Padina Șindrilăriei, dor de jnepenii și de grohotișul Craiului

Acest traseu este pentru cei care iubesc fiecare pietricică și fiecare crenguță a muntelui. Ceața și udătura sunt opționale, ele însă pot face experiența mai imersivă, cum se spune în cinematografia modernă. În urcare, pulsul ridicat o să te ajute să remarci fiecare bucată de rocă din mașina de tocat stânci și, deseori, privind de nevoie spre cer, vei admira pereții impunători ai canionului și pe nedrept de puțin celebri față de cei din preajma Curmăturii, de pildă.

Și când Golgota lungului râu de pietre va fi urcată, începe una și mai lungă a jnepenilor, acest incredibil arbust pe care știu că l-ai îndrăgi din tot sufletul dacă nu te-ar plesni și pe-o parte și pe-alta. C-așa-e-n jnepeniș, fără vânătaie nu scapi. Într-un final o să ieși în creastă și-o să te întrebi oare cum o fi coborârea pe Padina Șindrilăriei. Eh, dacă ești curios, tocmai am scris un jurnal despre asta.

Joi, 11 august 2022, Munții Piatra Craiului
Traseu: (cu portocaliu pe harta de mai jos) din drumul Zărnești – Plaiul Foii – bandă albastră – Colții Chiliilor – Refugiul Diana – Brâna Carelor – punct roșu – creasta, Vârful Padina Popii (2018m) – Vârful Turnu (1923m) – cruce roșie – Padina Șindrilăriei – mașină (primii, respectiv ultimii 3km sunt comuni);
Date: 12km, 1350m+, 5h, strava
Trupa: Mike (jurnalul ei) și Claudia (Miruna cu bunica)

Când repeți întocmai rețeta cresc șansele să-ți iasă mâncarea mai bună. Uite de-asta după tura de marți din Bucegi, am lăsat doar miercurea zi de odihnă și joi ne-am așternut la drum spre Crai. Planul același: la 6 mă ia Mike din Răcădău, Miruna rămâne cu bunica, Marius în grija lui Radu, iar prognoza anunță ploaia după-amiază. Doar că încă de la ieșire din Brașov, norii ce tronau deasupra Crăiesei anunțau că nu vom avea soarele de pe Balaur.

Îmi plac mai mult traseele de pe versantul vestic, iar de Curmătura încă nu-mi e dor, astfel că mi-am orientat privirea spre variantele de circuit de acolo. Și cum nu mai fusesem de mult pe Brâna Caprelor, iată ideea de urcare. Pentru coborâre erau mai multe: Padina Șindrilăriei, Padina Hotarului sau Valea Crăpăturii (pe ultimele două am fost cu Andrei în 2011, dar zău dacă amintirile nu-s încă vii!).

Pe Șindrilăriei nu ne amintim nici eu nici Mike să fi fost, blogurile confirmă lipsa vreunui jurnal, așa că e timpul să scriem unul. Ne așteptăm din start la ceva mai mulți jnepeni ca pe oricare alt traseu. Câți? Să zicem că toți 🙂

Parcăm loganul și ne punem pe povestit cât urcăm pe forestier spre Colții Chiliilor. Au început să apară câteva brândușe, dar mestecenii n-au îngălbenit, semn că toamna nu e încă aici. Am parcurs de atâtea ori traseul spre Diana că nu prea mai fac poze. Sunt totuși uimită să descopăr că poteca din pădure a fost destul de afectată de o curgere de grohotiș, semn că muntele e viu și nu doar noi îmbătrânim.

La refugiu facem o mică pauză să consumăm de prin rucsac și repornim spre crestele învăluite în ceață. Nu pot spune că îmi displace ceața, dimpotrivă, intimitatea care se creează între om și munte e mai profundă decât în zilele senine când ochii-ți fug spre zări și primesc imaginile de-a gata. Acum totul se construiește la fiecare pas, uneori descoperi brusc profilul unei stânci sau al unui arbore și-n minte ți se nasc metafore, alteori devii nostalgic doar când vezi norii curgând printre cetini peste poteca ce șerpuiește până o înghite muntele…

Dacă și pe Balaur am fost singure, aici sentimentul este deplin. E liniște, e vânt, e rece – se simte, cum se spune în popor, aerul de munte. Eu nu prea folosesc această expresie, probabil și pentru că mă bucur des de aerul de munte, nu doar în concedii. Pentru mine e aerul naturii și e mai mult decât oxigen pentru plămânii obișnuiți cu efortul, mersul pe munte e un răsfăț al sinelui.

Suntem pe Brâna Caprelor și mă uit după capre negre. Poate avem noroc și azi cum am avut de țapul de pe Balaur. Și așteptarea nu e foarte lungă, un ciopor fantomatic se preumblă de pe o brâniță pe profilul unei crestuțe. Nu știu câte sunt, unele dispar, altele intră în cadru când vălul ceții se ridică pentru câteva secunde. E o așa bucurie să le văd, să fiu martora existenței lor – ființe fără cusur.

Am momente când îmi doresc să fie un pic mai luminoasă ziua, să nu fie plantele atât de ude (mă felicit pentru colanții lungi) și vântul să nu ne aștepte cu rafale pe sus, ca măcar pentru o clipă să se spargă norii și să răzbească soarele, să privesc creasta în lungul ei, dar e tot mai clar că nu se va întâmpla.

Cumva, fără să ne dăm seama, trecem de pe banda albastră pe triunghiul albastru, căci sunt mai multe potecuțe ce se strecoară printre jnepeni, dar nu e cu supărare căci ieșim direct pe vârful Padina Popii. Aici vântul ne ajută să facem niște poze mai dinamice decât ne-am fi propus și, după ce marcăm momentul, pornim pe bucățica de creastă nordică spre Vârful Turnu.

Imediat de lângă vârf se intră pe Padina Șindrilăriei, iar jnepenii nu se lasă așteptați. Din capul locului nu seamănă cu cei de pe Brână, sunt mai înalți, mai denși, mai vârtoși. Sunt gata de luptă nefăcând nimic: așteaptă să ne julim singure. Și o facem. Mă bucur și mai tare că mi-am pus colanți lungi, deși de minim trei ori am crezut că s-au rupt la cum s-au agățat.

*

Dacă nu știți ce e acela jneapăn (Pinus mugo), este un arbust conifer numit și pin târâtor sau jep și care, spre deosebire de alte surate conifere, crește mai mult în lungul solului decât vertical, are tulpini foarte elastice și foarte rezistente și formează un fel de tufiș continuu, dens (numit jnepeniș), un soi de junglă la altitudine în care crengile, dar și rădăcinile, aeriene pe alocuri, sunt veritabile teste de atenție distributivă: ce nu te scarpină, te julește, ce nu te julește, te împiedică.

Poate sunt eu (mai) masochistă, dar e în același timp și o plantă pe care o admir. E un fel de „prietenul la nevoie se cunoaște” și cei care i-ați prins măcar o dată creanga cu toată încrederea știți la ce mă refer.

Altfel, este o relictă glaciară, și dacă a supraviețuit ultimei glaciațiuni atunci nu o să se împiedice de omenire (cu toate că un incendiu de acum câțiva ani din Bucegi a dovedit că focul se transmitea nu doar la suprafață ci și prin rădăcini și astfel a fost destul de greu de stins). Trăind însă în locuri ca acestea, puțin accesibile, viața îi va fi cu siguranță lungă. Potecile oamenilor, de-ar înceta să mai fie întreținute, ar dispărea în scurt timp.

*

Revenind la traseul nostru, suntem încă prin jnepeni – doar aici e casa lor și nu cred că am mai străbătut în Carpați vreo porțiune atât de îndârjită, bașca terenul accidentat, înclinat, cu stâncării de descățărat sau cu jgheaburi alunecoase în care pur și simplu te strecori pe sub crengi. Îmi imaginez cum ar fi urcarea, să-i ai mereu deasupra capului, să-ți „tragă” de rucsac, să nu-ți lase loc de înfipt bețele de trekking. Ehee…

De minim o jumătate de oră ne tot strecurăm printre jnepeni, și să nu uităm suntem pe coborâre, iar eu și prietena mea suntem destul de iuți în mișcări. Deși acceptăm și iubim muntele în toate formele sale, nu cred că mai venim curând pe aici, o astfel de doză de jnepeni își face efectul ani de-a rândul (ca vaccinul). Cu toate astea, acum scriind, mă apucă o nostalgie naivă și imaginea cu noi acolo în sânul muntelui e de-a dreptul idilică și plină de simbolism. Mai vreau?!?

Iar unde se termină jnepenii, începe grohotișul. Panta e destul de înclinată pe vâlcelul ca un tobogan străjuit de pereți de stâncă. Încercăm variante de coborâre și de-a dreptul și pe lângă perete, dar cu pietrele colțuroase care se mișcă nu e treabă ușoară. Ori te lași purtat de ele, ori te opui și te lupți cu fiecare.

Locul e impresionant și mi-aș dori ca ceața să nu coboare muntele o dată cu noi. Pozele nu cuprind nici pe departe senzația unei solemne cetăți de piatră, cu turnuri și turnulețe dintre care râurile de grohotiș se adună ca oștile pe firul principal.

Marcajul e uneori mai bun, alteori mai puțin vizibil, și ați zice că e poate nenecesar pe o vale atât de îngustă și înclinată, dar să știți că eu am dibuit o potecă în stânga ce se ducea destul de bine conturată înspre cine știe ce cotlon al iubitorilor de nemarcate. Sau poate era doar o potecă de animale.

În mod straniu, deși înclinația canionului rămâne mare, râul de grohotiș e tot mai puțin învolburat, de parcă ar intra în pământ, iar plantele recuceresc teritoriul. Urzicile sunt la loc de cinste, pregătite să te ajute cu menținerea echilibrului, doar să îndrăznești să te ții de ele.

Cu gândul ce bine că nu urcăm pe-aici! se vede ieșirea din canion și vom avea surpriza unei mici săritori umede asigurată totuși cu un cablu binevenit. De-acolo mai străbatem o porțiune de pădure în care pare că s-au luptat uriașii cu vrăjitoarele, o imagine cu care rămân în minte înainte să ieșim la drumul mare.

Las pentru final ce-am scris în jurnalul 11 zile de Brașov și un mic filmuleț făcut pe traseu.