Piatra Craiului – nordica prin nori, capre negre și o noapte de pomină
La capătul unui marș lung cât o zi de vară, pui cortul chiar pe creastă, cu răsăritul într-o parte și apusul în alta, capre negre se apropie curioase, vântul începe să rostogolească norii la picioarele tale și iarba înaltă foșnește de parcă armate de picioare imaginare ar umbla-o, luna se ridică peste Bucegi de începi să vezi ca ziua spinarea de dinozaur a crestei Craiului, mai târziu, abia îți găsești un loc de contorsionat trupul istovit printre pietrele de sub cortul montat cu maximă îngăduință pe terenul nepotrivit, iar vântul ce pare să facă parapantă din cort se oprește două secunde, suficiente însă pentru a spera în nesomnul tău că poate s-a oprit și, abia atunci, șuieratul turbat din înaltul cerului se prăvălește peste tine și într-a treia secundă cortul redevine o barcă în furtuna ierbii…
