Octombrie în Bucegi. Clincea, Turnurile Țigănești și Valea Gaura

Pe munte a nins, iar eu vreau să ajung cât mai sus pe creste dacă tot am reușit să ne adunăm trei fete. Prima zăpadă vine mereu cu temeri pentru că, mental cumva, e prea devreme pentru echipament de iarnă, dar în același timp nu știi exact condițiile, dacă e nevoie de bocanci sau încă sunt potrivite încălțările de trail, dacă zăpada e ca o pudră sau moale și umedă sau o crustă înghețată ce poate deveni foarte alunecoasă în combinație cu iarba încă neînmuiată de geruri.

De aceea vreau să ajung pe creste, dar am și o mare reținere. E motivul pentru care suntem în mașină în drum spre Bran, privim munții și încă nu știm exact care e destinația zilei. Din fericire, tot ce ne dorim e să fim pe munte cât mai multe ore, astfel că traseul poate fi oricare.

Duminică, 10 octombrie 2021, Munții Bucegi
Traseu: Bran (sat Poarta, parcarea largă dinainte de prima barieră) – bandă roșie – Pârtia Zănoaga – Muchia Clincea – Șaua Țigănești – Turnurile Țigănești – Șaua Hornurilor Mălăiești – cruce roșie – Valea Gaura – Poarta
Date: 23km, 1750m+, ~8h30min (ritm de drumeție cu pauze)
Trupa: Mihaela (Mike), Claudia, Rose-Marie
Jurnalul lui Mike, dintr-o suflare scris după tură – Gaura și Clincea

Pe nord, Bucegii sunt acoperiți complet, pare „zăpadă mare”, dar cum ne apropiem observăm că pe versantul vestic lucrurile stau mult mai bine, albul nefiind continuu și nici intens. Hotărâm să urcăm pe Clincea, un traseu tare frumos și care e poarta de intrare spre Turnurile Țigănești, unul dintre cele mai spectaculoase și scenice peisaje de la noi.

Pe (lângă) Pârtia Zănoaga cu vedere la Piatra Craiului. Pe Măgura Branului o rază de lumină prevestește ruperea norilor…

Suntem trei prietene ce vorbim mult, și pe rând și deodată, astfel că nicio urcare nu poate fi prea dură sau prea lungă încât să rămânem fără subiect… sau suflu. Oboseala, stresul perioadei sau lipsa formei încep să pălească pe măsură ce ne încălzim și entuziasmul crește proporțional cu peisajul ce se deschide. Vremea e mult mai frumoasă decât interpretasem eu prognoza și sunt optimistă că vom putea face un traseu cât mai lung fără impedimente – gândeam: chiar de o fi zăpadă mare, soarele puternic o va topi sau înmuia.

Și pentru că ne-am relaxat și simțim că toată ziua e pentru noi, facem primul popas în Poiana Clincea și realizez că m-am îmbrăcat prea gros și multele haine din rucsac nu vor vedea lumina zilei. Până și șosetele impermeabile cu merinos la interior sunt o sursă cam mare de căldură.

Anotimpul muntelui e o toamnă pudrată, cu nori din vată de zahăr și soare ce încă nu are dinți

Chiar la ieșirea din pădure de pe piciorul Clincii, printre ultimii molizi tineri aflați la granița dintre protecția pădurii și intemperiile golului alpin, cum merg eu prima, aud o mișcare greoaie. Cine-o fi, mic n-are cum să fie, așa că mă sigur că îi transmit mesajul potrivit urlând un crescând „Pleacă! Pleacă! Pleacă!”. Și mișcarea greoaie s-a conformat îndepărtându-se puțin, dar fără alte sunete, astfel că nu știu nici ce a fost și nici dacă chiar a plecat sau a rămas să ne spioneze printre cetini. Noi însă râdem de „Pleacă!” al meu, dovada că nu știi ce îi poți striga unui animal sălbatic care te surprinde până când nu ți se deschide gura 😀

Poteca spre refugiul din Șaua Țigănești se scurge repede, urcarea nefiind deloc susținută, iar motivația de a ajunge sus de unde peisajul se va întregi 360 spre Bucșoiu și spre Omu e un motoraș de ispravă. Într-adevăr, ne va întrece așteptările cu o oală clocotindă de nori, dar cu atmosferă de plajă.

Ajungem în Șa și spectacolul pantelor de zăpadă și al norilor ca o plapumă ce acoperă partea inferioară a Văii Țigănești este de zile mari. În partea noastră de toamnă e doar soare și nicio adiere de vânt astfel că primim invitația unui popas generos. Mâncăm, încingem telefoanele la pozat, iar de aici până la întinsul mușchilor și articulațiilor nu ne ia mult. Oare mai pot face podul? Oare cumpăna?

Timpul nu stă în loc, dar uneori parcă se lenevește, ticăie mai lent. Cu strălucirea iernii dinaintea ochilor, dar cu soarele plăcut al toamnei pe piele, nu e nicio grabă de-a ne urni până când o pală de vânt ne dibuiește acolo și-și cheamă suratele. Imboldul e clar și ne punem gecile înainte de a continua spre Turnuri.

Cum zăpada e pe versantul încă nemângâiat de soare, poteca noastră e curată și nu are de ce să ne dea emoții. Mă bucur nespus că am mai apucat să merg pe aici în această toamnă a schimbărilor…

Sus pe Scara vântul continuă, dar nu de speriat, astfel că e un plan bun să continuăm spre Omu și să închidem bucla cu Valea Gaura pe unde nu am mai fost demult. Un nou peisaj se deschide și din nou suntem pe partea însorită, fără zăpadă. Nu simt la niciuna dintre noi vreo dorință arzătoare de a ne întâlni cu iarna, toamna e abia la început și uneori toamnele lungi au fost semn bun pentru ture frumoase în ciuda zilelor tot mai scurte.

Cum pentru Vârful Omu nu se-aude nicio voce dornică – eu una, dacă ajung pe o dată pe an, e suficient – admirăm Valea Mălăiești de pe buza prăpastiei și coborâm în partea opusă, pe altă nestemată a Bucegilor, Valea Gaura.

Și dacă Omu ar fi însemnat vânt continuu și o priveliște prea puțin diferită de cea pe care o admirăm deja, Valea Gaura mă entuziasmează și promite din nou căldură imediat ce vom coborî din creastă.

Prima parte a potecii e destul de ruptă, erodată, ar merita o consolidare. De cum ajungem pe fundul căldării, poteca redevine cum mi-o aminteam, din pământ moale, blândă cu talpa drumețului. Ne oprim să dăm jos gecile, să mâncăm ceva și inevitabil se leagă un alt popas relaxant, o altă baie de soare.

Pereții de stâncă formează acum un amfiteatru în interiorul căruia climatul e prietenos, iar natura își vede de-ale ei departe de asprimea înălțimilor. Florile, insectele, ba chiar și o broscuță ce ne iese în cale, amintesc încă de frenezia verii. Doar adăposturile goale ale ciobanilor sunt dovada că nopțile sunt reci, iar intemperiile pot lovi oricând pe cine nu se retrage la timp din calea iernii.

Săritorile de pe potecă îmi amintesc de cum le urcam la ultramaratonul 7500 din 2010, a treia urcare la Omu. După 70km încă mă preocupa peisajul deși aveam multe dureri și multă oboseală. Acum, realizez că pe coborâre nu sunt la fel de plăcute pragurile, pe alocuri umede, iar lanțurile nu sunt de prisos, ba chiar ar mai putea fi câteva în plus. În realitate, mă impresionează atât de mult stâncăriile încât mi-aș dori o potecă mai lină de pe care să le admir în loc să fiu atentă numai la mers.

Iar dacă pe stânga Muntele Bătrâna are o potecă sus pe culme, iar abruptul vestic pare intangibil, pe dreapta tronează castelul Lanciei (2288m), un aparent labirint de coloane de stâncă și poieni suspendate printre care unii montaniarzi și-au găsit poteci și, într-o zi, poate voi ajunge și eu. Tentația crește fie doar și pentru că știi că se poate ajunge pe acolo.

Spectacolul stâncos continuă și după ce trecem în partea inferioară a văii, iar molizii se arată tot mai des. Printre ei, urmele unei avalanșe sau ale viiturilor, fac și mai credibilă puterea naturii. Dacă azi niciun pericol nu se arată, în alte momente din viața muntelui lucrurile pot fi înspăimântătoare.

Intrăm puțin prin canion și mă întreb de ce nu am mai intrat altădată (oare era ascuns vederii de copacii acum smulși și prinși în vâltoarea bolovanilor de piatră?), dar nu mai poposim la Cascada Moara Dracului pentru care ar trebui să ne abatem puțin din potecă.

Din Poiana Stâna Gaura urmează să părăsim valea și ne vom afunda în pădure. Mă învăluie sentimentul că deja îmi e dor de împărăția stâncilor la care nu se ajunge pe atât de des cât să se bagatelizeze și, oricât m-aș uita înapoi, rămân la fel de neputincioasă. Nu am nicio putere magică să încarc mai mult în mine, nu pot să pun deoparte decât promisiunea de a reveni. Cu sufletul greu mă mișc greu la deal pe mica urcare ce urmează. Pauza de hidratare și de dulciuri nu mă face mai ușoară și mă țin mecanic după fete.

Și dacă ați crede că discuțiile se pot epuiza la un moment dat, ei bine, nu e cazul nostru. Am mai avut rezerve și pentru lungul sus-jos prin pădure până spre Șaua Polițe și după. Din loc în loc au început să apară câte un covoraș de frunze galbene ale câte unui arbore foios ce, întâmplându-se să crească mai sus ca frații lui, întâmpină toamna mult mai devreme.

Cu cât coboram însă, cu atât ne întorceam în lumea culorilor, dar și a oamenilor. Drumul forestier e tot mai nămolos, iar asta face despărțirea de munte mai ușoară, căci vrei doar să se termine, să ajungi mai repede jos.

Și chiar dacă barierele nu opresc mașini, petreceri, muzică, răscolirea pământului, iar banii nu acoperă gropile uneia dintre cele mai bogate comune, finalul de zi e despre recunoștința de a avea parte de astfel de zile, dar și despre realitatea că oricât aș iubi Carpații și mi-ar fi dragi unii oameni, iubirea de țară e totuși una cu năbădăi.

Și închei cu speranță. Flori bucegene într-un octombrie ușor nins: Gențiana nr 3 (Gentiana verna), Gențiana nr 4 sau Trâmbița Ciobanului (Gentiana ciliata), o Mușcata dracului cam ciufulită (Knautia arvensis), un Degetăruț care apare de felul lui primăvara (Soldanella montana), Floarea Studentului sau Șopârliță albă (Parnassia palustris) și preferatele mele, merișoarele (Vaccinium vitis idaea)

9 Comentarii

  • Bucegii nu au dezamagit nici de data asta. Si imi plac asa de mult turele astea de toamna, cand mai furi cate o zi iernii.

    • Doar cine merge doar pe platou în Bucegi poate avea surprize neplăcute, gen ceață și vânt, dar cine urcă și coboară sigur e răsplătit 🙂
      Toamna cu atât mai mult când atmosfera e mai clară și albastrul cerului mai intens. Totul e să pleci de-acasă și să nu te sperii așa ușor (ca mine)

      • Daca ar fi fost un concurs de alergare montana erai mai curajoasa. Eu zic sa imi schimb strategia si sa iti prezint fiecare tura ca pe un concurs. Pot sa iau si taxa de participare daca ajuta la curaj 🙂 .

      • Nu cred că îți dorești asta, ai văzut că eu la concursuri umblu la garnița cu resurse nebănuite și încă alerg… binișor. Dar ar trebui să mă taxezi, asta mi-e clar 😀

  • Servus Claudia,

    Ca de obicei, randurile, gandurile, pozele superbe si experienta pe care o impartasesti sunt un rasfat pentru cititor–in loc sa ma apuc de oarece treburi domestice sambata dimineata sorb cafeaua si ma delectez cu povestea ta/voastra! Multumiri si lui Mike si Rose pt poze!
    Toata vara m-am gandit la traseul pe care l-ati facut voi, am contemplat si varianta circuit prin Clincea cu intoarcere prin Ciubotea, dar nu am gasit o a treia persoana cu care sa mergem (care sa strige la nevoie “Pleaca!Pleaca!Pleaca!”:)). Am mers de fapt acum o saptamana la Malaiesti prin Glajarie si de acolo am urcat prin Hornul Mare si am continuat spre Omu–ne-a atras traseul catre Tiganesti dar nu am avut suficient timp la dispozitie. As vrea sa te intreb cum este zona de la Turnurile Tiganesti-lanturi sau puncte tehnice? Si sunt curioasa daca nu te superi sa-mi spui voi ce dulciuri mancati in astfel de ture? Multumesc!

    • Salut Monica!
      Am fost și pe Clincea – Ciubotea și îți recomand circuitul la vremea bujorului de munte: https://www.meetsun.ro/jurnale-trasee-montane/bucegi-roz-circuit-clincea-omu-ciubotea/

      Cât despre zona Turnurilor Țigănești, traseul este foarte spectaculos și necesită oarece atenție în tot timpul anului, dar iarna poate fi parcurs doar dacă nu e zăpadă. Are lanțuri în unele porțiuni, însă pe altele poate fi prezentă gheața, mai ales acolo între stânci unde soarele nu ajunge. Dar e musai să ajungi pe vreme bună și să te plimbi pe îndelete, nu cu vreo temere / adrenalină.

      Cu dulciurile… depinde. Cum mănânc absolut de toate și nu țin vreo dietă fitness, am în rucsac eugenii sau biscuiți oreo sau caju sau bomboane M&M – ce se nimerește să am în casă. Sandvișuri cu ceva cașcaval, poate carne, minim o legumă. Nu mănânc foarte mult în ture. În perioada asta am și termos cu ceai din plante culese de mine îndulcit cu miere (nu îți imagina că e cel mai delicios, dar mândria! ehee…). Ceaiul mi-l fac pentru că vremea nu provoacă așa multă sete, nu prea beau apă și sfârșesc deshidratată la finalul zilei.
      Prietenele mele sunt însă mai atente la alimentație 🙂

  • Salut Claudia,

    Aoleu, ce mi-ai facut, n-o sa am liniste pana nu fac circuitul prin Clincea si Ciubotea–sper sa-l facem la timpul rhododendronului inflorit! Doamne, ce maretie ai surprins in poze, am vazut tot soiul de clipuri cu acest traseu dar nu se compara cu ce ne-ai aratat tu, Multumesc!!!
    Te-am intrebat despre dulciuri pt ca anul acesta, dupa initierea in alergare montana, pregatirea mea profesionala in nutritie a primit un bobarnac zdravan la punctele de hidratare/alimentatie. Ciocolata am inteles-o, dar rahat, jeleuri, fursecuri de tot felul m-au contrariat–asa ca impreuna cu o prietena alergareata am zis ca vrem sa aducem o schimbare, si ne-am apucat de incercat variante raw-vegane de batoane energetice. Am luat numele de Batonescu si am purces la a-i tenta pe alergatorii montani cu diverse incepand cu ciocolata raw-vegana ( pe baza de avocado si tahini!), trufe gen “salam de biscuiti” vegan, ” placinta cu mere”, si nu in ultimul rand cu bombite sarate din cartofi ducli sau broccoli ( da, am cam intrecut masura:)). Deocamdata totul a fost la nivel de mostre gratuite, dar ne-ar placea sa luam tema la urmatorul nivel. Nici eu nu prea mananc in ture dar am constatat ca batoanele/bombitele producti proprie imi sunt de folos. Eu si ceaiul nu suntem prieteni prea buni, cand am locuit in Mongolia am invatat sa beau apa fierbinte in perioada rece, dat hai cred ca am mai “crescut” de atunci si ar trebui sa nu mai fac nazuri!

    Intrebare: stii cumva daca este vreun grup de mergatori pe munte aici in Brasov, uneori chiar iti trebuie 4-5 companioni, mai ales in zonele cu habitat al ursilor. Despre ture de iarna si lupi ai ceva de impartasit? Multumesc inca o data, noapte buna!

    • Să le luăm pe rând 🙂
      – Clincea – Ciubotea chiar e un rai când înflorește bujorul de munte/rododendronul: e și traseul foarte frumos, spectaculos și mai e și culoare din belșug plus alte mii de floricele;

      – sunt mulți alergători care la competiții nu mai țin cont de alimentație chiar dacă ei în rest sunt destul de atenți cu asta. De aici și cea mai cunoscută chestie legată de cola: mulți beau cola la punctele de alimentare deși în restul timpului n-o fac deloc, adică beau cola doar la concursuri (și eu mă număr printre ei). La fel se aruncă și la tot felul de dulciuri nesănătoase 😀

      – ideea voastră cu gustările e super faină (în primul rând pentru voi); am mai mâncat și eu de la Mike tot felul de „bobițe” raw-vegane care sunt super ok, dar nu mă văd mâncând mereu sau făcându-le 😀 În plus, când fac efort, nu-mi vine să mănânc chestii dense, mi se pare că se mestecă greoi, nu-mi place senzația că îmi rămân printre dinți… Din același motiv nici ciocolatele nu sunt neapărat preferatele mele, doar Rom sau Făgăraș, altele mai „cleioase” și îndesate nu-mi plac (și nici foarte dulci!).

      – colegi de tură… destul de greu 🙁 Și eu am avut o perioadă când nu prea avem cu cine și fiind și Miruna mică îmi era greu să mă aliniez cu oamenii… Tot pe fb sunt sanșe mai mari, pe grupuri de ture (e unul „Ture scurte pe munte” unde doar asta se postează)

      – lupi n-am văzut niciodată pe traseu, deși, conform camerelor de filmat care s-au tot montat recent prin parcurile naturale, sunt destui și patrulează 🙂 Însă, sunt animale discrete și nu se încurcă cu oamenii (mult mai discreți ca urșii – ăia de nu vin la tomberon), mai ales dacă nu ești singur.

      – turele de iarnă sunt o etapă firească după ce ai făcut mai multe drumeții primăvara – toamna. Pe lângă bocanci + colțari + piolet, regula numărul unul e să începi cu trasee pe unde ai fost vara, pe care le cunoști. Apoi, e important să evaluezi continuu starea traseului și să ai ori variante de retragere ori de întoarcere. În plus, în funcție de câtă zăpadă este, pantele nu se mai taie pe curbe de nivel, ci să merge matematic pe muchii. Te sfătuiesc să cauți ceva ateliere/ture școală de iarnă (dintre cei care fac: Marian Anghel, Ciprian Lolu, Asociația Montană Carpați, Andrei Badea etc.), în general să eviți chestii comerciale care împânzesc grupurile de fb.

      • Multumesc pt raspunsul pe puncte, bine organizat:)! E foarte potrivita descrierea ta vis-a-vis de batoane– “cleioase si indesate”, de aia am si hotarat sa experimentam ( un alt gust care imi repugna este cel de “caramida”, mai ales la batoane proteice). Eu nu sunt fan terci de ovaz inainte de alergare, azi de pilda am rontait doua “trufe” facute cu cartof dulce, avocado, seminte chia si de canepa date prin pulbere de matcha, mi-au prins bine! In iarna asta imi propun sa citesc mult despre alergare montana si nutritie, ba sa si experimentez, la urma urmelor asta este modul organic de a invata ce-ti prieste, ce nu, si ce-i “praf de aruncat in ochi” ( sau bani aruncati pe fereastra:)).

        O seara Buna!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.