Măgura Branului, partea estică – la aniversare

Mi-am luat concediu, mi-am pus hainele cele bune, am dus copila la creșă și-am plecat pe munte. Ambalate în soare și priveliști de care nu m-aș putea sătura, cele câteva ore de drumeție domoală alături de Andrei au fost cadoul perfect. Încep să mă prind că cele mai faine aniversări abia acum încep, când știu ce să fac cu ele…

...citește mai departe ↑

Final de 2018 pe poteci și potecuțe


După două săptămâni cu zero kilometri alergați pentru că am simțit nevoia unei pauze de (re)găsire a sensului pentru care alerg, finalul anului și vizita bunicii Mirunei mi-au adus un nesperat „program sportiv”, cu mișcare pe munte în fiecare zi. Puțin lucru dacă mă compar cu alții, mare lucru dacă mă uit în arhiva ultimilor doi-trei ani. De altfel am și descoperit că sunt inadaptată genului ăsta de „cantonament”, am început 2019-le cu o mare nevoie de somn…

...citește mai departe ↑

Când prin Baiului poteca e deschisă de ciute și cerbi

Urcam pe Clăbucetul Taurului la final de zi cu speranța că apusul va răspândi măcar pentru o secundă o lumină caldă înspre noi – noi, vânătorii de secunde memorabile. Soarele se topise ca o minge albă, mată, în plafonul gri ce înghițea nemilos aproape tot cerul lăsând doar nordului câteva fâșii pastelate de galben, roz și albastru turcoaz, neverosimilă culoare, și totuși!

Bucegii erau mult mai impozanți acum în alb și negru și nenumărate nuanțe de gri, ca un rege bătrân pe care norul străveziu ca un voal tot încerca să îi acopere umerii, dar care mai apoi s-a transformat în plapumă și sub vizuala greutate a strivit platoul până pe marginile abruptului prahovean, delimitând astfel muntele de cerneala petrol a cerului.

Pe vârful nostru bătea vântul, flutura în ritm înghețat tricolorul, am regizat câteva poze în grabă căci aveam sentimentul că muntele se va închide în urma noastră. Ziua se încheia fără ca vreo lumină caldă să mai răzbească spre culmile Baiului și totuși minutele apusului fără de soare s-au cuibărit recunoscător în memorie.

...citește mai departe ↑

Romantică întoarcere în prezent, după 7 ani din nou prin Canionul 7 Scări

Pășim pe zahăr pudră, din arini zahăr pudră se scutură din prea multă neclintire. E atât de liniște că ai putea-o confunda cu gerul, dar nu simt frigul, dimpotrivă. Mă scutur treptat de emoțiile cu care am urcat multe trepte din canion, dar nu și de fireasca uimire cu care pereții de stâncă și fuioarele de gheață mi-au încărcat simțurile. Vuietul înăbușit al apei nu se mai aude de-acum, dar vizual continuă să-mi curgă.

Înaintea noastră doar alte două perechi de urme au decupat pudra, lăsând vederii frunzele arămii ale toamnei deja amintire. Nu suntem singuri, în cetatea înmărmurită a stâncăriilor pe care copacii goi ni le dezvăluie, ne însoțesc țipete scurte de păsări nevăzute, zborul unei ciocănitori surprinse, urmele unui urs ce se alătură din loc în loc potecii. Urcăm de o vreme și va mai dura, în felul ăsta nu m-aș putea vreodată sătura de urcat.

...citește mai departe ↑

Când bebe devine copil mic, drumețiile se măsoară în… timp petrecut pe munte. Prima ieșire la zăpadă, pe Bratocea

Era o vreme când drumețiile aveau cap și coadă, când ne propuneam un anume traseu, când orele de mișcare le întreceau pe cele de pauză. Va veni o vreme când toate acestea se vor întoarce, momentan am intrat în etapa „gios! gios!”, căci bebe a crescut și vrea pe jos. Am făcut mai multe drumeții cu cea mică anul trecut, când o puneam în sistemul de purtare și ne mișcam în voie. Acum privim cum mânuțele ei mută bulgărași de zăpadă de pe o parte a potecii pe alta și ne bucurăm de baia de soare și de munții din… zare. Bucurie sinceră de-altfel.

...citește mai departe ↑