Piatra Craiului, scurtă întoarcere la stâncă

Mi-am propus ca totuși să nu mă uit în jos, spre hău, în timp ce mâinile tremurau a frig și genunchii a frică, nu destul frig și nu destulă frică pentru a dispera cât pentru a înainta cu smerenie.

Când și unde: duminică, 12 octombrie
Drumeți (pinguini): Vio și Octavian, Vali, Cristi, Mike, Andrei și Claudia
Traseu: drumul de Plaiul Foii – bandă albastră (BA) spre Refugiul Diana – Padina Închisă – ieșire în Brâna Caprelor (BA) – Refugiul Diana – continuare BA la mașini.
Album foto. De la Mike citire: Haiduci și domnițe în Piatra Craiului.
Notă: aceasta este o pagină de jurnal și nu este o descriere completă și corectă a unui traseu pentru care sunt necesare echipament, experiență de alpinism clasic și tovarăși de tură pe măsură.

Uau!

Cam așa s-a tranșat tura de duminică la Plaiul Foii la vremea cinei și-a lunii pline ridicate peste pădure. Doar ce a ieșit la suprafață amintirea unei ture făcute acum ceva vreme de Octavian, Vio, Em și Andrei și efectul uau a funcționat din nou. Cum adică uau? Păi cică urci, urci și la un moment dat e… uau! Tonul pe care Octavian articulează câte-un uau e mai mult decât convingător, deja mă imaginez acolo în cetatea de piatră a Padinei Închise.

A urmat un somn bun asigurat de rețeta perfectă: aer de munte + sac de dormit de iarnă + mașină (unde mie chiar îmi place să dorm) + minim nouă ore.  Mai greu cu răcoarea dimineții și cu lentoarea mișcărilor de schimbat haine, strâns lucrurile, pregătit rucsăcelul, dar când nu e greu să părăsești căldura sacului??!

În curând aveam să plecăm cu mașinile spre Zărnești – clasica mare prăfuială și pe care am ales să le parcăm la începutul unui drumeag ce urcă spre Colții Chiliilor. O nouă zi minunată începea, dar de data asta nu mă mai temeam de căldură căci înțelesesem că vom tropăi mai mult în umbra stâncii.

Încă un traseu pentru care nu mi-am făcut temele, m-au dus prietenii (de aceea nici nu ofer descrieri de urmat, ci doar impresii), iar mulțumirile merg către Octavian și memoria toponimică a Vioricăi.

Urcușul ne încălzește, iar când ajung la bucata de drum pe care la MPC am alergat la vale cu doar un weekend în urmă realizez că un traseu pe care ai alergat la un maraton se imprimă pe vecie în minte ca o amintire de pe front astfel că poveștile curg gârlă, pline de detalii și de vervă în toată splendida lor… banalitate.

Trecem de schit, intrăm în pădure și continuăm să urcăm pentru încă vreo douăzeci de minute. Când se face de făcut stânga, facem, bănuiesc că aș recunoaște locul a doua oară. Începem strecurarea prin vegetația de crâng și „poteca” de grohotiș peste care urzicile încep să-și piardă puterea, nu înainte de a mă simți pișcată prin colanții destul de groși. Privind înainte orizontul circular stâncos începe să semene a… uau!

Curând ieșim la marginea unei limbi mari de grohotiș de unde amfiteatrul de piatră se arată în toată splendoarea lui. Turnuri de cetate de apărare sau pur și simplu, o lume a calcarelor cu totul nebănuită căci îmi imaginam mai mult văi adânci și împădurite în această parte de Crai, nicidecum pereți. Chiar dacă pare să fie închisă, de unde și numele de Padina Închisă, înaintăm spre izvorul văii, băieții înainte, noi fetele după.

La primul bolovan ne cam regrupăm chit că trecem pe rând pentru a evita să ne dăm unii altora pietre. Pe principiul urcăm tot ce putem des-cățăra, Octavian explorează, Andrei, Vali și Cristi îl urmează, Mike e precaută ca întotdeauna, Vio știe ce face, iar eu – mă simt în curaj… deocamdată.

După bolovan urmează imediat săritoarea care nu are o abordare directă ci prin stânga. Mă uit la băieți și pare simplu, se văd de la distanță pragurile și prizele însă una e să privești din tribună și alta e să fii pionul din teren. Când îmi vine rândul și încep a mă ridica în zona expusă simt că nu voi trece chiar fluierând, nu m-am mai cățărat de doi ani pe un traseu chiar și așa simplu (bănuiesc că o fi vreun 1A acolo), iar încălțările de alergare au talpa destul de uzată. Puțin frig de la umbră și stânca rece și am toate ingredientele necesare ca să fiu cu băgare de seamă.

Trec fără probleme de primele părți, la un soi de horn mă cam câcâi până îmi găsesc poziția de siguranță chiar dacă Octavian e acolo și are oricând o mână pregătită să mă susțină, apoi urmează o traversare spre dreapta exact pe deasupra săritorii, locul care mi se pare ăl mai dat naibii din toată afacerea. Reușesc să trec cu bine, altfel nici că mai avea cine să vă scrie, și recunosc că mă bucur că s-a terminat. Nu mi-a fost foarte frică, mai mult nesigură în picioare, iar adrenalina nu-mi e prietenă în general – eu funcționez mai degrabă pe bază de bucurie.

Mi-am propus ca totuși să nu mă uit în jos, spre hău, în timp ce mâinile tremurau a frig și genunchii a frică, nu destul frig și nu destulă frică pentru a dispera cât pentru a înainta cu smerenie. Și, ca niciodată în cele câteva experiențe ale mele cu stânca, nu m-am uitat în jos. Cel mai probabil nu s-ar fi întâmplat nimic, n-am rău de înălțime, mi-am făcut proba pe Acele Morarului sau pe Creasta Sanșil, dar uite că de data aceasta mi-am zis „mai bine nu” și nu mi-am luat ochii de la stâncă. Ce m-aș mai plictisi fără piticii mei!

Vine și Mike și după ce ne vedem trecuți cu toții de ceea ce ar fi trebuit să fie punctul cu dichis al turei. Urmează desigur urcarea interactivă pe un vâlcel abrupt, îngust, cu grohotiș instabil, urcare pe care o facem cu mare grijă cât mai pe stânga să nu ne dăm pietre unii altora. Și chiar se întâmplă să plece un pietroi de vreo câteva kilograme ce prinde viteză și își schimbă direcția la fiecare hop cu atâta efect încât ne uităm la el și orice altă concluzie e de prisos.

Pentru mine e o reală surpriză ca din vâlcel să intrăm direct pe traseul marcat cu bandă albastră, Brâna Caprelor. Și mai mult m-a mirat să văd cât e de expus traseul, o potecuță îngustă însoțită de zeci de metri de prăpastie (doar de-aceea îi spune brână), fie parțial împădurită, fie dezgolită, cert e că doar un noroc chior te-ar opri în caz de alunecare. Senzația de siguranță vine totuși din prezența vegetației.

Și e incredibilă priveliștea turnurilor de piatră și a pereților pe cât de solizi pe atât de vulnerabili judecând după urmele blocurile de piatră ce s-au desprins sau după fisurile adânci ce anunță o nouă dezlipire cândva… A urmat evident o sesiune lungă de fotografii.

La Refugiul Diana ne-am îngăduit o pauză de dulciuri după care am continuat coborârea.

O nouă zi pe munte se sfârșea, coborârea, oricât de animată de vorbe ar fi ea, oricât de motivată de ajungerea la o prăjitură sau bere sau cola, oricât de dorită de tălpile obosite, coborârea e momentul în care știi că pentru o vreme muntele îți va fi departe. În ultimele luni de când știu că planurile nu-și mai au sensul, simt și mai acut fiecare despărțire de munte. Și pe bună dreptate, sunt deja două weekend-uri de-atunci și n-am mai ajuns pe munte…

Pe plaiurile zărneștene ne-am însoțit cu razele soarelui aruncate peste Piatra Mică și cu brândușele-nebunele căci uneori frumusețea muntelui ține cu tot dinadinsul să se arate și la poale, nu doar pe creste. Trebuie doar să fii acolo, să vrei destul de mult să fii acolo…