[Piatra Craiului] Ziua cu două urcări în creastă: La Om și Șaua Funduri

Sudica fără Sudică. Sau cum să urci de două ori în creastă în căutarea unei ferestre prin norii ce forfotesc pe coama ei, sperând ca norocul să fie de partea celor care nu renunță. Sau cum două prietene, neobosite în tropăit și-n povestit, au rupt o zi din salba celor obișnuite și au transformat-o într-o amintire de suflet.

Joi, 28 noiembrie 2019, Piatra Craiului
Două prietene: Claudia & Mike
Traseul: sat Peștera (Casa Nobilis) – cruce roșie – Șaua Joaca – bandă roșie – La Table – Refugiul Grind 1 – Vârful La Om (Vf. Baciului 2238m) – La Table – triunghi albastru – Șaua Funduri – La Table – Șaua Joaca – Pensiunea Nobilis.

Cifre: 26km, 1900m+, 7-8h cu tot cu pauze.
Echipament [pentru că jos e toamnă, iar sus iarnă și din poze nu reiese, îl voi enumera]:
– încălțări de alergare montană, parazăpezi scurte, colțari ușori (snowline), șosete impermeabile cu merino,
– colanți, supra pantaloni (fâș),
– patru straturi în partea superioară (bluză de corp, bluză merino, foița de vânt și ploaie, pufoaică),
– bandană, fes merino, trei perechi de mănuși (subțiri, supra mănuși de fâș, mănuși groase de lână impermeabile),
– folie de supraviețuire, frontală, bețe de trekking, rucsac pentru drumeție de o zi cu 600ml apă, mâncare, dulciuri, cafea 😉


Eu nu-mi pot imagina existența fără urcat pe munte. La fel de neimaginat îmi este viața fără prieteni. Brașovul fără Mike și Radu ar fi fost mai singuratic, eu fără Mike cea cu vocație de prietenă aș fi fost împuținată. Adesea m-am întrebat ce-am făcut să merit. Nu exagerez deloc, îmi știu prea bine metehnele, luptele interioare dintre dor și amânare, sinusoida entuziasmului și-a deprimării prin care cuvintele sau faptele lui Mike desenează foarte natural o cale de ieșire, o reechilibrare.

Iar când propune zi de concediu și mers pe munte, rotițele mi se pun în mișcare și mă simt deja fericită pentru ce va urma.

Nicicând muntele nu fu mai frumos cu toamna lui târzie, cu prima lui zăpadă, cu vântul și cu norii într-un continuu du-te-vino est-vest peste creastă, cu capre negre păscând liniștite și corbi planând, cu poteci dragi și pline de amintiri de tot felul pe care mi-am mai lăsat încă o dată urmele ce se vor șterge și privirea ce însă nu va uita.

Partea I. În care am urmat planul de-acasă

Pentru că nu mai urcasem de vreo patru ani până sus pe creasta Craiului, iar turele cu Miruna s-au oprit adesea în draga-mi Șaua Joaca, de data aceasta simțeam că se poate întâmpla. Din fericire nici vremea nu s-a schimbat prea tare față de prognoză, iar cei care au urcat miercuri dimineață pe același traseu ne-au confirmat că starea zăpezii nu pune probleme.

Planul de acasă a fost să urcăm pe la Grind în creastă și retur pe același traseu. Atât. Știam că ne va ajunge timpul, dar nu și că vom fi atât de rapide.

Nu am alergat, ci doar am mers susținut ajutându-ne de bețe. La Refugiul Grind aveam să facem pauză și la dus și la întors, cât și o scurtă inspectare a stării lui.

În funcție de cum va fi zăpada sus pe creastă și de cum aveau să se simtă norii și ceața, tura noastră avea să se reconfigureze. Timpul părea să încapă o continuare până la Ascuțit, apoi coborâre la Cabana Curmătura și revenire spre La Table și Peștera. Alte variante presupuneau să ne mutăm cu mașina în alte zone, poate chiar în Moieciu și să drumețim și pe-acolo câteva ore până la plecarea spre Brașov.

când creasta ni se arată fără nori, dar în aer se simte schimbarea

Refugiul Grind 1 și o gențiană ce nu pare să țină cont de calendar (Gentiana verna)

Am numărat mai mult de douăzeci de capre negre (greu de distins fiind și printre brăduți, dar încercați să le găsiți în treimea de jos a pozei)

intrăm în nori sau norii coboară peste noi?!?

Ajungem și la zăpadă. Are câțiva cm, e sfărâmicioasă, stă cuminte unde viscolul a zugrăvit-o.

Traseul marcat iese chiar pe vârf unde zăbovim doar cât să facem poze și vreo două filmulețe. Bate vântul aproape continuu, norii se plimbă și deși nu se vede mai nimic, îmi place ce văd, ce simt. Zâmbetul meu…

Îmi imaginasem un selfie cu telefonul pus jos pe o piatră/rucsac, dar la cum bătea vântul de abia îl țineam în mână…

Coborâm cu ceața după noi. Și nu doar cu ea, ci și cu pământul de sub noi, stratul superior s-a dezghețat și s-a lipit de crampoane și culisează pe stratul înghețat de sub, astfel că încercăm pe cât se poate să fentăm poteca, dar tot ne pierdem echilibrul de câteva ori.

Partea a II-a. În care am improvizat… norocos

Pe coborâre am tot analizat variante de continuare a zilei. Ne propusesem să fim la ora 16 la mașină ca să ajungem înapoi la 17-17:30 la grădiniță în Brașov să o iau pe Miruna. Fără să ne mutăm în altă zonă, mai aveam vreo trei ore jumătate de „libertate”. Unde să mergem? Cum să legăm un circuit care să ne atragă și să nu genereze presiune din motive de timp?

Norul localizat pe centrul crestei și pe care l-am urmărit întreaga zi ne-a condus la întrebarea-răspuns: dar dacă în Șaua Funduri e soare? Păăăi, hai să aflăm!

Mai înainte de La Table am intrat pe triunghiul albastru. În Poiana Grind am dat de nămoale (vara e nefrecventabilă din pricina câinilor de la stână…), se tăia lemn, iar utilajele folosite au râmat inestetic pajiștea.

În Poiana Lespezi era însă liniște și soare, o adevărată oază pitorească cu o stână fotogenică și creasta la vedere. Aveam să mă bucur de priveliștea aproape identică de tablou și la dus și la întors, dovadă că prezența omului pe munte poate să și întregească peisajul, nu doar să-l dezechilibreze.

Urcarea în Șaua Funduri a fost o baie de soare și de amintiri ce a trecut parcă prea repede, deși gambele începeau să mă ardă de oboseală, adevărul fiind că nu au mai urcat de mult atâta diferență de nivel, fie ea la pas și nu în alergare.

Sus am primit răsplata dorită și ne-a luat doar vântul în primire, nu și ceața. Am urcat până la indicatorul de Valea Urzicii scuturând zăpada înghețată de pe câțiva jnepeni, am făcut un pic popas fotografic și ne-am întors, pauza urmând să fie totuși la loc ferit – la refugiu.

Am putut să privim culmile sudului cât ne-a lăsat soarele, am văzut Iezerul mult mai încărcat de zăpadă și cu un același nor de pe la 2000m, pe care și spre est îl avea Bucegiul și în care cu câteva ore în urmă fusesem și noi la Piscul Baciului.

Privind în urmă, a fost o decizie perfectă aceasta de a urca până în Șaua Funduri. E cumva nenatural să urci de două ori în creastă prin două locuri diferite fără să iasă un circuit, să iei pulsul Sudicii fără să o parcurgi. Însă cum am mult dor de munte acumulat și o cârcă de restanțe, sunt deschisă la tot felul de experimente și de nefăcute, totul e să fiu pe munte și să mă bucur de fiecare bucățică a lui.

Dacă ar fi să-mi descriu ziua printr-un singur cuvânt: fericire.

Poiana Lespezi

Oare ce ne rezervă „lupta” dintre soare și nori?!

Atmosfera de pe creasta sudică – un dar pentru perseverenți 😉

Mike – o prietenă căreia îi datoresc foarte multe momente frumoase

selfie-ul de grup: noi și vântul în plete

Sudica, Iezerul și Nordica

un vânt numa bun de planat corbii

Frați dintr-o tulpină. Pe fundal se auzea într-una topirea sau căderea zăpezii din molizi. Fiind viscolită și foarte tare, blocurile desprinse se sfărâmițau ca zahărul

Un nor ciupercă peste Bucegi și o Țară a Branului cuprinsă de soare și aparent calm

O privire de rămas bun din fotogenica și draga Șaua Joaca

4 Comentarii

  • Dragă Claudia
    Ce ne-am face noi bucureștenii comozi și departe de munte dacă n-ai fi tu să ne mai arăți, din cînd în cînd ce pierdem zi cu zi pentru că muntele, dacă îl respecți și-l cunoști e frumos tot timpul.
    Îți mulțumesc că exiști

    • Mulțumesc frumos pentru aprecieri și pentru rânduri.
      Ca fostă bucureșteancă, dar și ca brașoveancă ce nu profită 100% de muntele/munții de lângă, înțeleg perfect ce spuneți, că și eu mă simt așa în raport cu cei mai harnici care nu lasă zi să treacă fără câteva momente petrecute în natură.
      Dar e drept că și atunci când „scap”, mă bucur intens – cred că în tura asta am zâmbit întruna fără ca măcar să simt că zâmbesc.

  • Aș vrea să-mi spui și mie ce înseamnă bluză merino, șosete așișderea și fes pe deasupra…

    • Am scris pe scurt în limbajul „viteză” al zilelor noastre… Este vorba de lână merinos (merino wool e de fapt în engleză), o lână foarte fină în comparație cu cea din șosetele sau baibaracele tricotate de bunicile noastre.
      Avantajul față de bumbac este că ține cald și udă, se usucă mai repede, mirosurile neplăcute apar mai târziu. În combinație cu fibrele sintetice folosite în echipamentul sportiv se obține și căldură și uscare rapidă. Dezavantajul este prețul mai mare, însă în timp am strâns una-alta, iar la Decatlon apar tot mai multe produse cu procent semnificativ de lână merinos.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.