Piatra Craiului, de-a Polițele

Acestui munte frumos unde prietenia deschide poteci nenumărate…

Scriu despre una dintre cele mai frumoase zile de toamnă petrecute pe munte, scriu și sorb din ceaiul fierbinte căci iarna pare să vină o dată cu trecerea la ora de iarnă.

Când și unde: sâmbătă, 11 octombrie, Piatra Craiului
Drumeți (pinguini): Cristi, Mike, Andrei și Claudia
Traseu: Fântâna lui Botorog – Prăpăstiile Zărneștilor – Valea Mărtoiului – Polițele Mărtoiului – „vâlcelul norocos” – creasta Pietrei Craiului – Padinile Frumoase – Cabana Curmătura – Fântâna lui Botorog
Album foto.
Notă: acest jurnal nu este o descriere completă și corectă a traseului; ca să pornești la drum ai nevoie de cineva care știe zona și a mai fost, de experiență montană și condiție fizică pe măsură, de respect pentru asemenea locuri mai puțin umblate.

Începutul perfect de zi 

Intri în traseu, răcoarea grăbește pasul, pașii tăi și-ai prietenilor se armonizează într-un cor-fundal al discuțiilor de tot felul, aerul te soarbe și te scufunzi în el ca într-o absolvire de griji, nici nu știi când s-a instalat destinderea, lista nesfârșită a celor de făcut… care listă??! ești un copil plecat în explorare alături de tovarășii de joacă, trăiești sentimentul copilăresc și pur al libertății, nu mai e altceva ca ea!, desigur că e și asta o formă de fericire, mulți ar spune că e simplă, mie mi se pare că s-a dat Universul peste cap pentru ea chiar dacă e repetată și repetabilă, pașii sunt tot mai alerți, pulsul și respirația te fierb în aburi și-n arsurile mușchilor de-n capul tău toate filosofiile lumii se reduc firesc la una singură: clipa de-acum.

Înaintam voinicește toți patru pe drumul forestier din Prăpăstii decorat deja cu fagi arămii printre conifere, mă bucuram că mi-am luat mănușile deși cu greu mă convinsesem că a venit toamna (când s-a făcut octombrie? atât de ocupat mi-e timpul??!), jinduiam la coborârea graniței aurii tot mai jos peste pădure semn că soarele lucrează și sâmbăta și m-am trezit de câteva ori rostind zorit „să ajungem odată în soare”.

Recunosc că am venit în tură cu temele complet nefăcute, nici măcar un ochi pe hartă n-am dat (dar am pus-o în rucsac) încercând să compensez la fața locului urmărind explicațiile lui Mike. Nu cred că am reținut prea bine cum ne-am strecurat prin rețeaua de forestiere mai ales că priveliștea Crestei mi-a luat cu totul ochii de la drum, că nu era de-ajuns coloritul pădurii. Asta pe lângă oboseala săptămânii și noaptea complet nedormită de dinainte plus o durere de stomac (asta ca să nu vă imaginați că sunt vreun ninja indestructibil).

Ținem drumul pe o direcție relativ dreaptă fără să ne abatem după marcajele turistice și abia după ce ne întovărășim o scurtă vreme cu triunghiul roșu (TR) intrăm pe firul subțire al unei văi nu foarte adânci. Pe sub vegetația abundentă și conifere-gard-viu poteca se regăsește destul de clară pe când urcușul pieptiș ne câștigă altitudine și ne scoate repede la soare. Începe să-mi fie cald de-a binelea și să mă retrag la umbră la fiecare popas.

Undeva pe acest urcuș, când încă aveam pădure-n stânga și-n dreapta, Cristi ne atrage atenția și imediat, cu un fâlfâit puternic de aripi, a trecut un ditamai cocoșul de munte în zbor. Nu știu cum se de s-a strecurat el printre crengi și cum de e atât de agil având în vedere mărimea (să fi fost aidoma unui curcan de curte…).

Ziua e deja în toată splendoarea ei, e atât de cald că de n-ar fi iarba complet uscată n-aș avea dubii că e vară. Și pentru că nu doar eu reacționez la căldură, fluturii au fost resuscitați, lăcuste sar de colo-colo ca la vremea cositului. Și cum ieșim din zona pădurii, umbra e deja un lux.

Urmăm cursul văii având în fața ochilor abrupturi calcaroase și pajiști cu iarbă înaltă prin care limbile de grohotiș se scurg cu lentoare albă. Ajungem la un izvor de care nu m-aș fi prins că e izvor ci un adăpost doborât. În dărâmătura de lemne am distins două jgheaburi subțiri pe care firicelul de apă se prelingea tăcut, fără susur.

După izvor am făcut o scurtă incursiune în dreapta și profitând de umbra pădurii, am mâncat. Ne-am reîntors în poiană, la Polițe, și trecând pe lângă izvor am continuat de data aceasta spre stânga, în sus fiind ditamai pâlnia de grohotiș. Valea Mărtoiului pe care urcasem se vedea acum foarte clară, dar parcă tot am simțit că n-aș mai nimeri-o la coborâre. Curba de nivel părea să aibă potecă sau chiar mai multe poteci sau niciuna după cum oamenii și caprele au mers.. sau n-au mers. Cam așa stă treaba cu nemarcatele, par umblate și neumblate în același timp.

Și pentru că ziua era minunată, iar vâlcelul cu grohotiș după care se uitau Mike și Cristi – deținătorii de indicii, nu mai apărea, am traversat câteva muchii și câteva văiugi apropiindu-ne tot mai mult de traseul marcat ce urcă spre creastă de la refugiul Grind. Varianta înainte însemna parcurgerea Polițelor Mărtoiului și ajunsul la marcaj, varianta înapoi presupunea căutarea unei variante de urcat în creastă și… aventură. Ei bine, din tot grupul Andrei a votat clar pentru aventură, eu m-am abținut – tacit îmi doream măcar încercarea. Ceasul era undeva spre 12.30, nu aveam încă grija timpului.

Și cum ne întorceam noi, Cristi înainte dornic de explorare, îl și văd intrând în stânga după un perete de stâncă. Era un vâlcel pe care îl observasem și eu la dus, îngust ca un canion, dar care părea să aibă o continuare până sus la linia crestei cu excepția părții de final ce părea totuși că se poate ocoli pe ambele părți.

Am început să urcăm și după 40 de minute aveam să fim chiar în poteca punctului roșu (PR) al marcajului de creastă. Probabil una dintre cele mai rapide ascensiuni în creastă dat fiindcă am urcat numai de pe o treaptă de iarbă pe alta fentând astfel linia de grohotiș instabil. Cu toate astea „traseul” n-a avut nici o dificultate tehnică, doar căldura ne-a oprit la pauze dese de hidratare.

De pe creastă ne-am bucurat și de priveliștea spre Iezer și Făgăraș ca s-o mai schimbăm pe cea spre Bucegi. Abia acolo sus am realizat că rar mă voi mai întâlni cu o astfel de zi pe munte, chiar și toamna când se știe că vremea e ceva mai stabilă. Ca întotdeauna traseul de creastă e unul spectaculos și frumos și cred că indiferent de câte ori l-aș parcurge, nu m-aș putea plictisi. M-am bucurat că am ieșit relativ aproape de La Om (Vf. Piscul Baciului, 2238m) și că astfel ne-a crescut porția de creastă 🙂

Mai jos de Refugiul Ascuțit am făcut o nouă pauză de masă, de data asta reușind să ne dăm după muchie la umbră. Chiar nu-mi imaginam că în octombrie o să caut umbra cu așa ardoare și sigur mi-aș fi dorit să înmagazinez căldura pentru răcoarea firească a serii.

Coborârea pe Padinile Frumoase (un traseu nou pentru mine, iată că mai sunt și din cele marcate rămase neparcurse) nu s-a alăturat preferatelor mele, cam abruptă și cu prea mult grohotiș pentru genunchiul stâng.

La Curmătura am făcut un nou popas culinar după ce Cristi i-a făcut o reclamă constantă ciorbei de fasole încât oricât m-a tentat varza călită, n-am cedat – după trei luni de România încă mi-e greu să-mi împac toate poftele.

Ce altădată mi s-ar fi părut un întreg traseu, coborârea prin Poiana Zănoaga la Fântâna lui Botorog este acum o familiară potecă de legătură, de retragere. Cu toate acestea, priveliștea oferită de poiană mi se pare una dintre cele mai frumoase din Crai, cu atât mai mult la apus când lumina roșiatică cuprinde Bucegii, iar creasta Craiului prinde contur întunecos de parcă mi-ar aminti că împărăția muntelui, oricât de străbătută de poteci ar fi ea, la căderea nopții redevine singurătatea absolută.

Epilog.
Căldura de peste zi nu m-a ajutat cu nimic la căderea întunericului când frigul s-a încuscrit cu oboseala și m-au răpus înaintea trupei cu toate hainele pe care le-am îndesat pe mine. A fost momentul perfect să mă retrag în sacul de dormit (de iarnă 😀 ) și să testez noul nostru „hotel” cu vedere la stele – mașina. Mi se pare chiar mai tare decât dormitul la cort, să stau întinsă și să-mi cadă pleoapele uitându-mă la stele pe geam…

Și dacă Polițele rămân în memoria mea ca o tură solară, în care totul s-a legat șnur, a doua zi avea să fie mult mai intensă în umbra stâncii, cu Pinguinii în formație extinsă, dar despre asta voi povesti într-un episod următor.

*

Un mare noroc al meu în ce privește mersul pe munte sunt prietenii, foarte multe ture faine și interesante li se datorează. N-am crescut odată cu ei într-ale experienței montane, când i-am cunoscut pe Pinguini, prietenii lui Andrei, grupul era deja format de doi-trei ani, încercat în ture de tot felul, timpuri ale căror rememorări cu vervă mă fac mereu să-mi doresc să fi fost și eu atunci și acolo.

Și iată că sunt din iarna lui 2009 alături de ei și încă nu s-au epuizat turele frumoase ce continuă cumva poveștile de odinioară recreând altele noi, povești ce se adună într-o valoroasă colecție de amintiri pe care o mână de oameni o împărtășesc și o înmulțesc deopotrivă. Nu mi-e de mirare că cei mai frumoși ani ai mei îmbină dragostea Lui și prietenia Lor, iar pentru asta rar trece o zi fără să fiu recunoscătoare.