Piatra Craiului – nordica prin nori, capre negre și o noapte de pomină

La capătul unui marș lung cât o zi de vară, pui cortul chiar pe creastă, cu răsăritul într-o parte și apusul în alta, capre negre se apropie curioase, vântul începe să rostogolească norii la picioarele tale și iarba înaltă foșnește de parcă armate de picioare imaginare ar umbla-o, luna se ridică peste Bucegi de începi să vezi ca ziua spinarea de dinozaur a crestei Craiului, mai târziu, abia îți găsești un loc de contorsionat trupul istovit printre pietrele de sub cortul montat cu maximă îngăduință pe terenul nepotrivit, iar vântul ce pare să facă parapantă din cort se oprește două secunde, suficiente însă pentru a spera în nesomnul tău că poate s-a oprit și, abia atunci, șuieratul turbat din înaltul cerului se prăvălește peste tine și într-a treia secundă cortul redevine o barcă în furtuna ierbii…

1-2 august 2015, Piatra Craiului
Drumeți: Claudia & Andrei, Doru
Traseu: [ziua 1] Fântâna lui Botorog – bandă galbenă – Cabana Curmătura [popas] – punct roșu – Vârful Turnu [4h, popas] – Vârful Ascuțit [7.5h] – Vârful Baciului (La Om, 2238m) [13h, înnoptare, ziua 2] – bandă roșie – Refugiul Grind – La Table – cruce roșie – Cheile Pisicii – Prăpăstiile Zărneștilor – Fântâna lui Botorog (vezi harta)
Dovada: albumul foto

Număr pe degete turele în care am dormit sus pe munte, la cort sau la refugiu, și nu pentru că nu mi-ar plăcea, ci pentru că e mult mai simplu să te deplasezi cu rucsac mic pentru ture de o zi, parcurgi distanțe mai mari, vezi mai „mult” munte (discutabilă afirmație) și nu-ți înhami spatele chinuit cinci zile de poziția la birou la un ditamai rucsacul.

După parcurgerea parțială a crestei Făgărașului, instinctul meu de „sportiv” de weekend îmi spunea că trebuie să îi urmeze o drumeție ușoară, de refacere, astfel că planul lui Andrei de a merge cu vărul său Doru pe creasta Pietrei Craiului și a-i împlini celui din urmă acest vis, mi s-a părut numai bun și pentru mine. Nu e ca și cum dacă am parcurs creasta la o zi în 2012 sau am fost recent pe sudică s-au epuizat noutățile, dimpotrivă, muntele e irepetabil și încă o dată prin aceasta, fascinant.

Urcând deasupra norilor

Am pornit dis-de-dimineață din Brașovul, care sper eu, o să devină punct de plecare și revenire al multor ture 🙂 Am lăsat mașina la Fântână și am început binecunoscutul urcuș spre Curmătura. Curând am intrat în nori și pădurea se încețoșa pe măsură ce altitudinea creștea.

Traseul e atât de umblat și de „simplu”, un clasic, încât la un moment dat ne întrebam unde e marcajul. Bâjbâim un pic prin pădure, Andrei scoate gps-ul și ne spune în cam ce direcție să ne îndreptăm pentru a reveni pe traseul turistic. Auzim vocile unui grup aflat în urma noastră – și ei au mers greșit deși era ceva distanță între noi. Eu zic că e acolo pe undeva o cotitură „magică” unde energiile paranormale ale pădurii au făcut ca „turiștii să pornească pe o cărare paralelă” (aviz autorilor și amatorilor de articole cu iz senzațional despre tot felul de locuri din Bucegi, Sfinxul, Valea Jepilor, ce pentru noi, drumeții de profesie, sunt adevărate și senzaționale… baliverne!).

Revenim la potecă și bifăm și rătăcirea spre Curmătura, o noutate desigur 🙂 Ceața e tot mai densă spre încântarea ochiului, iar rucsacul îmi chinuie umerii încă de pe acum. Dacă aveți impresia că sunt vreun zmeu de fată apoi să-mi ia cineva rucsacul și mă transform. Ceața ne însoțește și prin Poiana Zănoaga „scutindu-ne” de priveliștea crestei… chiar dacă am mai văzut-o de atâtea ori.

Ne apropiem de Curmătura și îi avertizez pe băieți că am de gând să mai ușurez greutatea din spate – să mănânc un sandviș – și să beau o cafea că nu se mai poate. Mi se aprobă comportamentul de om care trage de timp într-o așa expediție măreață și intrăm în cabana primitoare și dragă.

Cer o cafea și un ceai, ambele servite la cană mare, ambele bune la gust și potrivite la fierbințeală cât să le bei cu poftă și luăm micul dejun în forfota de dezmorțeală a dimineții de cabană. Să tot vii și revii aici…

Pornim din nou la drum și, sub efectul rătăcirii magice de mai devreme, rucsacul meu e brusc mai ușor. Nu știu ce pun oamenii în cafea sau ce plumb oi fi pus eu în sandviș, ceva a fost. Supranatural curat.

Norii, când mai denși, când mai rarefiați, ne însoțesc și-n Șaua Crăpăturii și-n a Curmăturii, iar eu mă întreb dacă vom vedea ceva azi, dacă ne vom ridica deasupra lor. Pentru mine putea să fie ceață mereu, am „mai văzut traseul” și mă încântă detaliile cu aceeași măsură, dar pentru Doru era parte din vis, partea spectaculoasă.

Abia traversând jnepenișul de dinaintea Turnului, zările au început să se arate. Ca din avion, unul care nu zboară, ci stă la poze și la mirare. Pe Vârful Turnu facem desigur un popas și considerăm că am mers bine până aici cu tot cu rucsacuri și cu porțiunea „cățărare” – preludiu a ce avea să urmeze.

Creasta nordică

Până spre Ascuțit mergem mai mereu în ceață, dar chiar și așa, Craiul își dezvăluie frumusețea: fantomatice calcare, poienițe cu flori pe care tot felul de gâze amorțite strâng polen în reluare, abrupt ce se dezvelește privirii când nu te aștepți…

Și dacă eu n-am mai avut de mult o așa tură „de relaxare”, pentru Doru începe să se simtă efectul potecii destul de tehnice pentru cineva care nu are prea multe drumeții recente la activ. Avem toată ziua pentru ajungerea în zona refugiului Grind 2, dar chiar și așa, știu din experiența concursurilor montane, că efortul se simte tot mai intens pe măsură ce orele trec, iar asupra rucsacului din spate gravitația nu ia pauză nici o clipă (cu alte cuvinte, nu-i mai ușor dacă mergi mai încet).

Și dacă fac peste două sute de poze într-o tură de alergare, într-una de mers încet cu multe pauze am dublat numărul în ciuda luptei de a mă abține de la fotografiat, luptă pe care am câștigat-o uneori rezumându-mă la imaginat cadre și privit fără de grabă în zare.

Porțiunile tehnice sunt dezlegate pas cu pas de Doru, pentru el toate acestea sunt adevărate provocări, iar eu îmi amintesc de primele mele incursiuni. Tot fâșneață eram și atunci, acum însă piciorul e mai sigur și experiența atâtor ture se cunoaște, iar Craiul, după părerea mea, o cere. Că sunt mulți care se „descurcă” și fără (eu în povestea lanțurilor din 2009 de pildă) asta e o poveste pe care nu trebuie să mizezi, ori ești bun ori te însoțești cu cine trebuie…

 

Orele curg tot mai greu, însă spectacolul norilor ne acaparează cu totul. Nu putea fi loc mai bun de privit, nu se putea o zi mai frumoasă în locul clasicei zile de vară fără nor pe cer, cu orizonturi cuprinse de pâclă și cu o căldură ce ne-ar fi însetat peste măsură în ciuda mulților litri de apă cărați, niciodată destui pe un munte fără izvoare în apropierea crestei.

Ajungerea La Om a însemnat un lung șir de presupuneri: ăla e vârful, nu, următorul. Apoi, Andrei prevăzător, a început să se uite după un loc bun de cort. Cât de cât bun, nu mai sunt de mult poienițe, iar platformele cât de cât drepte au pietre și sunt înguste. Au tot fost propuneri, care mai de care mai îndrăznețe, eu chiar îmi imaginam că aș putea nivela terenul cu ceva muncă, asta până am aflat că nici măcar smocurile de iarbă nu se clintesc, darămite pietrele…

Andrei a pornit înainte, iar eu cu Doru am rămas mai pe urmă, încurajând (sau enervând măcar) ultimele eforturi ale zilei. Care zi apunea frumos peste marea de nori, nici că se putea un moment mai bun să fiu acolo. Să mergi pe creastă cu vedere continuă spre zările ce se colorează tot mai intens, iarba strălucește, stâncile iau foc…

Noaptea de pomină

După Vârful Baciului (La Om, 2238m) mai e o mică proeminență înainte de a coborî în Șaua Grind, locul unde se află Refugiul Grind 2 (Refugiul Șaua / Vârful Grind / ?) și locurile de cort. Nu vă imaginați vreun camping, ci o mică platformă, pe alocuri dreaptă… Privit de sus locul părea ocupat la capacitate maximă, dovadă că undeva mai jos păreau să fie două corturi „suspendate”.

Andrei, fără să aibă de ales, decide să rămânem pe proeminența noastră ce are pe partea estică un mic prag înainte de hău. Avem două corturi, ambele mici, unul de o persoană pentru Doru, celălalt de două persoane pentru noi, dar cu toate acestea terenul abia ne rabdă puzzle-ul… Doru, dormind prima sa noapte la cort și nu oricum, ci pe creastă, va primi cel mai în siguranță și mai „drept” loc, iar noi ne „aventurăm” pe muțuțuiul rămas.

Așa de drept era terenul că mi-a luat-o aparatul foto la vale pe o pantă de iarbă… Mă uitam la el și șopteam „nuuu! nu! nuuu…” și aparatul mai dădea câte o tumbă, fiind animat de dâmburi ca de arcuri. L-am recuperat într-un final, cu display-ul desfăcut, mă mir că n-a făcut și poze 🙂 și parcă merge chiar mai bine de atunci. S-a ales cu o nouă serie de zgârieturi, carcasa metalică pentru utilizatori ca mine s-a inventat.

Revenim la „campare”, prima operațiune presupune să curățăm terenul și reușim să mutăm două-trei pietricele și cam atât. Cortul are sub el în zona centrală o fâșie de iarbă pe care chipurile ar trebui s-o împărțim și în rest niște gropi, una mare pe partea mea și evident pietre. Pe partea mea se vedea afară pe sub tentă, asta ca să înțelegeți cam cum stăteau lucrurile. Nici înfiptul cuielor n-a fost simplu, destul de greu să le strecori printre pietre sau să le fixezi într-un smoc de iarbă făinos. Încă nu sunt apreciată de consort pentru metoda femeiască de a acoperi cuiul cu pietre, dar pe acela încă l-am găsit înfipt dimineață spre deosebire de alte cuie 🙂

A urmat cina pe care am luat-o pe singura porțiune cât de cât dreaptă, adică mai sus pe firul crestei, chiar în poteca turistică, ajutându-ne și de pragul de iarbă din lungul ei. Se aprindeau luminile pe văi, răsărea luna peste Bucegi, vântul devenea tot mai rece și mai puternic, iar norii ce până atunci „stăteau în loc” au prins a se mișca. De mai jos de la „tabără” se auzea ceva muzică și agitație, la un moment dat s-a aprins și-un foc, însă lucrurile s-au liniștit destul de repede.

Frigul ne-a zorit spre cort, Andrei, fiind în pantaloni scurți și cred că și dornic să testeze bolovănosul pat, a plecat primul, l-am asistat pe Doru la intrarea în cortul-tub, cam mic pentru el (cort care a rămas la mine, sunt curioasă cum va fi prima noapte) și am rămas să mai fac câteva poze.

E prima oară când dorm cu cortul pe o creastă și e altitudinea cea mai mare la care am dormit până acum (~2220m). Noaptea era superbă, păcat că te împing oboseala și frigul la somn. Intru și eu în cort și descopăr că până și un om mic își poate găsi cu greu un colț unde să doarmă. Între încovoierea în jurul gropii și ghemuirea în ea, aleg să mă pun de la început în groapă decât să alunec inevitabil mai târziu.

Iarba foșnește într-una, iar Doru își imaginează animale ce se apropie. L-am asigurat că doar caprele negre ce ne-au tot dat târcoale pot să fie, lucru deloc de speriat: niște capre. Îmi amintesc și eu de primele nopți la cort când eram puțin agitată, e firesc. Cu greu, incomoda poziție nu-mi permite să cad în somnul ăl greu, dar la un moment dat adorm. Rar se întâmplă să mă trezesc noaptea, trebuie să fie niște motive întemeiate și cred că în noaptea aia vântul a făcut mai mare tămbălău decât tot clanul sforăitor al Pinguinilor 🙂

Am deschis ochii, lumină, luna „trecea” prin cort. Cortul se mișca, frontala atârnată de cârligul din tavanul de pânză descria cercuri ca pe o barcă în plin naufragiu, vântul intra pe sub tentă trecând lejer prin plasa interioară. Cu fața lipită de izopren puteam privi afară și iarba dansa îndrăcit. Andrei, dormi? Nu. Nici el, nici Doru. Mai schimbăm o vorbă, mai ațipim, rafalele puternice ne trezesc, secundele de liniște deplină la fel – doar, doar s-o opri urgia!

Băieții au ieșit afară din cort, aud exclamații de cât e de frumos, cum se rostogolesc norii, cum cum… adorm la loc, mă trezesc, Andrei ține o mână întinsă pe pânza cortului, peste ceva timp tot așa, îl întreb care-i treaba, păi țin de cort, de bețe, vântul le îndoia și le apleca mult prea mult, eu dau un ochi afară pe sub tentă să examinez situația cuielor. Cel acoperit de pietre, pe lateralul cortului, pare să mai țină, colțul dinspre mine a ieșit deja, de-aceea mi se sălta mie capul uneori cu tot cu izopren…

Treziri, adormiri, vânt turbat și lumina lunii, pietrele de pe sub și groapa ce îmi modelează coastele și pentru care am măcar grija de a mă întoarce de o parte pe alta ca să distribui uniform trauma. Mă mir că nu s-a perforat baza cortului, mă mir că n-am rămas vreunul cu junghiuri majore, deși aș putea da vina pe dormitul ghemuit pentru genunchii ce m-au durut a doua zi…

La cinci sau șase, nici nu mai știu, a sunat alarma telefonului pusă anume ca să prind răsăritul. Tot ce trebuia să fac era să deschid fermoarul de pe partea mea și să privesc. Locul ideal. Mă ridic, deschid, nori. Mai târziu, la fel. Soarele a ieșit prin perdeaua de ceață ce ne învăluia astfel că ședința foto n-a mai avut loc.

Coborârea

La ritmul la care ajunsesem în Șaua Grind nu prea mai era cazul de a continua pe toată creasta, din Șaua Funduri fiind și mai mult de mers până înapoi la mașină, mai ales că nici nu ne odihnisem suficient vreunul.

Am strâns corturile destul de matinali, noi și mulți dintre cei din Șaua Grind, și-am hotărât să luăm masa de dimineață în primul loc mai ferit. Ne-am reîntors la vârful La Om, de unde începe poteca de coborâre spre Refugiul Grind. După spectacolul norilor din prima zi și noaptea agitată, ziua a doua a fost de-a dreptul banală. Și lungă. Un fel de nu combinați nesomnul cu forestierul…

Cum n-am mai mers de mult în așa ritm lejer m-am apucat să strâng flori de cimbrișor, sunătoare, coada șoricelului pentru ceai, nu multe, mai mult de probă să văd ce o să iasă. A ieșit foarte bun, aromat și intens colorat.

 

Cu mici popasuri și cu stat la vorbă ne-am scurs spre refugiu, apoi spre La Table. În Șaua Vlădușca ratasem marcajul cruce roșie spre Prăpăstii și o pornisem spre Șirnea, asta pentru că e același marcaj, iar săgeata spre dreapta e cea vizibilă în detrimentul celei spre nord. Pe lângă stâna din Vlădușca am trecut fără să iscăm câinii, e drept că vacile erau plecate la păscut.

Ne-am tot întâlnit cu bicicliști, drumeți mai puțini, iar vântul crestei a devenit o amintire lăsând loc soarelui moleșitor. Trecând prin poieni și zone defrișate am putut găsi și mânca fragi pe săturate, un alt avantaj al deplasării lejere. Doar să n-ai rucsac în spate, ce chiar și golit de o mare parte din mâncare și apă, tot atârnă greu… De când am ajuns la forestier nu ne-a mai rămas decât să punem tălpile la treabă și doar Cheile Pisicii ne-au mai animat puțin în ciuda oboselii acumulate… În Prăpăstii agitație mare, iar mai jos de barieră mașini ca la bâlci. Mare minune că nu erau și vreo două trei tarabe..

Cam aceasta a fost tura noastră, pentru Doru cu siguranță o experiență unică la multe capitole și o jumătate de vis împlinit (creasta sudică rămâne pe altădată), pentru noi o tură cu multe momente frumoase și o campare, pardon bivuac, memorabilă.

Și pentru că de obicei închei jurnalul cu o poză cu mine (ca să suplinesc lipsa pozelor în care nu apar, eu fiind „fotograful”), de data aceasta am ales patru, patru ipostaze în care mă regăsesc…