meet the sun
Jurnalele turelor mele pe munte și tot felul de articole pe tema ”munte, munte, munte!”: drumeții, alpinism, schi, alergare montană, ture cu prietenii, în doi sau solitare, ture de iarnă sau vară, pasiune pentru florile munților și un dor ce poartă un nume: Carpați.
Am ajuns noaptea destul de tarziu in Plaiul Foii. Luna si creasta se ascundeau de noi in nori. Le cautam cu ochii pe amandoua: luna pentru lumina, creasta pentru zapada. Noaptea era calda si frumoasa, pasii nostri urcau spre Refugiul Spirlea calauziti de frontale si de cararea alba a grohotisului revarsat de furia viiturii.
Daca e sa ma imaginez peste ani si sa ma gandesc la ce voi povesti despre prima mea tura in Ceahlau (6-8 noiembrie 2009), am un prim si sigur raspuns: soarele rasarind.
Apoi as respira adanc aerul amintirii acelor doua dimineti ireal de frumoase si as continua cu vantul de pe Toaca, padurea invaluita in ceata de la intoarcere, potecile acoperite de covorul acelor de zada, privelistea superba de la Cascada Duruitoarea, limba infricosatoare de gheata pe care piatra s-a auzit pret de un minut cazand, aerul rece al noptii cand luna se ascundea in nori, tovarasii de drum alaturi de care m-am bucurat si ma opresc aici caci voi a incepe cu inceputul!
Pasii mei au ajuns din nou in Ciucas, de data aceasta intr-o tura fotografica (31 octombrie 2009).
Fiind o altfel de tura, voi scrie si un altfel de jurnal. Nu va fi un traseu al marcajelor ci unul al sufletului, nu voi povesti intamplari, nu voi masura timpul, ci doar ii voi multumi Muntelui inca o data pentru o zi a luminii si-a unui nou inceput.
Am amanat acest jurnal si nu stiu de ce am facut-o… O vreme m-am simtit coplesita apoi s-au ivit altele si altele si amintindu-mi am simtit ca mi-am tradat muntele. M-a primit cu bratele deschise la prima noastra intalnire alba, iar eu am dat gres nemultumindu-i la timp…
În curând microbuzul de 4.45 m-a îmbarcat spre Bucureşti. Statusem câteva ore bune într-o localitate de munte şi eram singura în bocanci. M-a mâhnit asta, ca şi grupul de adolecenţi care veniseră aici doar ca să bea. Restu’ lumii era la fel ca în Oraş. Doar un localnic, doi, păreau că mai au habar de munţii ce se înalţă acolo lângă ei, de cărările şi de urşii lor, şi unul chiar m-a analizat o vreme si mi-a zis “Dumneata, copilă, se vede ca iubeşti muntele. Te uiţi la el într-un fel anume…” şi da, chiar mă simţeam ca o copilă, cu toată fiinţa mea cât un munte.
In Ultimul Hotar: Fagaras am vorbit despre raceala si indiferenta acestui munte in tonuri mai mult decat neprietenoase…
