Patru pinguini, Valea Gaura, Omu și Bătrâna

lui Andrei, liniştea e în interiorul celui care o caută

Inca o tura faina in Bucegi alaturi de pinguini si pe o vreme de toamna extrem de prietenoasa.

Unde, când, cine și cum

locul: Munţii Bucegi
data: 10-11 septembrie 2011
pinguinii : Căpitanu’ sau Vali, Claudia subsemnata, Cristi sau Vintilă şi Muha sau Crocodilu’ (bag seamă că-mi mai trebe şi mie un nume de alint)
traseu:
Ziua 1 – CR din Bran pe Valea Gaura -> Vf. Omu – BR -> Şaua Bătrâna, refugiul Bătrâna.
Ziua 2 – TR -> Poiana Guţanu – TA -> Stâna din Gaura – CR -> Valea Gaura, Bran
timpi: 9 ore ziua întâi, 5-6 ore ziua doi.
pe hartă: roşu ziua întâi, albastru ziua doi.

Nimic clar, dar sigur

Între pinguini şi planuri stă foarte bine ziua de vineri. Când nu e ceva legat de familie sau de puterea imprevizibilului, week-end-ului i se hotărăşte soarta pe vineri. Mai sunt şi excepţii, dar cred că regula aproape scrisă ne e mult mai dragă. Aşa că primesc un telefon de la Căpitanu’ că ar fi rost de o plimbare prin Bucegi, pe Valea Gaura şi apoi tot felul de extensii. Între timp Muha a sunat la câteva cabane şi s-a aranjat foarte repede treaba cu dormitul: toate locurile rezervate, ocupate, nimic pentru noi.

Ne mai socotim pe la telefon, dar fără să ne descurajeze lipsa cazării şi între cinci şi şase dimineaţa punem de-o maşină cu patru pinguini şi patru rucsaci şi o pornim pe autostrada A1, Câmpulung Muscel, Bran.

Aveam inima puţin îndoită, Andrei rămăsese acasă din pricina unui mic (şi anihilat) inconvenient. Pe de altă parte şi asupra mea planează o „chestie” ce m-ar putea lăsa o vreme fără munte aşa că nu pot spune NU. Vremea se anunţă bună, un pic cam frig, dar eu simt că vara nu s-a dat de tot plecată şi nu înghesui în rucsac haine groase sau sacul de dormit de iarnă.

În Câmpulung Muscel oprim la Iepuraşul, o minunăţie de patiserie-cofetărie unde ne răsfăţăm cu de toate şi am eu o presimţire că în compania celor trei pinguini, răsfăţul culinar face parte din tură.

Amintirile fără ochelari de la maraton

Fiind singura din grup care a mai urcat Valea Gaura, sunt sigură pe mine că o să-mi amintesc mare parte din traseu. Ce-i drept eu l-am făcut acum un an, la maratonul 7500 din 2010, după vreo 35 de ore de mers continuu fără somn şi amintirile pregnante îmi arată o vale stâncoasă, maiestoasă cuprinsă de norii negri de furtună. Dar până la stâncăraie, vorbă lungă, cale lungă.

De la maşini am urcat o porţiune cam de un kilometru pe drumul forestier până la indicatorul de CR pe Valea Gaura şi TG pe Valea Ciubotea. Am făcut dreapta pe CR pe un drumeag ce intră în pădure. Dacă tot am plecat la pădure şi e septembrie, atunci sunt şi mure coapte sau aproape coapte, cam puţine pe placul Crocodilului care le testează dinainte de a le culege (doar dacă se desprind singure sunt cu adevărat coapte – bine de ştiut!), dar chiar şi aşa, tura noastră continuă cu îndeletniciri gastronomice.

Pădurea devine tot mai deasă, murele dispar şi panta creşte. Nu-mi prea prieşte urcuşul cu rucsacul în spate, motiv pentru care socotesc că mă trece rândul la MPC-ul de anul ăsta – şi dacă aş alerga zilnic până atunci tot mă văd dându-mi sufletul pe grohotişuri… Cum frecvenţa povestirilor pinguineşti scade, bănuiesc că nu sunt singura care trage din greu. Noroc că panta se domoleşte şi urcăm ceva mai omeneşte. Ne mai oprim la zmeură şi observăm că nu e o potecă prea umblată din moment ce fructele se găsesc la drumul mare.

Cu ochii mai mult la frunzele potecii, mă văd odată ieşită la lumină. Poieniţa e cunoscută ca Şaua Poliţe sau La Poliţe şi are de toate: soare, vânticel, indicator, zmeură. Aflu de pe indicator că valea pe care am urcat s-ar numi Valea Poarta.

Facem iarăşi pauză de ciuguleală şi fiecare după puteri şi abilităţi – unii sunt sensibili la urzici, alţii la sperieturi – ne facem pofta şi de zmeură. Eu fiind o mare gurmandă când vine vorba de fructe de pădure sunt mai mult decât încântată.

Din poiană poteca reintră în pădure şi… coboară. Asta nu ne place deloc. Conform ceasului şmecher al lui Cristi, am pornit în traseu de pe la o altitudine de 1034 de metri şi aveam de urcat până la 2500. În Şaua Poliţe sunt cam 1600m şi un pic şi stăteam bine pe trendul ascendent de până acum.

Coborârea e destul de abruptă şi se ţine aşa vreo 100 de metri diferenţă de nivel. Traversăm la umbra pădurii vreo două văiugi şi după nişte sus-jos-jos, ieşim în sfârşit la lumina Văii Gaura, în locul numit simplu Stâna (din) Gaura, după cum se şi găseşte o stână prin preajmă. Aici decidem că e vremea să luăm prânzul cel mic.

Văile ce ni se arată par una mai abruptă ca alta şi eu le arăt pe aia de-am urcat-o la maraton. Nu le cade bine băieţilor că e tare abruptă, Vintilă înclină spre valea din stânga ce se termină cu o şa abordabilă la orizont. Dar cum avem marcaj, ne ţinem după el şi e din ce în ce mai evident că valea aia arătată de mine nu e nici pe departe… Valea Gaura. E cert, după cum spune şi Căpitanu’, că nu te poţi încrede în vorbele unui „maratonist” fără ochelari şi îi dau mare dreptate. Oricum, de-abia de-acum încep să-mi amintesc cât de cât traseul.

Intrăm într-o zonă de pădure în care dăm de o mică poieniţă şi de o forfotă mare. Pe un indicator scrie „Cascada Moara Dracului 100m” şi după o clipă de hai?hai! ne abatem şi noi ăia 100 de metri să vedem cascada. Avem parte de o surpriză plăcută, de o cădere firavă, dar elegantă de ape pentru care merită să facem o pauză de explorare.  Băieţii urcă un pic mai sus, noi fetele decidem să nu trecem de pragul pe care de căţărat l-am căţăra cumva, însă invers nu ne-ar mai fi la îndemână.

După cascadă ne reluăm urcuşul şi ajungem undeva deasupra cascadei. Aici se deschide un hău în jos şi un canion în sus. Ceata de copii e pusă pe explorat, deci aglomeraţie mare şi astfel trecem fără să ne mai băgăm şi noi nasul. Acum parcă regret un pic că nu m-am îngrămădit cu cei mici,  însă e motiv de revenire pe traseu altădată.

Şi cum mergeam noi încolonaţi, văd o… chestie în mijlocul potecii. Un morman de muşte negru-albastre, una lângă alta, grămadă pe ceea ce putea fi un… bănuiţi voi ce. Eu cu Vintilă ne băgăm la poze şi când să bag un macro, roiul zboară deodată de pe ceea ce bănuiam că e un… bănuiţi voi ce. În momentul ăla gândul că un roi de muşte murdare pe picioruşe o să mă atace, am dat un chiot şi un pas în spate în tufişuri, dar şi la… vale. Noroc că m-a ţinut Căpitanu că altfel mă întorceam puţin cu roţile în sus şi bine nu-mi era.

După ce mi-a trecut sperietura, am putut un pic să şi râd, mai ales că evitasem contactul scârbos cu scârboasele alea de muşte. Întrebarea însă a rămas: ce putea fi aşa de „atrăgător” de li se strânsese tot neamul??!

Apoi a urmat cea mai faină porţiune a traseului. De jur împrejur se înalţă un adevărat amfiteatru de piatră cu tot felul de stânci ciudate şi golaşe, poteca trece prin mănunchiuri de iarbă înaltă şi galbenă ce se unduiesc în vânt ca lanurile din Brave Heart, flori mici şi mov de genţiene pe post de ultima redută florală înainte de venirea iernii, un cer incredibil de albastru şi de curat cum numai toamna poate să aibă, dar şi vântul plăcut ce ne ţine departe de căldura şi de setea aferente unei zile atât de însorite.

Aproape de şa sau cum i-aş spune eu acum „de gâtul căldării” şi eu şi Cristi am sprintat un pic ca să vedem cât mai repede cum se anunţă treaba. Eu aveam o amintire terifiantă de la maraton cum că „Omu se vede undeva sus în cer, la naiba-n praznic”. De data asta însă s-a dovedit a fi un pic mai jos, însă tot am nişte rezerve. Indicatorul de acolo spune că ar mai fi vreo două ore până sus în condiţiile în care urcasem deja de vreo cinci.  Şi pentru că urcuşul ne-a solicitat un pic şi aveam nevoie de energie pentru restul am făcut pauză de prânzul cel mare.

Până la intrarea pe curba finală de nivel, ultima urcare serioasă preţ de vreo cinci stâlpi ne-a redus la tăcere. E o pantă abruptă unde poteca merge drept fără vreo serpentină şi de care îmi aminteam că la maraton am tras nebuneşte cu Mike chit că ne şi ploua în acelaşi timp. Ajunşi în culme am dat de un vânt ceva mai tăricel, dar şi de peisajul surprinzător al Bucegilor din astă parte pe care eu o îndrăgesc tot mai mult şi unde sper să revin cât de curând.

Până la Omu ne-a cam bătut vântul, dar gândul că ne-ar putea aştepta o bere sau o cola erau destul de motivatoare. La cabană însă, plin ochi. Ne luăm toţi câte o cola, eu mai adaug un ceai cald pe care îl sorb cu grăbire înainte să se răcească şi pentru că nu-i loc de stat şi tremurat, pornim la vale spre Doamnele şi spre Şaua Bătrâna pe BR.

Nici un sunet, nici un stres

Până la Omu am urcat preţ de aproape şapte ore cu tot cu pauze, iar până la refugiul din şa mai avem maxim două. Mergem însă foarte relaxaţi (cum am mers de-altfel tot timpul), mai ales după ce am stabilit să rămânem la refugiu. E una am fost foarte încântată de el când am dormit în iarnă şi ştiind că are vreo 25 de locuri nu-mi făceam griji că n-am fi găsit măcar trei libere pentru cei patru pinguini 😀

Peisajul e superb cu atât mai mult cu cât iarba e tot mai roşie de la soarele aproape de apus, iar cerul e de un albastru pur. Poteca e lină, alergabilă şi îmi pare atât de rău că la 7500 nu am mai fost în stare să o alerg…

Liniştea era încredibilă. Nici o pasăre. Nici un greiere sau lăcustă. Nici un alt sunet înafara ţiuitului propriilor urechi…

Deşi traseul are urcări şi coborâri alternative, pantele sunt line şi se parcurg mult mai repede decât îţi lasă impresia la prima vedere. Jnepenii sunt ultima bătălie pe care o dăm voiniceşte, dar şi de unde din atenţia lui Vintilă descoperim un unghi foarte interesant: Omu-Coştila-Babele toate trei la vedere.

Refugiul Bătrâna sau „capsula” cum îmi place mie să-i spun gândindu-mă la filmele SF e unul dintre cele mai faine pe care le-am văzut eu pe munte. Bine amplasat, modern, spaţios, din materiale rezistente, gândit cu aerisire şi iluminator de nu ai nevoie de frontală pe timp de zi dacă închizi uşa, uşa are un zăvor zdravăn şi o fereastră încorporată, iar peisajul de jur împrejur e mai mult decât generos.

Un refugiu doar pentru pinguini

De când ne-am apropiat am sesizat că nu prea e mişcare la refugiu şi într-adevăr eram primii pe listă la dormit. Ne-am făcut comozi, ne-am expandat, ne-am schimbat, îmbrăcat. Am mai ieşit la dat telefoane şi la poze, ca mai apoi odată cu seara, frigul şi vântul să ne pregătim de cină şi somn. Ne-am tot aşteptat să mai apară drumeţi însă odată cu venirea nopţii ne-a fost tot mai clar că vom avea un refugiu întreg doar pentru noi asta după ce toată ziua habar n-aveam unde şi cum om dormi.

Au urmat cina şi înfofolirea mea căci având sacul de dormit de vară (o chestie subţirică din carrefour), m-am îmbrăcat cu tot ce aveam başca o pereche suplimentară de  ciorapi de la Muha şi tot de la Muha am luat cu împrumut sacul de bivuac (o foiţă ca de cort ce înveleşte la exterior sacul de dormit). Căpitanu’ s-a ocupat de închiderea mea în toate straturile astea şi după ce am devenit un fel de omidă se făcuse deja foarte cald înăuntru. M-am deranjat doar cât să scot mâinile să mănânc.

Seara a fost una tare plăcută, după cină urmând cenaclul de noduri de alpinism „Cristi şi cordelina” şi apoi doar vântul se mai auzea prin aerisiri ca un fel de „bumţi bumţi” adormitor.

Dimineți cu zări deschise

Dacă mi-a fost cald peste noapte? Daa şi n-am mişcat un deget să schimb asta! Nu că aş fi putut la cât de strâmtorată eram însă nici măcar la ceas n-am reuşit să ajung să-i slăbesc cureaua ca să vă puteţi face o părere.

Dacă primul trezit a fost Cristi? Evident şi ştiind asta cum l-am auzit tropăind am înţeles toţi trei că nu mai are sens să aţipim la loc. Dimineaţa era foarte plăcută, la soare cald şi bine, vântul bătea lin, iar vizibilitatea incredibilă – Cristi a studiat de-altfel geografia satelor dintre Bucegi şi Piatra Craiului.

După sesiunea aferentă de poze am pornit-o pe TR la vale spre Poiana Guţanu.

Mai mereu ziua doi e mai scurtă ca ziua unu

Era a patra oară când coboram pe acest traseu şi din primii paşi am constatat că nu aveam unghiile suficient de tăiate. Asta e o mare scofală când te aşteaptă cinci ore de coborâre şi eşti de-abia la început! Prima parte este şi cea mai abruptă aşa că presiunea şi-a făcut repede efectul şi mi-am stârnit durerea adecvată în vârfurile picioarelor, durere ce m-a însoţit până la capăt. Bine măcar că nu mă dor genunchii, mi-am tot spus…

N-am ajuns chiar până în poiană şi la intersecţia cu TA ci, la sugestia lui Cristi, am scurtat un pic tăind unghiul şi pentru că nu ne încânta să trecem pe lângă stână am tot mers pe sub pădure până am trecut şi de ea.  Mie mi-a plăcut scurta plimbare nemarcată printre brăduţi şi balegă de vite căci îmi trezea oarecare nostalgii de pe vremea când cel mai frumos lucru din viaţa mea era să stau cu vacile la păscut.

Până la Stâna din Gaura traseul urcă şi coboară după cum îi dictează toate văiugile intersectate. Mă simt uşor cam obosită şi îmi dau seama că mersul la bocanci şi cu rucsac e un pic mai greu ca cel la adidaşi şi borsetă. Evident, nu??! Între timp unghiile îmi urlau în creieri.

Facem pauza de mic dejun în locul unde mâncasem şi cu o zi în urmă şi nu încetăm a ne minuna ce vreme faină am putut prinde. Vântul bate mult mai puţin, dar taman unde şadem noi să mâncăm suflă cât să ne zbârlească şi să ne trimită la soare.

Urcuşul până la Şaua Poliţe e dat naibii, dar e ultimul şi sus ne aşteaptă zmeura. Măcar nu mă dor unghiile cât urc. Mai agăţ câte un frag de pădure, mai mă las pierdută în gânduri şi uite aşa se termină urcuşul şi mă înfig în prima tufă de zmeură care-mi face cu ochiul.

Indicatorul arată patru ore până în Bran, dar sunt cu siguranţă mai puţine cu una până la maşina noastră. Poteca numără trei pauze importante: zmeura, izvorul şi murele, în rest multă, multă coborâre…

În loc de încheiere

Mi-ar fi plăcut să fie şi Andrei cu mine, cu noi.

O să-mi iau sac de bivuac, e o chestie tare şmecheră din câte am putut să-mi dau seama. Şi e timpul să-mi cumpăr şi un sac de dormit de vară mai acătări.

Mulţumesc astfel Muhăi pentru sacul de bivuac şi pentru şosete, dar şi celor trei pinguini în general pentru o tură extrem de plăcută şi relaxantă.

Vreau să revin cât de curând în Bucegi, poate chiar în zonele Mălăieşti, Ţigăneşti, Scara, Clincea. Şi apropo, celor care cred că Bucegii se rezumă la Jepi şi platou se înşeală amarnic. Munţii ăştia au un potenţial foarte mare de trasee marcate şi nemarcate, sunt frumoşi, spectaculoşi, variaţi şi chiar dacă sunt şi foarte accesibili e loc pentru fiecare în funcţie de ce-şi doreşte să facă şi să vadă.

Căci liniştea e în interiorul celui care o caută.

p.s. era să uit de albumul foto cu mult mai multe poze, dar evident, nu toate 😀