mai iubesc muntele și nu-i mai lasă nici pe ei…).
Neștiind cum stă treaba cu copiii, atunci mă gândeam că ele nu-și mai doresc să meargă pe munte, că au avut doar o etapă de socializare sau vindecare a unei traume sau pur și simplu nimic altceva mai bun de făcut. Acum că am văzut cum stă treaba, sunt mult mai empatică: multe mame sunt prea obosite ca să se mai gândească la plăcerile personale, egoiste, iar să mergi pe munte cu cei mici n-ajungi prea departe dar sigur te extenuează (și te frustrează că mai mult te pregătești decât stai pe munte) sau, cel mai important, n-au cu cine lăsa copiii (cine se oferă să facă asta pentru satisfacerea unui „moft” când adesea am auzit asocierea „lasă că apare el un copil și te potolești cu muntele/sportul/plecatul de acasă”?!?).
Din fericire, tot mai multe familii se adaptează la a-și continua același stil umblăreț de viață chiar dacă apar copiii, și ne mai inspirăm, încurajăm prin puterea exemplului. Dar și aici e fiecare cum poate, că nu e vreo competiție, iar fb-ul poate fi o sursă inepuizabilă de frustrări oferind doar partea „ușoară” a lucrurilor.
În cazul nostru, soluția echitabilă, când nu ieșim în trei sau nu e bunica în vizită sau nu se oferă Mike și Radu ca babysitteri, e „cu rândul” (exemplu: sâmbătă Andrei a fost cu bicicleta, iar eu am stat eu acasă cu Miruna și am plimbat-o pe Tâmpa, duminică eu am fost pe munte, iar el a plimbat-o pe Miruna pe bicicletă).
Trebuia să divaghez puțin pentru că astfel veți înțelege mai bine bucuria a trei femei care nu țin cont de prognoză pentru că-și doresc prea mult o drumeție sau o alergare montană ca pe vremuri, câteva ore fără prea multe griji.
*
Din Brașov am ajuns în maxim douăzeci de minute la podul unde ieșirea traseului de la Tamina intersectează DN1, am parcat acolo mașina ca s-o avem la final de tură și ne-am întors pe șosea câteva sute de metri până la podul ce deservește un alt forestier, cel de pe Valea Horvatca. Erau ceva mașini parcate și pe-acolo pe iarbă, dar cum ploile au fost multe și intense în ultima lună, e mai bine să nu lași mașina pe luncă…
Cu track-ul pe ceas și pe telefon și cu ceva documentare anterioară, mă simțeam în stare să ajung pe vârf pe un traseu nemarcat, orientarea nefiind punctul meu forte; pe amintirea turei din 2012 n-am prea putut să mă bizui: atunci eram foarte răcită și mergeam robotic după prieteni, era final de noiembrie și vegetația se pleoștise. Acum a fost și ceață și prima mea tură cu navigare după ceas (merci Mike că m-ai trecut la nivelul următor!), iar bonus, poienile cu buruieni pline de apă și urzici au cam ascuns poteca.
Urcușul a debutat cu o ploaie măruntă și fragi copți, dar și cu o potecă foarte clară pe muchie pe care am prins-o fix din poieniță, fără să înaintăm pe vale nici măcar un pic. În curând avea să se adauge și ceața cât să facă pădurea mai fotogenică. Panta e adesea destul de abruptă, uneori cu variante atrăgătoare pe curbe de nivel pe stânga sau pe dreapta, dar la setea noastră de munte, am urcat și pe de-a dreptul… Destul de repede am ajuns la casa de vânătoare (3km). Ploaia s-a oprit, dar umezeala și o ceață rezonabilă ca vizibilitate aveau să ne însoțească până pe vârf. Entuziasmul nostru era maxim, cred că putea să și potopească…
Valea Horvatca de la intrarea pe Culmea Ciorga; culmea e ca un zig-zag cu urcări și coborâri; casa de vânătoare și traseul care continuă drept în sus, nu în stânga după cum tentează o potecă foarte bătută
Traseul continuă drept în sus, nu spre stânga cum o apucasem noi pe o potecă ideală de pământ moale, fără rădăcini și pietre, dar ne-am întors la căsuță și am prins muchia. Pornind ceasul în modul de trail running mă arăta pe hartă doar dacă… alergam, altfel dispărea imaginea rutei de pe ecran și-mi sugera să mă mișc dacă vreau să-mi arate direcția. Și uite așa trebuia să sprintez cinci-zece metri ca să reapară harta și să mă dumiresc dacă suntem pe ruta bună. Contrar așteptărilor, sunt mai multe potecuțe care te pot devia, mai ales dacă e ceață.
când pierzi „poteca”, dar nu și direcția, iar ceața adaugă puțină atmosferă aventurii…
Ceva mai sus de căsuță, muchia nu mai e așa conturată și am urcat cam de-a dreptul până am prins din nou o muchie ce venea dinspre dreapta, de data aceasta făcând slalom printre copaci căzuți și o vegetație ceva mai înaltă și evident, udă. Fie că aveam multe să ne povestim, fiind și foarte vorbărețe toate trei, dar nu trecea kilometru să nu ne repetam ce zi frumoasă avem și cât e de minunat să fim din nou pe munte… În ciuda vremii, temperatura era perfectă, iar pădurea ar fi putut să se repete mult și bine fără să ne plictisească. Cine să facă mofturi?!? Noi nu. Și nici ursul de ale cărui urme n-am fost scutite.
când nu trecem pe sub/peste trunchiuri căzute și nu ocolim buruieni pline de apă, poteca e un vis!
Când am ajuns într-o poieniță care părea ceva mai mare, am făcut pauza de masă în ideea că pe vârf e foarte posibil să fie frig și să bată vântul. Ceața ne-a cam obturat imaginea de ansamblu – de pildă aici ar fi trebuit să găsim foișorul – însă de un lucru n-am putut fi ferite, de urzici. Eu având pantaloni ceva mai lungi plus jambiere, am primit doar botezul celor mai țepene urzici, dar fetelor li s-a aplicat tratamentul întreg și uniform pe toată lungimea picioarelor de-mi era milă să și privesc…
Partea proastă e că traseul face brusc stânga prin lungul altei poieni, iar nu înainte sau dreapta cum am încercat noi și cum intuiția cerea să continuăm urcarea, iar nu să coborâm… Când s-a mai ridicat ceața, profilul potecii a devenit clar străbătând două poieni lunguiețe, fix prin urzici și ștevie, și care evident, urca, avusese doar o mică depresiune în punctul unde ne și învârtisem să-i dăm de cap cu orientarea.
Rose exersează „genunchii la piept” pe poteca cu urzici – chiar era una, probabil toamna se observă mai clar. Am făcut pauza fix acolo sus lângă molizi și am pornit greșit în sus, în loc să coborâm în padina asta și să reîncepem urcarea urmând, cu neplăcere, poienile culoar cu ștevie și urzici
A treia poiană avea deja iarba mai mică și tufe de rododendron – ieei, îl vedem și noi anul acesta! că nu în fiecare an de mămicie s-a putut… – semn clar că ne apropiem de platoul alpin și de vârf. Traseul se contura de la sine pe muchie, în stânga mai mereu prăpastie, în dreapta abrupt sau pădure, iar peisajul se schimbase brusc cu stâncării și arbuști și multe, multe floricele – un corn al abundenței (fie pentru că traseul e mai puțin umblat, fie pentru că nu se pășunează ca în restul platoului). Cert e că după vârf vegetația se schimbă brusc, iar colțul acesta de pe Ciorga ajunge pe lista mea specială (nu doar pentru plante, ci pentru întreaga combinație de stâncării și vegetație).
bujor de munte (rododendron) și iriși
În apropierea vârfului norii se ridică și soarele luminează rând pe rând plaiurile de sub noi, dezvelind versanții neașteptat de plini de rododendron – stadiul înfloririi fiind totuși unul de început. Telefonul nu reușește să capteze minunăția roz (în poze am mărit contrastul ca să mă apropii de realitate…), regret cumva că nu mai am aparat foto ca pe vremuri, însă stările trec rapid de la una la alta și încântarea predomină. Momentul e aici și acum, ca soarele ce tocmai alungă ceața.
spre est, spre nord, spre vest…
încă puțin până pe vârf, ne oprim adesea la pozat floricele
1. Rododendron sau bujor de munte, smârdar (Rhododendron kotschyi) – plantă protejată.
2. Sisinel de munte (Pulsatila alba).
3. Stânjenel pitic de munte (Iris ruthenica).
4. Bulbuc de munte sau bujor galben (Trolius europaeus) – plantă protejată.
5. Sângele voinicului (Nigritella miniata probabil) – plantă protejată.
6. Părăluțe (Moneses uniflora).
7. Curpen de munte (Clematis alpina).
8. Merișor (Vaccinium vitis-idaea) cea alb-roz; cea galbenă încă nu am determinat-o.
9. Micsandră sălbatică (Erysimum odoratum) pitică – foarte parfumată.
Ziua noastră, de care eram oricum mulțumite, începea să devină tot mai bună, pe sus nu bătea vântul, aerul era plăcut, soarele binevenit pe încălțările noastre ude. Singure pe vârf la ora 12, nici n-ai fi zis că e duminică. După încă o serie de poze, vine și rândul alergării: bucățica de platou e de vis cu poteca ei de pământ, păcat că e prea scurtă!
se vede plaiul pe unde vom coborî spre a reveni în Valea Timișului
jocul norilor mai are multe de spus, e suficient să nu privești câteva secunde într-o direcție ca peisajul să se schimbe
vârful – mai puțin spectaculos ca hornul ce se cască în stânga lui
un pic de lumină și un versant nou cu bujor de munte la început de înflorire
o panoramă de pe vârf, traseul nostru formează un fel de potcoavă
atmosfera surprinsă perfect de acest selfie #înAlergare
Facem dreapta la indicator și coborâm spre stână pe banda albastră. Aici trei cai ne opresc la poze. Vegetația e și mai bogată de la atâtea ploi pe stratul de bălegar aferent, astfel că rondurile de flori albe și albastre sunt imposibil de ignorat. Iarba e în schimb un burete impregnat cu apă, iar picioarele noastre ajung la fel, apa ne pleoscăie prin fibrele încălțărilor ieșind și intrând. Când le pozez pe fete lângă un rond de flori și îmi vine ideea să facem poze lungite acolo, nu zicem niciuna pas – cu abruptul Postăvarului pe fundal și petecul nostru de cer albastru, n-ai cum!
(așa a apărut poza din deschiderea povestirii de față)
caii de la stână și abruptul Postăvarului spre Cheile Râșnoavei
covor de floricele spre Munții Baiului sau Neamțului
alergăm la vale printre covoare de flori albastre și pe o iarbă moale și deasă, îmbibată cu apă
Repornim și alergarea îmi zăpăcește toate simțurile, plăcerea și concentrarea devin totuna. Fetele coboară mult mai bine ca mine și, ținându-mă după ele, dau frâu liber picioarelor mai mult ca de obicei. În același timp, ochii îmi fug în jur, traseul îmi pare mai frumos ca la ultima parcurgere, mai verde – e drept, în augustul lui 2015 era deja cald și eu cu Mike venind taman de la Bunloc, aveam mai mulți kilometri în picioare (pentru curioși, am făcut atunci un circuit Bunloc – Piatra Mare – Postăvaru – Brașov) . Acum nici n-am simțit când am ajuns la forestier, căci e mult mai ușor, mai dinamic, să alergi toboganul de pământ decât să-l cobori înfrânând genunchii la fiecare pas.
Ne folosim de scurtăturile marcate ca să evităm forestierul pietros și a doua vine cu o surpriză, poteca se transformă într-un pârâiaș ce apare brusc din pământ și curge în lungul ei, n-ai cum să-l eviți, astfel că alergăm prin el și e chiar distractiv, ba chiar simt o urmă de regret când dispare subit sub pământ… Nu e de mirare că se află canionul/cascada Tamina în preajmă, probabil roca e predominant calcaroasă și permite formarea de galerii subterane.
pe scurtătura cu udătură unde găsesc și o orhidee mică-mică (Corallorhiza trifida). Urmează o trecere prin apă pentru care nici nu avem nevoie de punte!
mai intră o serie bună de alergare până dăm de fâșia defrișată ce pare să înconjoare masivul (cel puțin așa se vede pe google maps) și unde exploatarea lemnului urâțește complet peisajul: drumurile sunt acum doar o poveste cu nămol, mormanele de crengi lăsate în urmă nu au nimic estetic în ele, drujbele sună și duminica… Doar urma ursului în nămol e semn de normalitate.
un colaj cu o parte din pozele cu noi (apropo, cei patru copii ai noștri au vârstele însumate undeva pe la 13 ani) prin care ne promitem că… mai vrem! mai facem!!!
Iunie 2020 versus noiembrie 2012. Fără concluzii, doar „ce bine că e”
Ce tura faina! Cred ca am trait si eu bucuria libertatii voastre atunci cand am citit articolul. Am auzit si eu ca ma potolesc dupa ce fac copiii, acum s-a schimbat in: maxim 10 ani mai am chef de plimbari. Oricum ar fi, asa ma bucur cand iti citesc articolele Claudia si vad ca se poate sa fii mama fara sa uiti cine esti tu cu totul. Si noi suntem fara ajutor, dar cum zici tu, conteaza sa faci echipa buna cu partenerul tau.
Păi cred că acesta e secretul, cei doi să fie și parteneri, nu doar iubiți și părinți. Dacă atunci când discuți cu un prieten îi înțelegi dorințele, hobby-urile, de ce n-ai face asta și cu partenerul de viață?!? Evident că sunt sacrificii la mijloc, negocieri, că sunt și bucuriile aduse de copii, că weekend-urile cu damblaua făcută sunt mult mai rare, dar important e să existe, să nu se ajungă la blazare, la acceptarea unor compromisuri doar pentru că așa s-a pomenit sau pentru că societatea pune o „presiune” în direcția asta.
Multe ieșiri frumoase și vouă, un părinte fericit crește copii fericiți 😉
Bravo, foarte frumoase poteci, ceata e magica, imi amintesc si eu cateva ture pe ceata in padure. Si florile sunt o mare bucurie.
Sa stii ca si taticii fac eforturi sa ramana ei insisi atunci cand apar copiii, dar noi barbatii avem gandirea structurata in alb si negru, de aceea ne adaptam mai usor. Iar puii astia mici au nevoie de protectie, chiar uitam de mamele lor cateodata. Ne ia ani de zile sa realizam ca n-i s-a intamplat chiar noua sa avem copii, apoi copii cresc si au nevoie de noi sa le fim modele. E si greu si frumos (mai mult greu).
Multumim pentru peisaje si toate drumetiile pe care le impartasesti cu noi. Sa aveti o vara minunata si cat mai multe iesiri.
Cred că în 2020 parteneriatul în casă e mult mai prezent ca în 2010 să zicem. Ajută mult și tehnologia, avem tot felul de aparate prin casă care ne „ajută” să avem mai mult timp, ajută și faptul că sistemul de purtare pentru bebeluși nu mai e o ciudățenie și vezi tot mai des pe poteci familiile complete, plecându-se cumva din start de la ideea că dacă practici drumețiile înainte să ai copii, le continui și după, nu aștepți până cel mic poate merge singur.
Ajută și faptul că se face mai mult sport, mamele sunt mai antrenate, văitatul de șale s-a mutat mai după 40 încolo 😀
Ajută și revenirea alăptării „la modă”, acum nu e nimeni ciudat că o face până la 2-3 ani ai copilului, chestie care ajută căci oriunde ai pleca, știi că nu face foamea/setea etc.
Una peste alta, trăim vremuri mai bune din acest punct de vedere.
Dar tot nu e simplu sau ușor să crești un copil, există și greutăți și bucurii deopotrivă ce nu se anulează unele pe altele și printre care trebuie să păstrezi un echilibru (văd și oameni care și-au anihilat sinele în „slujba” necerută a copilului, despre care nu știu ce fel de viață vor avea când copiii vor zbura din cuib…)
Claudia,
mă plimb din nou pe blogul tău, prilej cu care am observat ceva îngrijorător, mai precis la ultimele două fotografii făcute în același loc, dar la interval de opt ani. Între timp, muntele s-a erodat vizibil. În 2020, suportul de beton al stâlpului care susține indicatorul este cumva „în aer” față de poza din 2012. Este un proces determinat (cred eu) nu doar de capriciile vremii, ci și de plimbatul turiștilor.
Eu deja mi-am propus, ca la fiecare urcare pe munte, să iau o piatră de la poale și să o duc în locul unde voi urca cel mai mult. Poate pare o prostie, o muncă de Sisif, dar, dacă ar face toți așa, poate că vârfurile nu ar mai descrește și cărările montane nu ar mai deveni șanțuri. Zic și eu…
În rest, numai de bine!